O stare de pace îi cuprinseră pe cei doi, însă fiecare o trăia în felul lui. K. se juca cu lănţisorul de aur al Letiţiei, aproape fascinat de senzaţia pe care i-o dă atingerea în acelaşi timp a pielii ei fine şi marginile dure ale pandantivului, pe care îl împingea dintr-o parte în alta cu vârful degetului; în această ipostază, K. era precum un copil a cărui atenţie a fost atrasă de o jucărie viu colorată. Părul Letiţiei avea culoarea aurului. Jocul iubitului îi tulbura gândurile iubitei, deoarece se juca, fără să ştie, cu o amintire, pe care o muta când la o extremă, când la alta, între uitare şi tăinuire veşnică. Sub acea înfăţişare de prinţesă liniştită se ascundea acum un suflet chinuit, din cauza zbuciumului ce dura deja de cinci luni, iar de trei luni era şi mai rău, căci purta tot timpul o dovadă palpabilă a ceea ce s-a întâmplat. Letiţia se gândea la Mircea, la noapte dintre 16-17 iulie şi la prima zi de şcoală, din acel an, când i-a fost dăruit lănţişorul. Nimeni nu poate câştiga lupta cu trecutul, fata se săturase de suspine.

- Gata! – se ridică din pat. Trebuie să plec.

- Tot nu înţeleg de ce trebuie să mergi, îi spune K. după ce a prins-o de mână, iar ea s-a întors spre el cu o privire asemănătoare cu cea a soldatului încolţit de baionetele inamice.

- Pentru că… – se blocase, dar nu fiindcă nu ştia ce să răspundă, ci pentru că nu mai simţea strângerea de mână, se simţea singură şi nu vroia să facă nici o concesie singură.

- …i-ai promis, iar tu nu poţi să-ţi încalci promisiunea. Mai ales faţă de un prieten – completase K. cu o uşoară sfidare în glas. Nu-i aşa? – a accentuat pe urmă cu un gest din mână.

- Da, întocmai, i-a răspuns Letiţia, bucuroasă că nu a fost ea cea care a rostit cuvintele. Acum chiar trebuie să plec, am o groază de lucruri de făcut. Să mă gândesc cu ce o să mă îmbrac, cum o să mă aranjez, să-mi aleg hainele, să-mi fac părul şi multe altele. Dar ai grijă să porţi şi tu ceva frumos diseară, nu aş vrea să arătam atât de diferiţi. Iar frumos nu înseamnă un tricou şi blugi. Ai înţeles?

Femeia întotdeauna crede că atunci când un bărbat nu face cum i-a spus ea, el nu a înţeles, din contra, a înţeles perfect, din cauza asta face pe dos, pentru a arăta că el nu răspunde în faţa nimănui şi are o voinţa proprie care nu poate sa fie subordonată de nimeni, mai ales de către o femeie.

- Da… – K. se ridică la marginea patului, iar cu un gest din mâini îi face pe plac – am înţeles. O să mă îmbrac frumos, foarte frumos – a accentuat intenţionat ultimele două cuvinte.

Letiţia îl cuprinde şi îl ridică încet de umeri, după care îl sărută, încercând să-i preschimbe în plăcere dezgustul simţit pentru ceea ce trebuia să facă, căci trebuia să se prefacă şi ura să se mintă singur. „Dar Letiţia merită.” Iubita îşi dezlipeşte buzele sale de cele ale iubitului.

- Mai vorbim.

După ce aude uşa de la intrare închisându-se, K. se îndreaptă către birou unde se află un coş cu portocale, apucă una din vârf şi îi crestează puţin coaja cu un cuţit. Rămânând doar cu fructul în mână, se aproprie de fereastră, desface o felie din acel ghem şi o priveşte pe Letiţia cum trece prin zăpadă, făcând nişte paşi mari, aceasta îşi întoarce capul către fereastra de la etajul patru şi îi face din mână iubitului ei care îi răspund la fel, însă cu un gest mecanic. Apoi, ea îşi continuă mersul, iar el rămâne nemişcat, înghite felia şi urmăreşte pentru câteva momente formele ovale lăsate în zăpadă.

