Linişte, devin melancolică. Acesta o să fie cel mai subiectiv post scris de mine aici.

Se face că acum un an scriam primul post pe amdoar18ani.ro. Şi era unul despre 1 aprilie, nu prea reuşit, demn de wikipedia de fapt. Se face că acum un an Ariel îşi bătea capul cu trei fete care nu ştiau ce-i ăla wordpress, care nu ştiau exact ce e ăla blog şi cum ar trebui să scrie, dar ele scriau… şi el avea răbdare. Avea răbdare pentru că ştia că ele sunt în stare să facă asta, însă nu cunosc deloc teritoriul pe care încep să calce. Pe parcurs, din diverse motive, două din fete au plecat şi a rămas cu cea mai mare “pagubă”, care l-a tot sâcâit în acest timp cu “cum se face asta?”, “vreau să ştiu şi eu asta”, “poţi să faci asta?” etc., adică eu. Deci trebuie să îi mulţumesc că a avut răbdare (deşi a cedat uneori) să mă înveţe tot ce ştiu acum. Mulţumesc Arielule :D.

Să povestesc tot ce s-a întâmplat în doisprezece luni, nu are rost. E prea mult şi oricum nici eu nu mai ţin minte TOTUL, însă ţin minte tot ce am învăţat şi atâtea lucruri frumoase.

Ce am învăţat? Am învăţat că merită să dai totul (inclusiv să stai până la ore târzii – 2:00, 3:00 – că să corectezi posturile care vin şi vin şi vin) pentru ceea ce îţi place, am învăţat că trebuie să las de la mine şi să accept şi alte păreri, am învăţat că ceea ce scrii tu, ca blogger, are influenţă destul de mare asupra celorlalţi (aşa că ai grijă ce scrii şi cum scrii), am învăţat să accept şi laude şi critici, am învăţat să privesc o problemă din mai multe unghiuri şi multe altele.

Nu ştiu dacă ce am încercat să transmit a ajuns întotdeauna la cititori exact aşa cum trebuie. Acest proiect a fost întâi o provocare şi apoi l-am transformat într-o modalitate de a încerca să demonstrez că… şi noi putem. Că ăştia mici şi fraieri nu sunt chiar atât de proşti. Că mai există cultură, că încă nu s-au distrus toate valorile. Că încă există o speranţă. Pentru asta am ales colaboratori care au un cuvânt de spus, care sunt în stare să îşi susţină părerile (şi încă foarte bine).

În acelaşi timp… m-am schimbat foarte mult şi ca om. Cu un DA mare o să răspund la întrebarea “blogul poate influenţa viaţa unui om?”. Normal că m-am schimbat şi m-am schimbat în bine. Am progresat. De la un copil care cu teamă dădea publish imaginându-şi că o să primească o ploaie de critici pe care nu le va putea suporta, am ajuns la un om (aproape major, apropo :D) care-şi poate susţine părerile cu tărie, care e conştient că poate influenţa şi poate schimba ceva printr-un simplu post.

Am fi ipocriţi dacă am zice că tot ceea ce înseamnă amdoar18ani.ro este doar datorită mie şi lui Ariel. Nu, este şi datorită fetelor şi datorită tuturor colaboratorilor şi tuturor celor ce ne citesc şi ne comentează în fiecare zi.

În concluzie… La mulţi ani amdoar18ani.ro! Cu puţin noroc, ajungem şi la majorat :D.