22.May.2010 / Uncategorized / 1,180 vizualizări /

Vama ne-a readus zâmbetele

În seara de joi (20 mai), Vama a revenit pe scenă, de data aceasta în Jukebox Club, preţ de mai bine de două ore. Un concert învăluit într-o energie debordantă ce şi-a acaparat fanii şi le-a retrezit simţurile ce fuseseră amorţite de “oraşul ăsta care ne mănâncă nervii şi ce a mai rămas din suflete”.

Concertul a fost anunţat la ora 22, însă de cele mai multe ori există acea “aşteptare” (de data asta scurtă) în care momentele de impacienţă sunt prelungite, spre “delirul” publicului aflat într-o sete nebună de muzică şi zburdălnicie a sufletelor.

De dimineaţă am plecat de acasă şi nu am vrut nici o clipă să-mi las sufletul în pat, l-am trezit şi nu l-am lăsat, pentru că aveam să alergăm împreună pentru a fi părtaşi la un concert încărcat cu vorbe, muzică şi atmosferă pe cât de înviorătoare, pe atât de boemă (ce ne-a făcut să ne ciocnim cu amintirile pe care le aruncasem cu toţii într-un colţ negru al inimii din cauza fugii continue la care timpul ne supune). Mi-am înlocuit sentimentele dobândite pe parcurs cu gânduri bune, am reuşit să privesc în sufletul meu, să-l cunosc, să comunic cu el în permanenţă şi am fost fericiţi, şi eu şi el.

Am tot sperat ca timpul să se scurgă pe nesimţite astfel încât să-mi primesc cât mai repede cadoul pe care Vama avea să mi-l dăruiască. Într-un final, mult aşteptata clipă a sosit. Pe rând membrii trupei [Tudor Chirilă - voce, Eugen Caminschi - chitară, Gelu Ionescu - clape, Lucian (Clopo) Cioarga - tobe, Dan (Prepe) Opriş -bass] şi-au ocupat poziţiile, iar show-ul a început.

Motto-ul a fost “PLAY! SHOW! LOVE!” iar publicul l-a preluat (bine ar fi dacă fiecare din noi şi l-ar însuşi şi în viaţa de zi cu zi), astfel încât pe tot parcursul serii a existat o comunicare continuă prin intermediul muzicii, al gesturilor şi a bunei dispoziţii ce se observa pe chipurile tuturor. Am mers pe ,,sârma” imaginară şi am parcurs distanţa ce despărţea publicul de trupă, ne aflam pe aceea sârmă iar dacă cineva ar fi privit, ar fi văzut o contopire a două “mega suflete” ce-şi dezvăluiau şi împărtăşeau pasiunea pentru muzică, în luna lui mai. Era ca o îmbrăţişare de lungă durată. Nimeni nu ne vedea, lumea de afară rămăsese în depărtare iar noi fugeam, fugeam pentru a ne ţine de mâini, pentru a nu ne mai da drumul, uitând de prăpastia ce avea să ne despartă la sfârşitul concertului.

Însă nimeni nu s-a gândit la cădere, ci doar la momentele de plutire şi de prelungire tot mai mult şi mai mult a timpului (dar, oricum, noţiunea de timp ne-a fost ştearsă din minte zeci de minute).

Playlist-ul a conţinut 15 melodii, majoritatea aflându-se pe albumul “Vama” (“Fotomodele”, “Undeva în vama”, “Dumnezeu nu apare la știri”, “Bed for love”, “Tata taie porcu’”, “Pe sârma”, “E plin de fete”, “Suflet normal”, “Scrisoare către Făt Frumos”, “Cartita”, “17 ani… infinit”) și încă patru piese (“Ultimul om”, “Cântec de găsit”, “Break up”, “Red Hot”) ce se vor regăsi pe noul album. Piesele au fost pline de trăiri, sentimente şi emoţie și ne-au condus sufletul către un amalgam de bucurie, tristeţe, amintiri, lacrimi şi emoţii ce-au dat frâu liber şi au dăruit spirit ludic sufletului eliberat acum de sub strânsoarea la care a fost supus.