Povestea lor de dragoste a început în clasa a zecea, K. făcând primul pas, după toate „semnalele” trimise de Letiţia către el. Cei doi s-au cunoscut pentru prima oară în clasa a patra, când K. era elevul cel nou, dar până atunci au mai existat ceva tatonări, însă niciun contact direct, în vara ce abia trecuse, băiatul abia se mutase în apartamentul cel nou, iar atunci când ieşea afară, la joacă, fata îl studia de la distanţa, cu o curiozitate specifică vârstei şi astfel începea să o fascineze spiritul lui singuratic ce era destul de pronunţat încă de pe atunci. În şcoala generală o prietenie frumoasă a luat naştere între ei, aceasta căpătând un caracter intens la începutul liceului, din cauza nevoilor adolescenţei; cei doi au fost repartizaţi în aceeaşi clasă, fără niciun alt cunoscut de-al lor, iar pentru Letiţia, K. a devenit singura persoană în care ea putea să aibă încredere, în sufletului ei, începea să-l vadă mai mult decât ca pe un prieten. Cu toate acestea, K. era cel îndrăgostit. Puţine erau lucrurile pe care nu le făceau împreună, la şcoală erau în permanenţă unul lângă celălalt, ajutându-se reciproc, iar după-amiază trecea la fel, până şi somnul, deşi nu putea fi vorba de o prezenţă fizică, era un proces trăit în comun. Scările de bloc erau aşezate în formă de U, amândoi dormeau cu capul spre fereastră, camerele lor erau îndreptate una către cealaltă, astfel că atunci când neliniştile adolescenţei deveneau prea mari şi somnul nu se putea înfiripa în mintea niciunuia, priveau pe furiş spre camera celuilalt. Căci, noaptea, scufundată în întuneric, ea părea un univers necunoscut în care sperau să-şi găsească răspunsurile. Păreau de pe acum cuplul perfect.

Dar înainte a fost Mircea. El şi cu Letiţia au copilărit împreună, la grădiniţă erau iubiţi, iar când educatoarea nu era atentă îşi dădeau pe furiş pupici pe ambii obraji. Dar „relaţia” nu a durat, tatăl lui obţinuse un post important la o bancă din străinătate şi au trebuit să se mute acolo, iar ea a rămas singură, pentru o perioadă. Familia lui a revenit în ţară în urmă cu trei ani.

Se apropia ora petrecerii, o parte din cei care trebuiau să fie prezenţi urmau să se întâlnească acasă la Mocanu, iar de acolo să meargă cu maşinile acasă la Mircea, la vila părinţilor lui din afara oraşului Roman. K. aducea o ultimă adăugare ţinutei sale.

- Să vedem cum se face asta… Partea mai groasă trebuie să fie mai lungă sau partea mai subţire? Hmm… Cea mai lungă, e mai logic aşa. O dai peste, apoi după şi o aduci în poziţia iniţială, acum o treci prin faţă, laşi un spaţiul liber, iar pe acolo vine şi ultima bucată. Acum… poţi să te spânzuri cu ea de gât.

În faţa oglinzii, K. îşi studia înfăţişarea, nu mai purtase costum de la banchetul din clasa a opta, însă şi atunci la insistenţele mamei şi surorii sale, căci ar fi fost păcat să stea în dulap un costum nou, cumpărat special pentru respectiva ocazie. Nu era genul de om care să pună preţ pe aparenţe, după el, puteai să te îmbraci ca un vagabond, dar să fii mai educat decât oamenii de la curtea regulă. Vede oamenii eleganţi ca încercând să mascheze cu frumuseţea exteriorului urâţenia din interiorul lor, crede că eleganţa este o făţărnicie.

- Ah! E o prostie – şi spunând aceasta îşi desfăcu puţin nodul de la cravată – o să-i spun că nu-mi place şi gata. Va trebui să mă accepte aşa cum sunt – se îndreaptă spre telefonul care a început să sune. Da, ce s-a întâmplat? Acum? Ai cam nimerit într-un moment prost. În cinci minute, urmează să plec cu cineva… Dar lasă, poate să mai aştepte. Vin într-un sfert de oră – din câteva mişcări a apelat numărul Letiţiei. Ascultă. Trebuie să ajung undeva, ne vedem în parcul din faţa liceului. Nu am timp să-ţi explic, o să întârzii doar câteva minute. Pa.

Deşi nu părea, Letiţia câştigase o luptă, K. nu mai avea posibilitate de a se schimba într-o ţinută mai puţin elegantă, aşa cum dorea el. Această întâlnirea misterioasă avea loc în faţa librăriei 1 Mai, un tânăr ce nu părea să aibă mai mult de douăzeci de ani aştepta acolo, purta un hanorac gri, cu gluga trasă pe cap, dar se putea observa că era tuns zero. Nu a fost nevoit să stea mult în frigul de afară ce odată cu lăsarea serii era şi mai violent, cealaltă persoană a venit la timp.

