13.Aug.2010 / Muzică / 1,090 vizualizări /

TV Eye Ediţia Anime: Ghost in the Shell: Stand Alone Complex

TV Eye analizează seriale TV, cu 110% prea multe englezisme. Poate aţi auzit de ele sau nu, dar merită o încercare.  Azi: Ghost in the Shell: Stand Alone Complex.

Ghost in the Shell: Stand Alone Complex (GitS:SAC)
Gen: SF/acţiune + altele
Creat de: Kenji Kamiyama
Producători: Kaoru Mfaume, Tsutomu Sugita, Yuichiro Matsuka, Charles McCarter; Shigeru Watanabe, Mitsuhisa Ishikawa (producători executivi);
Scenarişti: Hiroshi Sato, Junichi Fujisaku, Shotaro Suga, Yoshiki Sakurai, Kenji Kamiyama, Nobuhisa Terado, Dai Sato
Regizori: Kenji Kamiyama, Atsushi Matsumoto, Atsushi Wakabayashi, Hideyo Yamamoto, Kazunobu Fusegi, Kenichi Takeshita, Masaki Tachibana, Masayuki Yoshihara, Minoru Ohara, Ryutaro Nakamura, Toshiyuki Kono, Yasuhiro Geshi

Distribuţie: Atsuko Tanaka, Akio Otsuka, Koichi Yamadera, Osamu Saka, Taimei Suzuki, Taro Yamaguchi, Toru Okawa, Yutaka Nakano, Sakiko Tamagawa, Rikiya Koyama, Oki Sugiyama,
Coloana sonoră: Yoko ”God” Kanno
Durata episoadelor: circa 26 min.
Canal: Animax
Difuzat: 1 octombrie 2002-25 martie 2003

Ghost in the Shell: Stand Alone Complex (pentru restul reviewului, Gits Sack) e făcut de Production I.G., a/k/a acelaşi studio care a fost responsabil pentru filmul din 1995 şi In No Sense. Reacţia mea iniţială: “Oh, great. Aceeaşi tipi care au stricat filmele cu lenea şi amatoria. This is gonna suck.”

Şi dup-aia am văzut primul episod. Dup-aia: “OHMYGOD THAT WAS EPIC ALL IS FORGIVEN.”

Excesiv de melodramatic? Poate, dar după ce am îndurat două filme şi în sfârşit îmi cade în mâini un serial grozav, cred că am câştigat dreptul să exagerez puţin.

Gits Sack are loc în 2030, dar n-are absolut nici o legătură cu evenimentele din filmele lui Mamoru Oshii (şi cu atât mai bine!), constituind un univers separat, propriu. Ideea de bază a serialului e o combinaţie de SF, acţiune, dramă, thriller ocazional şi o mare lingură de serial poliţist, urmărind “aventurile” Secţiei de Securitate Publică 9 (pe scurt, Secţia 9/S9), o instituţie secretă (pentru unele personaje considerată un zvon) cu o sferă de activitate la fel de largă ca puterile sale: un amestec de poliţie, poliţie DE INTERNET, brigadă antiteroristă şi instituţie de spionaj practic deasupra legi, care răspunde direct Ministerului de Interne japonez. În mod bizar, o instituţie atât de importantă reuşeşte să opereze cu doar 7 membri principali (mai târziu 9, but let’s not get ahead of ourselves), plus personaje incidentale sau secundare. Avantajul lui Gits Sack faţă de filme e evident din start: prezintă audienţei în mod mai fidel “întinderea” atribuţiilor S9 şi-i arată în acţiune într-o varietate de medii. Sau, pe scurt, EXTRA FUN. :D

Şi, oh yeah, dacă vă întrebaţi, titlul se referă şi la faptul că sunt două tipuri de episoade: Stand Alone (le recunoaşteţi după ecranul verde), care sunt practic episoade… er, “izolate”, şi Complex, care urmăresc povestea cazului Laughing Man – un caz ce începe destul de simplu dar se complică oribil (şi în mod “EPIC”) până la sfârşit. Don’t worry, it’s really cool, şi mai şi explică la sfârşit ce înseamnă exact “Stand Alone Complex” – dar e cam enervant că n-au explicat niciodată ce înseamnă “Ghost” şi a trebuit să mă uit online pentru răspuns (THANKS FOR NOTHING, ASSHOLES).

