20.May.2010 / Carte / 3,239 vizualizări /

„Viața pe un peron” – Octavian Paler

Am tot stat, uitându-mă în gol la fila albă de pe acest calculator, în care eu ar trebui să scriu o așa-zisă „recenzie”. Am scris ceva, apoi am șters. Apoi am scris altceva… și iar am șters. Și am realizat că eu nu prea știu ce să scriu despre cartea aceasta. Mi s-ar părea banal să zic că „împreună cu 1984, este una din cărțile mele preferate” chiar dacă așa este. În cazul cărții orweliene m-am simțit ușurată văzând că îi făcuse deja cineva o recenzie. E ciudat sau poate nu, însă atunci când o carte este foarte bună, parcă nu prea mai e loc de comentarii. Poate că vouă vi se pare normal acest lucru sau poate că nu înțelegeți ce tot „aberez” eu aici, ce încerc eu să zic, până la urmă, de ce vă irosesc timpul?

Mă amuză faptul că întotdeauna când mă apuc să scriu un articol, îmi vin o mie de idei de dezbătut, pe lângă tema principală despre care ar trebui să scriu. Și, dacă ar fi după mine, aș tot scrie fără să mă opresc despre alte lucruri care derivă din ceea ce trebuie eu să scriu. Și totuși, întotdeauna îmi amintesc că pe cititor nu îl interesează lucrurile astea sau că, pur și simplu, nu trebuie să scriu despre asta. Oricum, aici n-ar fi cu totul pe lângă. De ce? Pentru că în „Viața pe un peron” sunt dezbătute idei. Ideile nu sunt ale unui „om de geniu”, ci ale unui om obișnuit. Un om ca mine și ca voi. Accentul nu se pune pe desfășurarea acțiunii, ci tocmai pe stagnarea acesteia într-un pustiu, în care omul este forțat să rămână doar el cu amintirile și cu reflecțiile sale. În cazul acestei cărți, pustiul este reprezentat de un peron părăsit, în care nu vine și nu pleacă niciodată vreun tren, în care ceasul nu merge, în care pe un panou sunt scrise dățile plecărilor și sosirilor, însă nu și destinațiile.

Îl puteți considera un roman atipic pentru literatura românească postdecembristă, ce pune accent pe relatarea întâmplărilor petrecute în „obsedantul deceniu”, viziunea fiind realistă, tradițională. Într-un interviu, Octavian Paler spunea că „Oamenii pe care îi admiram și îi invidiam erau realiști și duri”. Și totuși, fiind un sentimentalist convins, Paler oferă o contribuție extraordinară literaturii noastre, răsturnând viziunea la două personaje ce se întâlnesc pe acest peron uitat de lume și își istorisesc viața, imaginea putând fi privită doar din perspectiva lor. El – în roman nu i se dezvăluie numele – trăiește din obsesii (printre care șahul, mersul pe bicicletă, muzica) și sfârșește cu cea de a fi judecător și decide să își prezinte întreaga viață unui „auditor” reprezentat de cititor, sperând că la sfârșit va fii judecat corect. Pledoariile sale relevă însă un fapt crud, dar adevărat: nimeni și nimic nu poate fi judecat corect.

Acest roman poate fi considerat și absurd, însă după ce citești realizezi că prezintă subtil ideea incapacității de opțiune a unui individ într-o societate. Arată de asemenea că izolarea și fuga nu sunt o soluție. Societatea înghite totul, mai devreme sau mai târziu. Fuga nu arată decât lașitate și nu te face cu nimic mai inocent. „În anumite circumstanțe, există ceva mai rău decât să-ți fie frică: să cauți în această frică un loc cât mai confortabil.”

În acest roman, oricare dintre noi se poate regăsi. Întrebările, nelămuririle, gândurile ce le avem cu toții, doar că poate nu le putem exprima la fel de frumos ca Octavian Paler. Nu cred că are rost să mai zic asta, dar o să o fac totuși: „Viața pe un peron” este un roman ce ar trebui citit de toți românii.