- Salut. Scuze dacă am întârziat.

- Nici o problemă, ai venit la fix – cei doi îşi strâng mâna şi apoi se îmbrăţişează scurt, bărbăteşte.

- Ai adus cartea?

- Da, e aici – trage puţin fermoarul hanoracului şi scoate de acolo o carte ce cuprinde ambele volume din „Mein Kampf”. Un milion – înmânează „comoara” ce a stat până atunci ferită de ochii lumii, iar K. procedează la fel cu banii din buzunar. Îmi place freza ta, dar acum trebuie să plec, mă aşteaptă colegii – traversează strada, iar după ce se mai îndepărtează puţin, se întoarce. Sper că te mai gândeşti la ce ţi-am spus, nu lăsa ca totul să fie doar o fază, nu-ţi irosi viaţa dacă crezi cu adevărat în ceea ce spui.

Tânărul îşi reia deplasarea şi se face nevăzut printre casele din centrul vechi al oraşului, lăsându-l pe K. singur, acesta stătea nemişcat, se uita la copertă, părca era sub influenţa unei vrăji, ochii negrii ai lui Hitler îl hipnotizau, îl făceau să se adâncească tot mai mult în negura lor, să se piardă pe sine şi să devină altul. Nişte fulgii au început să cadă în locul unde privea lui era concentrată, aşa că iluzia a fost întreruptă, iar K. s-a dezmeticit, apoi îşi dă seama că nu mai e nimeni pe acea stradă, un fulg îi cade pe dosul palmii, de la mână stângă pe care o ridică în dreptul ochilor şi observă cum un al doilea fulg cade, topindu-se încep, al treilea nu supravieţuieşte deloc pe suprafaţa caldă a ceasului care arată ora 7:40.

- Of, Letiţia.

Se întoarce, după ce trece de Casa Afacerilor şi de mall, face stânga, de aici drumul lui era drept înainte. Cu cât se îndrepta mai mult spre centrul oraşului, cu atât  întâlnea mai mulţi oamenii în calea sa şi se temea să nu atragă priviri din cauza cărţii pe care o ţinea în mână, aşa că a băgat-o în haină, iar astfel o ferea şi de eventualele deteriorări ce puteau să survină din cauza fulgilor de zăpadă. Ţinea cartea lipită de corp, sprijinind-o cu palma din buzunarul stâng. La 7:47, a ajuns la destinaţie, un parc mic din faţa Colegiului Naţional „Roman Vodă”, iubita lui îl aştepta pe banca unde cei doi obişnuiau să mănânce în pauza mare, toţi elevii ştiau că este banca lor şi nimeni nu se aşeza pe ea, iar dacă cumva s-ar fi întâmplat acest lucru, acel cineva pleaca îndată, căci era imediat îngrădit de prietenii celor doi şi i s-ar fi dat imediat de înţeles că nu este dorit acolo.

Cu vârful cizmei cineva tot desena linii şi cerculeţe în zăpada ce de câteva minute începea din nou să se aştearnă, peste cea de dimineaţă, în mână ţine o şacoşă de cadou.

- Doamne, unde o fi?

Îmbrăcat cu un palton negru se aproprie de artistă şi o întrerupe probabil de la crearea unei noi forme de artă, căci printre acele forme ciudate a început să tragă linii în zig-zag, după care să traseze un X cu tocul, încât să cuprindă toată creaţia.

- Ştiu, ştiu, am întârziat, am avut o treabă urgentă de rezolvat.

Pe lângă alte calităţi, Letiţia mai poseda una, era o persoană înţelegătoare şi nu l-a asaltat cu întrebări pe K., în legătura cu telefonul lui venit din senin, era doar mulţumită că este însoţită de cineva şi simţea că ar trebui să-i mulţumească lui K. pentru aceasta, să-l interogheze i se părea nedrept din partea ei, căci ştia bine că l-a pus să facă lucruri care nu-i conveneau. Dar a accepta să facă după voia ei, căci o iubea.

- Nu-ţi face griji – îl sărută pe obraz şi încleştându-şi degetele mâinii sale într-ale lui, continuă – ai venit la timp.