Aşadar, The Magnificent Seven Eight OVER 9000 Eight sunt:

Maiorul Motoko Kusanagi (Tanaka), a/k/a “Captain Liquid Awesome”, este personajul principal, comandatul echipei S9 în timpul operaţiunilor de teren, şi din câte am înţeles eu #2 în ierarhia S9 imediat sub Aramaki. Unul din membrii S9 care e complet cyborg, ea posedă o competenţă intimidantă în aspecte precum lupta, hacking şi altele, iar trupul de cyborg îi conferă posibilitatea de a sări foarte sus cu uşurinţă sau de a sări de la înălţimi înalte fără a se răni în aterizare (undeva, Spiderman plânge de invidie). Oh, yeah, şi am menţionat capacitatea atletică care, atunci când folosită la capacitatea maximă, o face să pară un urmaş pierdut de-al prinţului din Prince of Persia. The Sands of Time? (alergat pe ziduri, etc.) După cum vedeţi din imaginea adiacentă, în universul ăsta Kusanagi şi-a vopsit părul violet şi are ochi roşii, schimbare cosmetică ce acompaniază un transplant de personalitate comparat cu incarnarea sa plictisitoare, super-gravă din GitS şi Innocence (dacă sunteţi fani Stargate, e acelaşi contrast între Kurt Russell şi Richard Dean Anderson în rolul lui O’Neill). Yep, Kusanagi aici are o personalitate, şi una memorabilă: yeah, e practic letală când vine vorba de situaţii violente şi când vine vorba de funcţia de comandant ea mereu stăpâneşte situaţia (cum nu ezită să ne amintească Batou şi Ishikawa în episoadele “Android and I” şi “Escape From”, respectiv), dar are un simţ al umorului cu o specializare în replici sarcastice şi zeflemea la adresa celorlalţi, o balanţă efectivă pentru tendinţele mai stoice (nu e o coincidenţă că are aceleaşi iniţiale cu personajul similar Misato “Evangelion” Katsuragi). Kusanagi are o dinamică interesantă cu Batou, unde torentul de persiflări şi glume dintre cei doi ascund o relaţie care treptat iese la iveală (*cough*Mulder-Scully*cough*), chiar dacă Batou îi acordă o importanţă mai mare. Oh yeah, şi animatorii i-au dat un costum tâmpit pentru majoritatea anime-ului într-o încercare eşuată de a-i reduce coeficientul de “AWESOME”. Seriously, it’s very stupid – aveţi noroc că-l vedeţi doar parţial în imaginea de sus.

Batou (Otsuka), a/k/a “Steven Seagal”, în engleză ar putea fi descris ca “The Big Guy”. Un cyborg înalt, muscular şi bazat ca aparenţă Steven Seagal (după cum spune Masamune Shirow… that explains the ponytail…), Batou din fericire nu are personalitatea fără haz, egoistă şi ridicolă a lui Seagal. Din contră, în echipă el e tipul comic, cel care face cele mai multe glume sau insulte spuse în glumă. Oh yeah, şi are un trecut cam traumatic de unde i se trage o fire cam uşor de enervat, so try not to piss him off. Deşi trupul său de cyborg îi conferă aceleaşi capacităţi ca Kusanagi, preferă forţa brută şi armele mari, duh. În majoritatea misiunilor e asociat cu Togusa, care tinde să fie cel mai frecvent recipient al sarcasmului său. Nu se poate nega faptul că nutreşte o atracţie faţă de Kusanagi (yeah, it’s pretty fuckin’ obvious), dar sentimentul nu ajunge nicăieri… 90% din timp. They’re still best friends tho’.

Togusa (Yamadera), a/k/a “Kaji Spiegel”, e singurul membru al echipei care nu a suferit modificări cibernetice masive (în afară de găurile obligatorii din spatele gâtului ca să se conecteze la Internet). De fapt, mai e şi singurul membru care n-a avut un trecut militar, fiind un fost detectiv recrutat de Kusanagi pentru a “balansa” echipa cu un membru “natural”. Reuşeşte să nu fie măcelărit pe parcursul serialului în ciuda dezavantajului evident de a fi un om “natural”, în mare parte prin pragmatism. În mod uimitor pentru un serial poliţist, are o soţie şi doi copii care nu mor sau sunt puşi în pericol extrem pe parcursul atât a Gits Sack cât şi a Gits Sack 2nd Gig. Frecvent partener cu Batou, atât în misiuni cât şi în competiţii de zeflemea. Tinde să-l întrebe pe Batou puţin prea des dacă a fost chiar necesar să doboare uşa şi să-şi golească cele două mitraliere înainte de a pune măcar o întrebare.