A fost un public care a ştiut să se autodezvăluie şi să conecteze firul ce ne lega la priza sufletului. Dacă sufletele ar avea un fir de legătură şi ar există un fel de prize imaginare la care să ne putem conecta pentru a face transfer de idei, de simţiri fără a fi nevoie deloc de cuvinte, să simţim fără cuvinte în permanenţă ar fi extraordinar. Dar am putut face asta la concertul Vama, iar asta a contat mai mult decât un milion de cuvinte rostite. E SPIRITUL VĂMII!

Deşi în număr rastrans şi într-un cadru ceva mai intim decât cum se obişnuia la concertele trupei, probabil criza economică, precum şi alte “impedimente” – concertul lui Goran Bregovici, sau pentru publicul trecut de vârsta de 20 de ani sesiunea ce se apropie cu păşi repezi le sufocă timpul ce-l aveau -. Ne-am simţit extrem de bine, ne-am putut autocunoaşte şi ne-am creat propriile frontiere, iar vama consolidată de noi a detonat oraşul din mintea noastră şi ne-am reclădit altul, desenat pe o hârtie de copilul din sufletele noastre.

După 15 cântece pline de sens, după ce ne-am confruntat inima ce am construit-o împreună ca o mare familie fără un nume stabil, doar unul ocazional – VAMA – cu o avalanşă de gânduri, am plutit, nu am vrut să coborâm de acolo de pe ,,sârma” noastră de sus, n-am mai simţit pământul şi ne-am adus aminte cum este să simţi fără cuvinte iar ăsta e un lucru inedit, e magic să vezi ce comunicare deplină pot avea nişte oameni fără că măcar să se cunoască.

Clipa în care trebuia să părăsim ,,sârma” sosise, însă nu ne-am lăsat intimidaţi de vameşul numit Timp şi ne-am permis să prelungim, însă nu la nesfârşit aşa cum ne doream. Prima tentativă de final a fost “Cârtiţa”, la care am cântat cu toţii cât am putut de tare, a doua tentativă, la insistenţele publicului a fost “Ultimul om”, iar atmosferă s-a “încins” din nou iar la final, deşi am încercat să cântăm “Hotel Cişmigiu”, ca şi data trecută, Tudor ne-a făcut o recomandare “Paracetamol”… “Sinus” (a provocat hohote de râs, însă, totodată, şi dezamăgire pentru că nu vom mai putea să ne bucurăm de cântecele noastre vechi, de neuitat, ele vor fi mereu prezente şi vor reprezenta o părticică din fiecare ).

Poate că undeva, în Vamă, ne vom întâlni şi ne vom putea destăinui memoriile legate de aceea perioadă frumoasă, care acum, împotriva voinţei noastre, ne-a fost confiscată. Melodia ce ne-a mai menţinut câteva minute în ,,plutirea” a fost “Wonderful tonight” – Eric Clapton care a fost interpretată ireproşabil, cu o notă aparte, remarcabilă.

Au urmat apoi emoţiile pe care un fan trebuia să le parcurgă pentru a ajunge să-şi îndeplinească un vis -o poză (ce reprezintă mai mult decât cuvintele) sau un autograf. Personal, în timpul de aşteptare, emoţiile, tremurul şi bătăile accelerate ale inimii, “sufletul mi-era bombă”, explodam spre a îmi împlini visul de a relaţiona pentru câteva clipe şi a face o poză cu Tudor Chirilă. Şi în final… AM REUŞIT! Mi-am trăit visul!

Personal, mulţumesc formaţiei Vama pentru că există, lui Tudor Chirilă pentru că ne învăţa să ne reinventăm şi ei constituie o sursă de energie la care ne conectăm şi ne motivează pentru a nu abandona câmpul de luptă pe care ne luptăm pentru a ne împlini visele.

“17 ani baierame timiditate fotografie rămas bun disperare hohote de râs prietenie dragoste putere tinereţe fum iubire amintire pahar tigară beţie cântec libertate secundă nerăbdare goană lumină orizont liniște furtună destin suflet uitare lacrimă copil oboseală tremur speranță scrum aşteptare zâmbet întuneric nemurire nimic călătorie univers dor infint“ – toate aceste stări, ipostaze, simţiri si multe altele vă vor incendia sufletele dacă vă veţi afla vreodată la un concert în… Vamă.

Mai multe poze de la Pandutzu aici.

---