Strada Tineretului, având copaci pe fiecare parte a trotuarului, o clădirea în dreapta, veche, mare, cu trei coloane aşezate deasupra intrării ce susţin un balcon de la al doilea etaj, domină peisajul, fiind mai grandioasă decât biserica de alături, doar copacii groşi trec puţin cu vârfurile peste acoperişul ei, doi adolescenţii mergând alături, lumina ce se răspândeşte de sus pune în centrul atenţiei jocul fulgilor de nea – la fel ca un reflector pe faţa contorsionată de emoţie a unei actriţe –  ce se manifestă cu mişcări specifice licuricilor, tabloul este mirific. Nici un zgomot nu perturbă liniştea sărbătorilor de iarnă, chiar şi tocurile Letiţiei respectă această voinţă a oraşului de provincie de a se odihni înaintea petrecerii de Revelion. Cu toate acestea K. era neliniştit, cu cât se apropria mai mult de locul de întâlnire cu atât viziunea acelui eveniment devenea mai reală şi a realiza ceea ce făcea, mergea la majoratul unui evreu cu cartea lui Hitler ascunsă în haină, un lucru urât din partea lui! „Oricum, nu-l suport, de ce să-mi pese de sentimentele lui? Iar Letiţia va trebui să mă accepte aşa cum sunt, acum sau niciodată, pentru că nu-mi place să mint.” Dar pe când bărbatul preferă să cugete în tăcere, să analizeze conţinutul lui interior, femeia arată o tendinţă spre exteriorizare, din această cauză ele nu au secrete, doar lucruri pe care nu le spun oricui.

- Ştii… nu-mi place cum te-ai tuns.

- De ce?

- Pentru că arăţi ca un puşcăriaş.

- Ai ceva cu puşcăriaşii? – o întreabă el după ce a râs puţin.

- Da, sunt inculţi. Iar tu nu eşti un incult.

- De unde ai putea să ştii tu că puşcăriaşii sunt inculţi? – K. ştia că Letiţia se poartă câteodată ca o „păpuşă blondă” şi se angaja în discuţii fără să aibă vreo informaţie reală despre subiect, bazându-se doar pe stereotipuri, fapt ce îl amuza, căci astfel i se permitea lui să o bage în corzi şi să-i demonstreze că nu ştie despre ce vorbeşte, în această situaţie ea nu putea să-şi argumenteze ideile, iar la final nu mai spune nimic, ceea ce lui K. i să părea adorabil şi o împăca cu un sărut. Ai întâlnit vreodată un puşcăriaş?

- Nu, dar…

Însă acum vroia să o mai tortureze, intransigența cerea puţină răzbunare, aşa că trece în faţa ei, începe să meargă cu spatele şi îi spune zâmbind: Şi apoi, eşti aşa de sigură că eu nu sunt un incult? Oare nu spui asta doar pentru că mă iubeşti?

Ea îi răspunde cu acelaşi zâmbet:

- Nu, nu spun asta doar pentru că te iubesc, cred că sunt capabilă să recunosc un om cult.

- Bine – era timpul să se retragă, nu mai era vorba de idei, ci de sentimente şi nu vroia să o rănească pe Letiţia, aşa că a revenit lângă ea şi i-a strâns din mâna, mulţumit că încă se poate bucura de această atingere, însă trebuia să încheie triumfal, cel puţin să dea iluzia acestui fapt.

-Dar ar trebui să ştii că Hitler a elaborat cele mai bune idei ale sale în puşcărie.

Aproape de ora 8 seara ajung la primul loc de întâlnire, o vilă cu două etaje, construită într-un stil modern, este o clădire înaltă şi nu ocupă foarte mult loc, curtea fiind largă, undeva în dreapta sunt parcate două automobile, unul marca Mercedes, celălalt Volkswagen. K. sună la interfonul de afară, i se deschide imediat, de la fereastra rotundă ce se află la etajul doi, Mocanu le face cu mâna celor doi iubiţi ce continuă să păşească pe cărerea pavată din curte, la marginea căreia se găsesc mai multe lumini albastre, aşezate precum cele de pe pista unui aeroport. După ce au intrat în casă, sunt întâmpinaţi de acelaşi personaj de la fereastră, un băiat înalt, slab, cu gesturi rapide – ce e drept, şi lungimea membrelor sale îl ajută să se mişte rapid în mediul său înconjurător – oricând pregătit să facă pe plac tuturor; nu se ştie dacă această generozitate a lui venea din ideea că ar putea să tragă un folos de pe urma acestei practici sau pur şi simplu aşa era el, bun cu toată lumea.

- Vă rog, intraţi, intraţi, nu fiţi timizi. Să vă aduc ceva? Un suc, o bere?

- Nu… Cred că ne descurcăm şi aşa – i-a răspuns K., iar Letiţia l-a complet, împărtăşind la sfârşit o privire complice, puţin amuzaţi, căci Mocanu deja s-a întors cu spatele şi s-a îndreptat spre scări, făcând cu mâna un gest ca să-l urmeze.