Ishikawa (Nakano), a/k/a “Teh 1337 Haxx0rm3i573r”, e membrul echipei specializat în orice are de-a face cu calculatoarele şi tehnologia. Probabil cel mai în vârstă membru al echipei, el nu asistă aproape niciodată la vreo operaţiune de teren, because he’s a pussy fiindcă e prea ocupat să hackuiască Serverul Important al Episodului sau să intre prin “backdoors” sau să afle ce-i cu virusul/trojanul de azi… you get the point.

Saito (Okawa), a/k/a “YOU GON’ GET SNIPED MUTHAFUCKA”, e franctirorul echipei, care poate să tragă orice cu acurateţe fatală. Această înzestrare de-abia reuşeşte să compenseze pentru faptul că ochiul cibernetic îl face să arate ca un tip care de-abia a evadat din închisoarea Folsom. Alături de Togusa e cel mai puţin “cibernetizat” membru al S9, diferenţa fiind că Togusa e aproape complet natural dar Saito are un ochi şi o mână cibernetică (ca să nu tremure, duh). Şi… er… well, poate aş zice mai mult dacă ar avea un rol mai important. Eh, practic, orice din seria asta care nu e Kusanagi, Batou, Togusa, Ishikawa, Aramaki sau This Week’s Villain tinde să cadă în fundal.

Pazu (Onozuka), a/k/a ”Creepy Douchebag”, e alt membru al S9. Probabil cel mai puţin important de fapt, considerând că nu se distinge prea mult prin personalitate şi nu iese din fundal când vine vorba de misiuni. Şi n-are nici o specializare sau ceva de genul. Yeah… eh… el îndeplineşte mai orice funcţie trebuie îndeplinită în momentul dat.

Borma (Yamaguchi), a/k/a “Batou, But He’s Bald”, e tipul din grup care se ocupă cu explozivele în timpul misiunilor, şi celălalt expert în informatică, cu specializarea în creerea de vaccine în caz că vreun cyborg e infectat cu un virus (virusuri care în general sunt primite de la This Week’s Bad Guy – serialul în mod înţelept nu arată scenele suplimentare în care izbucneşte o contaminare în sediul S9 fiindcă cineva s-a uitat la site-ul de porno fără să aibă un anti-virus). Borma frecvent cade în echipă cu Paz când e vorba de operaţiuni de teren, dar se distinge prin ochii săi cibernetici şi chelia, un aspect care răspunde la întrebarea “cum ar arăta Riddick dacă ar fi EVIL şi ar fi desenat de Mihai Grăjdeanu?”

Daisuke Aramaki (Saka), a/k/a “El Jefe”, e… uhm… well, şeful echipei. Yeah. Well, şeful care stă la birou şi coordonează totul de acolo (şeful care merge pe teren fiind Kusanagi). Are un rol destul de important fiindcă el e cel care trebuie să-i intimideze pe reprezentanţii diferitelor ministere, secţii de poliţii locale sau cei din armată care vor să se ocupe de problemă. Şi în general reuşeşte să îndepărteze obstrucţiile ca S9 să poată acţiona singuri. Oh yeah, şi uneori se mai duce pe la guvern sau diverse companii ca să stoarcă nişte informaţii care le trebuie. Because he’s the chief. Yeah.

Conform Constituţiei din Japonia, art. 42 subart. 5150, secţiunea 90125, fiecare anime e obligat să aibă cel puţin un personaj enervant pe care Cristi să-l urască, pentru că n-are voie să-i placă 100% un anime. În Gits Sack funcţia asta e îndeplinită de Tachikomas (toate cu vocea de Tamagawa). Tachikomas = tancuri controlate de AI, construite într-o formă asemănătoare cu păianjenii ce le acordă o mobilitate sporită. Sună mişto până acum? Oh yeah, Tachikomas pot să vorbească. Cu vocea etern de enervantă a unei fetiţe de 5 ani şi cu o tendinţă către replici care stabilesc că au nu numai vocea, cât şi IQ-ul unei fetiţe de 5 ani. Cu o voce similară cu Asuka şi la fel de enervanţi ca Ed în Cowboy Bebop, Tachikomas reprezintă practic Ewoks pentru Gits Sack – un element exagerat de infantil (născut din obsesia japonezilor pentru “Kawaisa“) care nu numai că nu se asortează, dar şi intră în conflict cu universul (post)cyberpunk şi strică tonul. Seriously. E frustrant să ai un lanţ de umor sarcastic sau chestii grozave întrerupte de infantilismul insuportabil al roboţilor ăstora idioţi. Fuck them. Cele mai bune roluri al lor sunt în primul episod, “Section-9″, unde nu spun absolut nimic, şi după aia în “Barrage”.

