17.Aug.2009 / Uncategorized / 1,047 vizualizări /

“Unde sunt zăpezile de altădată?“ – amintiri

(Acum, când scriu acestea, e 17 august 2009) Am 18 ani şi câteva luni. Stăteam şi priveam prin umbra întinsă ca cea de la apusul soarelui, întinsă peste memoriile mele, la trecutul meu. Puţine rămân în minte, gata oricând de a se aşeza pe retină, pentru a fi trăite, fără a putea schimba ceva, încă o dată şi încă o dată, mereu. Cele mai multe sunt ascunse şi tainic aşteaptă un corp, un zgomot, un sentiment sau fior asemănător cu cel din trecut, să apară, să se declanşeze, să poată astfel să devină un prezent virtual, să fie simţite şi ele: memorii.

Pierdut prin noapte, cu capul gol pe balcon, ascultând oraşul. În oraşul cu blocuri de câte 4 etaje, rar, chiar rar, cu mai mult, al meu, de 4 etaje, înălţat în pantă, priveşte oraşul, lumina străzilor, veşnic aceeaşi – un roz, un portocaliu? Un portocaliu-roz? Sau nimic din amândouă.

În acest întuneric, în o zi de august, rece însă, cu vânt şi şuier, mi-am amintit: “la fel se auzea şi vântul, demult, când…” (şi mintea m-a dus din nou acolo: )

Iarna, ne-ntorceam acasă. Tata ne aducea de la bunica. La 12 kilometri de “casa mea“ era casa bunicii. Între cele două, strada şi… pădurea. Noapte, frig, ger. Îmi aduc aminte cum intram în pădure, chiar de cum se termina satul. De o parte şi de alta copaci întunecaţi se-ntind cu crengile spre drum. Ninge. Ninge cu fulgi mari, ce, în ciuda mărimii, cad lin peste liniile groase, negre, unduitoare, ale copacilor, urcându-se în alb şi ascuţindu-se la vârf, peste drumul acoperit cu o peliculă lucioasă, albă. Şi cad, şi cad. Am intrat în maşină, după ce am venit de la casa bunicii până “la şosea“, pe un drum secundar, de ţară, înzepezit tot timpul iarna, niciodată curăţat de troiene: pui de om. Într-un “costum de fâş“, cu puf sintetic înăuntru, mult, cu ghete, ciorapi groşi, una sau chiar două perechi, cu mănuşi de lână, ţărăneşti, prea mari pentru mâinile mele mici, mereu prea mari la întoarcere, căci ale mele le pierdem de fiecare dată prin zăpezile dealurilor, când le coborâm pe sanie, când făceam “accident“ rostogolindu-mă cu totul, cu pullover gros, cu căciulă şi-apoi glugă. Pui de “urs“. După ce urcam, începeam să mă dezbrac.

În “volţvagănul“ tatei era cald. (O maşină care dă multă căldură. Foarte bună pentru el, pentru meseria de pădurar: cu căldură, pe motorină – motorina fiind cu un sfert, o trime mai ieftină; un combustibil ,,bou“, cum spunea tata. Nu oferă acceleraţia benzinei, nu se-aprinde uşor, nu explodează, dar oferă tracţiune, putere fizica germana – de calitate – destul de rezistentă la drumurile de pădure, accidentate). Scoteam toate, pe rând. Rămâneam uneori şi-n tricou. Apoi tata punea “o casetă cu ABBA“ (o casetă avea. Una. Aceeaşi, dar nu era monoton, nu. Era plăcut. Voci frumoase. Nu înţelegeam ce se cântă, dar era plăcut… pentru mine, un copil, era şi aceasta o parte din basm… Din basmul ce dura o jumătate de oră. Drum prin întunericul nopţii, fără stele şi lună, cu fulgi mari şi groşi mereu căzând. O călătorie fără grabă, cu 40-50 km/h, pe un drum unde maşinile se întâlneau foarte rar). Stăteam în mijloc, desigur. În spate, între scaune. Să văd drumul, să văd înainte şi odată cu “înainte“, copacii din margine, şi cei din spate şi cei… aşa cum erau luminaţi de Volkswagen-ul tatei.

Ascultam piesele plăcute, voci melodioase, “la un loc“ cu instrumentele… un deliciu pentru auz, o atmosferă de vis, printre copacii din noapte. Şi după drumul ce mie mi se părea că dura mult, muuult, ore; clipe prelungite, însă foarte plăcute, pe care le savuram cu bucurie, apărea oraşul, înainte, în vale. Pentru câteva momente se vedea ,,uaaaaau“- ul ochilor mei: luminiţele stâlpilor: şi roz şi portocalii şi albe şi albe-albăstrii, albăstrii-galbene. Mintea mea le primea pe toate, ochii mei sorbeau imaginea. Pentru câteva momente, de acolo, din vârful serpentinei ce făcea legătura cu strada de jos cu 20 de metrii. Apoi urma oraşul. Din vârf, a început “Bine aţi venit în Suceava“.

Oraşul începea. Cu gropi, o porţiune “disputată“ între satul bunicii şi Suceava: “e a ta“, “ba e a ta“, “ba a ta“, ,,ba…“ şi nimeni nu o asfalta sau, ocazional, una din primării. Strada pustie… Apoi se “varsau“ alte străduţe în ea şi altele. Apăreau maşini. Şi mai multe. Apoi iarăşi se împuţinau “ceilalti“… Ajungeam acasă, în cealaltă parte de oraş. Drumul s-a sfârşit. Ce aventură! Ce poveste!

(“Unde sunt zăpezile de altădată?“

“Unde sunt zăpezile de altădată?“)