Îmi repet în sinea mea faptul că sunt în anul II, de parcă aş fi terminat facultatea acum foarte mult timp şi sunt o bătrână ramolită care nu de curând a ajuns un couch potato. Dimpotrivă, sunt mai energică ca oricând, doar că sunt unele lucruri care mă sperie. În ultima perioadă s-au apucat toţi de voluntariat, de parcă brusc şi-au dat toţi seama că n-ar trebui să mai stea degeaba şi să bea prin cârciumile cu specific studenţesc. Toată lumea e voluntar pe la tot felul de asociaţii şi fundaţii, unele importante, unele total anonime. De la începutul anului au apărut numeroase “chestiuţe” care de care mai îndrăzneţe, care te fac să dai din cap de fiecare dată când citeşti un afiş. Poate că la urma urmei nu eşti nimic din tot ce spun ei acolo, însă ai vrea să faci şi tu parte din ceva. Nu ştiu dacă v-a bătut cineva vreodată la cap, însă nouă ni se tot spune cât de important este să te identifici cu organizaţia, ca să poţi să dai totul pentru ea. Tâmpenii, mi-am zis în anul I, an în care vroiam să prind tot. Toate evenimentele, toate fundaţiile, tot timpul din lume. Anul acesta mi-am dat seama că oamenii ăia nu mă minţeau, pentru că cu cât de implicit mai mult, ajungi să ai nevoie de o doză de “aceeaşi valoare” cu ceilalţi, ca să poţi să faci lucrurile cum trebuie.

Ce aştepţi de la noi, ce te dezamăgeşte, ce vrei să faci. Cu asta ar cam trebui să te ocupi în general, poate ceva în special: ce vrei de la tine.

Asociaţii mari şi mici. Singura diferenţă: felul în care te transformă ca persoană. Felul în care te ajută să te dezvolţi, să fii responsabil. Mă sperie oamenii care au ajuns la vârsta la care ar fi trebuit să-şi fi construit deja personalitatea, vârstă la care ar fi trebuit să aibă o idee despre locul în care se îndreaptă. Mă sperie pentru că mulţi dintre ei au aceleaşi crize adolescentine pe care ar fi trebuit să le ai la 15 ani, sau ajung din nou să-şi plângă de milă când au toate posibilităţile din lume să devină mai buni. Erasmus, fundaţii, ziare, publicaţii, TV, petreceri, oameni noi, prieteni. Şi uite aşa, pentru că nu sunt îndeajuns de verticali să-şi susţină singuri coloana, ajung la micile asociaţii, unde mulţi dintre ei figurează doar cu numele sau ajung să-şi prelungească anevoioasa dorinţă de a ieşi din anonimat. Probabil în van, pentru că mulţi dintre ei ajung de unde au plecat. Nicăieri. Eu una, recunosc. Am noroc la oameni.

Mi-am dat seama de curând cât de important este să ai oamenii potriviţi în spate, pentru ca mai apoi să ajungi vertical în societate şi să-ţi atingi scopul.

În rest, voluntariaţi! E sănătos.