Cel mai evident semn al unei îmbunătăţiri masive comparat cu filmele anterioare, în afară de faptul că Kusanagi arată mult mai bine şi are o personalitate, e faptul că numele lui Mamoru Oshii e complet absent din echipa creativă a lui Gits Sack. Rolul lui e preluat complet de Kenji Kamiyama, care serveşte ca regizor, producător şi scenarist-şef. Yeah, he’s the guy who made Gits Sack awesome.

Şi da, am făcut paragraful ăla doar de dragul unei glume stupide. Dar asta nu schimbă faptul că Gits Sack cunoaşte o îmbunătăţire de pe urma schimbării echipei creative şi integrării în formatul de serial de anime. Practic, comparaţia ar fi GitS + In No Sense = Stargate (filmul), şi Gits Sack = Stargate SG-1. Primul episod, “Section-9″, pare special creat pentru a maximiza impresia că lucrurile s-au schimbat în bine - ignorând faptul că Yoko Kanno e acum la bord pentru a crea muzica, sunt introduse deja cele două elemente esenţiale care demonstrează schimbarea: Kusanagi kicking arse (uitaţi-vă la mişcările de Matrix care le face pe un tip minor în primele minute) şi umorul. Da, UMORUL – am descoperit în sfârşit un anime care poate să facă umor ca lumea. În afară de faptul că prima replică e sus-menţionatul tip minor zicând “You guys are cops? There’s no justice!“, acţiunea de bază din primele minute este că nişte geisha androide îl ţin ostatic pe ministrul de externe.

You can’t make this shit up. Şi, partea bună? FUNCŢIONEAZĂ.

Okay, situaţiile cu care se confruntă S9 în general nu se ridică la înălţimea ciudăţeniei “Robot geishas have kidnapped the President” (cu excepţia poate a lui “Angels’ Share”, which is pretty funny too), aşa că nu e o surpriză că majoritatea umorului din serial vine din dialog. Mai precis, sarcasm, insulte, zeflemea, toate alea. Practic fiecare personaj primeşte cel puţin o replică amuzantă în serial - Kusanagi, Togusa şi Batou cel mai des, duh; Ishikawa şi un personaj incidental au două din cele mai amuzante totuşi – în episodul “Android and I”, după ce a terminat o discuţie cu Aramaki, cineva din fundal îl întreabă pe Ishikawa ce nu e-n regulă, şi el zice “He complimented me…“, iar în episodul “Intercepter” un tip descrie un sistem de supraveghere lui Togusa şi zice “We’ll even be able to measure the arc when he’s pissing!“.

În afară de faptul că îmi menţine atenţia constant şi chiar mă face să râd (!), umorul din Gits Sack are şi rolul important de a menţine serialul într-o stare de echilibru. Vedeţi, Gits Sack e genul ăla de serial care prezintă o mare varietate de scenarii, “moods” şi chiar trece şi prin genuri diferite pe alocuri – într-un fel ca un Cowboy Bebop postcyberpunk cu personaje non-enervante, muzică electronică şi aceeaşi diversitate stilistică. Spre deosebire de GitS şi In No Sense, replicile amuzante şi interacţiunea dintre personaje serveşte ca o contragreutate pentru momentele în care serialul devine dramatic (“Intercepter”, “Decoy”, “Lost Heritage” majoritatea episoadelor Complex tind să încline către dramă dar în special seria de episoade ce începe cu ”Re-View” şi se termină cu “Stand Alone Complex”), terifiant (“Jungle Cruise”… Jesus Christ, “Jungle Cruise”…) sau contemplativ. De fapt, avantajul lui Gits Sack e că dacă iniţial are câteva distincţii mai “clare” între episoade fiindcă e de-abia la început, după câteva episoade începe să amestece totul cu pricepere până ce aceste distincţii sunt greu de realizat – de exemplu, “Missing Hearts” e un episod uşor comedic (Kusanagi intimidându-i pe ceilalţi + demonstrând avantajele ei faţă de Batou) dar include un subtext interesant despre diferenţierea din viitor între oamenii (cu bani) care pot să-şi permită prostetizarea/cibernetizarea şi oamenii (săraci) care trebuie să se bazeze pe transplante de organe. Sau “Idolator”, care începe cu câteva glume, trece la o scenă de acţiune lungă, plină de suspans într-un depozit abandonat şi termină cu o replică meditativă din partea lui Kusanagi, care declară că preferă “marionete care se conformează viselor oamenilor în locul eroilor care nu se ridică la nivelul reputaţiei lor.” Hell, “Jungle Cruise”, cel mai terifiant episod Gits Sack şi care eu sunt convins că e cel mai bun episod Stand Alone, are o glumă amuzantă DIN PARTEA TACHIKOMAS. Da, Tachikomas spun o glumă BUNĂ (“Borma’s discomfort index is at 68%“). Nici mie nu mi-a venit să cred prima oară!

Acest balans mă duce la un alt avantaj al lui Gits Sack, şi anume faptul că cel puţin face un efort să exploreze+explice exact cum funcţionează universul postcyberpunk care l-a construit şi încearcă să dezvolte personajele. Detaliile despre univers tind să vină în mod clasic, şi anume: ca un robinet care n-a fost închis complet şi picură constant. Astfel, personajele tind să menţioneze detaliile relevante pentru fiecare episod (memorabile pentru mine: “Missing Hearts”, ce aplică prăpastia săraci-bogaţi în contextul cibernetizării; “Jungle Cruise”, care arată în mod minuţios şi îngrozitor de ce e capabil CIA-ul Imperiului American şi menţionează “al treilea război mondial”; ”Portraitz”, care e un episod slab dar ideea unui spital de rehabilitare pentru cei dependenţi de Internet e plauzibilă în univers – yeah, imaginea din dreapta arată camera de cazuri terminale; episoadele Complex începând cu “Re-View” dezvăluie previzibila Conspiraţie Masivă pas-cu-pas, ca piesele unui puzzle uriaş, dar introduce conceptul unei boli chiar brutală – scleroza creierului cibernetic). Oh yeah, şi cât de mult mă enervează, îmi pare bine că Kusanagi are dubii despre eficienţa Tachikomas considerând tendinţa lor către digresiuni lungi (seriously, au preluat-o din In No Sense?) şi posibilitatea ca ele să se individualizeze, ceea ce-i exact ce nu vor (în “Testation” chiar se arată cum S9 după fiecare misiune resincronizează Tachikomas şi le monitorizează în caz că apar “idiosincrasii” – cuvântul lor; “Machines Désirantes” explorează mai detaliat această problemă).

Cât despre dezvoltarea personajelor, îmi pare bine să văd că Kamiyama & co. fac efortul de a stabili personajele ca… y’know, persoane complet formate, nu caricaturi duodimensionale lipsite de profunzime. Kamiyama are două procedee favorite în acest scop, amândouă din ele efective. Primul este incluziunea scenelor cu personajele după ce au terminat treaba: astfel, Kusanagi şi Batou au momente în care se îmbată şi socializează/flirtează/whatever la sfârşitul lui ”Android and I”, şi o scenă similară la sfârşit APROAPE compensează pentru faptul că “Escape From” e probabil cel mai slab episod Stand Alone; de asemenea, anumite scene în “Android and I”, “Intercepter” şi “¥€$” arată cum Togusa încearcă să balanseze munca cu familia sa.

Celălalt e prin discuţii uşor filozofice sau intelectuale între personaje, şi aici Kamiyama câştigă un credit masiv pentru faptul că nu par la fel de intolerabile, infinite şi pretenţioase ca în In No Sense. Pe măsură ce serialul avansează către final, acestea devin destul de regulare, până ajung aproape de frecvenţa de “1 discuţie sau replică interesantă/episod” – hell, “Stand Alone Complex” conţine probabil cea mai lungă, şi una care reuşeşte să nu fie pretenţioasă deşi conţine încă un concurs de “cine poate cita din surse de care nici Cristi n-a auzit”. Am menţionat deja ce zice Kusanagi la sfârşitul lui “Idolator”, dar pentru mine se distinge şi discuţia lungă despre scăparea din realitate din “Escape From”, terminată cu replica destul de memorabilă “Dreams have meaning for you because you’re fighting for them within reality“. Sau în episodul “Barrage”, când Kusanagi explică de ce s-a înşelat în privinţa Tachikomas.

Şi n-am menţionat şi faptul că Kamiyama & co. menţin un echilibru bun între episoadele Stand Alone şi Complex! Really, elemente din astea ce demonstrează că echipa creativă ştie ce face şi e atentă sunt cele care furnizează ultimul ghiont, y’know, ce trece un serial bun peste linia de finiş şi îl face grozav.

Cum e de aşteptat, editarea e mult mai disciplinată decât în GitS + In No Sense – considerând faptul că echipa trebuie să înghesuie destulă acţiune sau să avanseze povestea cazului Laughing Man (în funcţie de episod) în doar vreo 22-23 minute (ştiu c-am zis 26 sus, dar scădeţi 1:30 pentru genericul de început şi încă vreo 2:30-3:30 pentru genericul de sfârşit). Kamiyama are bunul simţ de a evita una din slăbiciunile lui GitS şi foloseşte nişte “camere” dinamice în loc de statice, chiar imitând pe alocuri efectul de “shakycam” (“Captivated”), şi în general combinaţia rezultantă din animaţia profesională + “camere” non-statice = ohmygod DYNAMISM. Exact ce lipsea!

De asemenea, îmi place faptul că Kamiyama introduce anumite scene filmate “la persoana I” din perspectiva diferitelor personaje, ilustrând exact cum funcţionează Internet-ul S9, telepatia, etc. That’s fun too. Filmarea la “persoana I” funcţionează când e în mâini bune (nu vreau să-mi imaginez ce-ar fi făcut Oshii cu ea…).

Bine, Kamiyama nu se desparte nici el complet de scenele statice, prezente când personajele discută telepatic – poate e un fetiş de-al japonezilor? -, dar cel puţin le reduce şi-şi aminteşte să ANIMEZE FUNDALUL. De exemplu, în “Section-9″ e o scenă în care Aramaki şi Kusanagi discută într-o maşină telepatic, dar cel puţin prin parbriz se vede că maşina e în mişcare (thanks, copacii fictivi de pe trotuar!). Sau monologul luuuuuuuuuuung al lui Kusanagi din “Decoy”, unde cel puţin vedem un zoom-in pe o maşină în trafic şi asta menţine atenţia în oarecare măsură.

Din fericire, nu abandonează şi utilizarea lipsei de sunet ca o metodă de a spune povestea. Un exemplu bun ar fi scena în care Togusa se duce la toaletă la trei dimineaţa (okay, not really) în “Intercepter” – total silence = really creepy. It works. Sau când Aramaki discută cu Saori în “Lost Heritage”, dar cu efect deprimant în loc de “spooky”.

(Oh yeah, şi coloana sonoră e de Yoko Kanno. Mai trebuie să zic ceva?)

Şi asta mă aduce, în mod coincidental, la slăbiciunile Gits Sack. Yeah, există. Nu, n-au de-a face cu animaţia (profesională), actoria (chiar prezentă aici, spre deosebire de vocile robotice din GitS + In No Sense), lungimea excesivă a scenelor (nu prea), scenele statice (nu-s exact statice dacă se mişcă fundalul, nu?) sau Tachikomas (AAAARRRRGHHHH!). În primul rând, deşi scenariile au un nivel minim de calitate pe parcurs, vreau să menţionez o scenă din “Decoy” şi întregul episod “Chat” pentru o problemă. Vedeţi, în “Decoy” suntem trataţi la o scenă luuuungă (asemănătoare cu Batou venind acasă în In No Sense, de fapt) unde Kusanagi se conectează la Matrix, dup-aia se deconectează, merge la întâmplare prin apartament, bea ceva şi se uită pe geam. Acompaniată de o naraţiune ce descrie istoria cazului Laughing Man. Dudes, asta se cheamă Infodump şi e un lucru care e enervant dacă nu e făcut ca lumea. Kusanagi, Aramaki sau altcineva explicând celorlalţi membri ai echipei cu ce se confruntă într-un episod şi furnizând detaliile necesare, asta e okay. Dar Infodump-urile din astea sunt enervante fiindcă se adresează direct audienţei şi e evident că autorul s-a dat bătut şi le-a băgat pur şi simplu în scenariu fără să le integreze sau să încerce subtilitate. Yeah. Geez, cel puţin Togusa monologhează în loc să arunce informaţiile în poala audienţei la începutul lui “Stand Alone Complex”.

“Chat” nu suferă de sindromul “naraţiune + imagini la întâmplare”, dar sunt convins că e cel mai slab episod Complex. O să vă rezum totul: Kusanagi intră într-un chatroom, 2/3 din episod e un uriaş Infodump plictisitor despre cazul Laughing Man băgat în gurile diferitelor personaje, şi episodul arată la sfârşit că Kusanagi conducea în timp ce se conecta la Internet. Până şi Batou zice “What the fuck, man?” (well, nu în cuvintele exacte, dar atitudinea e inconfundabilă). 1 scenă din “Decoy” + 2/3 “Chat” nu-s exact probleme masive de ordinul Tachikomas, dar sunt cam dezamăgitoare/surprinzătoare în mod neplăcut considerând calitatea serialului în general.

De asemenea, sfârşitul lui “Chat” m-a făcut să realizez că, y’know, dacă Batou şi Kusanagi (dar nu numai ei) ar comunica propriu-zis în loc să se ignore unul pe altul fiindcă unul e frustrat că celălalt nu era atent sau să vorbească în mormăieli criptice dar să nu le explice, ar rezolva ceva mai repede cazul Laughing Man.

“Chat” mă aduce la o altă chestie. Gits Sack arată Internetul ca pe o “realitate virtuală” unde oamenii discută între ei. No. Just no. Please, don’t. Am văzut ideea asta de atât de multe ori încât n-o mai pot lua în serios. E “cheesy” acuma pentru mine. Şi n-am menţionat faptul că personajele din chatroom-ul respectiv par să fie chiar inteligente! Şi n-am auzit vreo insultă homofobică, misogină, vreun troll care să nu ştie să scrie, sau vreun idiot de 13 ani care să zică “H4Y GUYS IM 73H 1337 HAXX0R LULZ!!!!11111oneoneone”. Fuckin’ hell, asta nu-i realistic, vorbim despre Internet aici! Marea canalizare digitală! Come on!

Şi ce-am menţionat mai sus cu “SEMEN-POWERED ROBOT GEISHAS”? Gits Sack foloseşte genul ăla de androizi care sângerează un lichid alb când sunt împuşcaţi şi fac evitarea conotaţiilor freudiene imposibilă. Yeah, exact ca “Internet = VIRTUAL REALITY LOLOLOLOL”, e una din ideile alea care nu le mai pot lua în serios…

Yeah, ştiu, o critică minoră. Well, am găsit o altă problemă, ceva mai puţin minoră: întreg serialul e animat de tipi. Acest lucru se manifestă în două metode, care eu le-aş numi “STUPID CLOTHES” şi “CAMERA IDIOCY”.

Victima primei metode e în cele mai multe cazuri Kusanagi, ca şi când designerii urau personajul sau ceva. Yeah, are o ţinută care, dacă mă gândesc bine, e cel puţin 70% stupidă. Seriously, Leather Jacket + Bikini + Chiloţi Negri = PRETTY FUCKING STUPID. Nu ştiu cine crede că egalează “COMBAT GEAR”. Ştiu că e cyborg şi deci are un corp complet prostetic, dar câteva episoade arată că nu e exact invulnerabilă, deci n-ar avea mai mult sens să nu lase părţi mari ale corpului expuse? Y’know, in case there’s snipers and shit? Dar mai important… hey, dudes, vă aşteptaţi să vă iau în serios? I mean, really. Aveţi o eroină deja introdusă din primul episod ca hipercompetentă în absolut orice, sarcastică, şi în general “liquid awesome”. Come on, ţinuta aia strică efectul. Cine sunteţi voi, tipii din Star Trek-ul anilor ’60? Nu ştiu ce vroiaţi să faceţi cu decizia asta (oh yeah, probabil să câştigaţi audienţa de otaku care se masturbează la anime), dar serios, contrastul între “personalitate + competenţă” şi “haine stupide, posibil sexualizate (fiindcă Cristi mereu supra-analizează totul)” e prea mare de ignorat. E practic o disonanţă cognitivă, ca şi când un tip a creat o eroină excelentă şi l-au pus pe tipu’ lasciv dar sexist s-o deseneze. E o prezenţă în general enervantă dar rămâne în fundal, totuşi pe alocuri (read: scenele chiar stupide) devine atât de artificializată/ridicolă încât îmi distrage atenţia şi strică efectul. Yo, guys, asta-i exact ce NU VREŢI SĂ SE ÎNTÂMPLE.

No kidding, a trebuit să număr episoadele în care Kusanagi primeşte nişte haine non-stupide (“Testation”, ultima 1/3 din “Decoy”, “Meme”, “Idolator”, “Chat” – dacă luaţi în considerare avatar-ul -, “Not Equal”). Hell, în “¥€$”, după un “accident” care “reduce” şi mai mult ţinuta ei, Aramaki o întreabă pe Kusanagi “Are you wearing that to try to get my attention?“.

Oh yeah, şi-n “Missing Hearts” Kusanagi primeşte nişte ochelari de soare stupizi (hint: sunt mov). Şi-n anumite episoade (“Decoy”, “Portraitz”), geniile din departamentul de animaţie au crezut c-ar fi o idee bună să facă o schimbare minoră, şi anume să scoată singurul element oarecum “cool” (*cough*leatherjacket*cough*). THAT’S STUPIDER.

Dar dacă “STUPID CLOTHES” e o problemă în general restrânsă doar la Kusanagi (deşi mai apar şi alte personaje feminine cu această boală) şi care rămâne în fundal, categoria “CAMERA IDIOCY” e genul de efect atât de evident plasat, insubtil, fals şi ridicol că produce efectul de a mă scoate din universul Gits Sack şi a mă aduce înapoi în realitate unde mă gândesc cine a avut ideea asta briliantă. E practic echivalentul tipului enervant care te întrerupe din lucru/amuzament exact când eşti foarte concentrat – al dracului de frustrant. Iniţial nu ştiam cum să descriu exact efectul, dar am nimerit peste o pagină care-l explică mai bine ca mine: Male Gaze. Yep, atunci când oricine a animat scena respectivă a setat “camera” să se concentreze/să accentueze… hell, n-am un alt mod de a o spune: ţâţele sau curul oricărui personaj feminin e în cameră (care în cele mai multe cazuri e, din nou, Kusanagi). Asta e o idee proastă fiindcă produce iar disonanţa cognitivă enumerată mai sus (y’know, când există animatori care creează eroine hipercompetente dar dup-aia se concentrează pe anumite părţi anatomice, trebuie pur şi simplu să întreb unde le sunt priorităţile), care din nou strică concentrarea/efectul şi îmi distrage atenţia. Come on, e greu să te afunzi într-un univers fictiv (care, dacă nu mă înşel, e exact SCOPUL FICŢIUNII) când apar tâmpenii din astea care nu numai că îmi strică concentrarea dar mă şi provoacă să întreb dacă animatorii ar trebui să se înscrie la terapie. CUT THIS SHIT OUT, GUYS.

Serialul e animat de tipi, all right.

Şi am mai uitat să menţionez un lucru minor. La sfârşitul lui “Section-9″, unul din personaje exprimă admiraţie pentru faptul că Aramaki a reuşit să asembleze un plan atât de rapid, şi Aramaki zice ceva de genul “Eh, no prob.” Cred că ar fi fost mult mai amuzant dacă tipul întreba cum a reuşit să organizeze documentaţia necesară la timp, Aramaki zicea “I didn’t. I was bluffing” şi dup-aia maşina pleacă iar tipul rămâne împietrit, and he’s like O_O. Y’know?

Dacă m-aţi pune să aleg episoadele cele mai bune… well… n-aş putea alege unul singur Complex fiindcă episoadele Complex sunt legate unele între ele şi toate avansează povestea cazulului Laughing Man şi… well, practic, e ca şi cum mi-aţi cere să aleg o piesă preferată de pe Loveless – tot albumul e bun dar nu pot să aleg o singură piesă fiindcă a fost creat ca un tot unitar. Totuşi, o să scot în evidenţă “Re-View” şi “Eraser” fiindcă acţiunea chiar ajunge la velocitatea de decolare şi chiar arată ce poate – “Re-View” + “Eraser” = momentul în care Gits Sack devine cu adevărat ”EPIC COOLNESS”. Dar ştiu care e cel mai prost episod Complex – “Chat”, marele Infodump enervant care nu ajunge mai nicăieri şi nu dă destulă informaţie ca să justifice pierderea de timp; “Portraitz” nu e un nadir asemănător dar tot mi se pare că e destul de slab în contextul Complex.

Cât despre episoadele Stand Alone, asta-i simplu: cel mai bun e “Jungle Cruise”, cu o menţiune specială pentru “Testation” (fiindcă amândouă execută “twist endings” cu succes) şi “Angels’ Share” pentru umor. Cel mai prost Stand Alone? “Escape From”, unde 2/3 sunt despre o Tachikoma (OH GOD) care a evadat din sediul S9, şi chiar dacă ultima 1/3 e okay nu pot scăpa de ideea că episodul e o pierdere de timp – trebuie să irosesc 15 minute cu un robot retardat când aş putea, oh I dunno, AFLA MAI MULTE DESPRE CAZUL LAUGHING MAN. Sau ORICE ALTCEVA. Adăugaţi la asta “Machines Désirantes”, care foloseşte aceeaşi structură cu 2/3 pierdere de timp cu roboţii dar e mai bun decât “Escape From” fiindcă avansează întreaga poveste şi pregăteşte terenul pentru episoadele Complex ce urmează.

Şi după >5000 cuvinte de “asskissing” (plus vreo 6 paragrafe pentru faptul că serialul e animat de tipi), care ar fi concluzia odată? Gits Sack is awesome, go watch it now. RIGHT NOW.

---