- Bine, atunci hai să mergem direct sus, acolo sunt şi restul.

Etajul al doilea era compus dintr-o cameră mare în care aveau deobicei loc petrecerile sau vizitele adolescenţilor, pe peretele din dreapta se află o uşă care dă în camera lui Mocanu, iar la capătul opus de perete e o altă uşă ce dă într-o baie spaţioasă. Prima cameră e vopsită toată în alb, iar mobilierul compus din diverse nuanţe de negru şi maro închis dă naştere unui contrast liniştitor ochilor. Spaţiul era populate de trei persoane, Camelia, un prieten de-al ei şi iubita lui Mocanu care vorbea animată la telefon. Când Letiţia nu se afla prin preajmă, cea mai bună prietenă a lui K. era Camelia, o fată brunetă, cu un păr buclat, pe care lui îi plăcea să-l privească cum cade în valuri peste umerii ei, atunci când ea şi-l dădea pe spate, cu mâna; avea o înălţime de 1,65 m, dar el o considera scundă. În această seară era îmbrăcată cu o rochie de culoare neagră ce începea de deasupra genunchilor şi se termina după ce îi acoperea complet sânii, fără să lase nicio urmă de goliciune impudică, în schimb, umerii ei albi erau lăsaţi descoperiţi, iar mijlocul îi era strâns cu un cordon. Fata era îndrăgostită, în secret, de K.

- Trebuie să mă duc până la baie, vin repede.

După plecarea Letiţiei, terenul a devenit liber, iar Camelia putea să acţioneze liniştită, în scopul ei propriu, atunci când uşa s-a închis, de pe canapeaua pe care stătea alături de prietenul ei, a sărit în picioare şi s-a îndreptat către „ţinta” ei.

- Of! – îl apucă de braţul care susţinea cartea. În sfârşit ai venit – începe să-l tragă către fereastră, acolo îi dă drumul din strânsoare, iar cu un gest rapid, adaugă – am crezut că o să mor, de plictiseală – accentuând cuvintele „mor” şi „plictiseală”. Partenerul meu nu e prea distractiv.

- Dar de unde l-ai adus şi pe – arată cu capul spre tânărul ce stătea pe canapea, citind nişte reviste – ăsta?

- Eee, l-am pescuit şi eu de pe undeva. Era singurul disponibil într-un timp atât de scurt, încât l-am luat cu mine… pentru că nu vroiam să merg singură.

- Da… se pare că nimeni nu vrea să meargă singur.

- Dar… ştii… – se apropie de K. şi îi vorbeşte la ureche – e cam prost. Amândoi izbucnesc în râs şi se întorc către subiectul lor de discuţie care nu bănuia nimic despre vorbele spusele pe la spatele lui, continuându-şi umila lui lectură. Lasă, l-am luat numai pentru decor, blond cum e el, e numai bun pentru aşa ceva.

În baie, sufletul Letiţiei se frângea, amintirile trecutului se loveau de stâncile prezentului precum nişte valuri produse de nostalgie, se zbăteau, dar nu puteau să treacă, reuşeau doar să lase nişte urme când marea era mai agitată; stătea sprijinită de chiuvetă, cu spatele la oglindă, mâinile strângeau umerii, iar ochii îi avea închişi. Un claxon de maşină, apoi o bătaie în uşă o scoate din amorţeală, faţa lui Mocanu, lungă şi senilă, se intercalează în deschizătura dintre uşă şi perete.

- Gata, trebuie să plecăm.

- OK, hai că vin şi eu acum.

Din cuierul de baie, ia cadoul lui Mircea pe care l-a luat cu ea şi îl lăsase acolo pentru a-l feri de pericole, iese, Camelia şi K. râd într-un colţ, privind pe fereastră, Letiţia le zâmbeşte, apoi se aproprie de el, îl prinde de mână şi îl trage spre scări, cealaltă fată îi urmăreşte cu privirea, văzându-i cum coboară scările pe faţă i s-a întipărit o expresie de supărare şi dezamăgire. Băiatul blond s-a ridicat de pe canapea şi se uită umil la ea, vrând să-şi exprime nedumerirea, „Şi noi?”.

- Ah, hai şi tu. Aproape că am uitat de tine – îi întinde braţul ca să o conducă.

La etajul unu, Mocanu se ruga de tatăl său să îi dea cheile de la Mercedes, iniţial nu vroia să îi acorde fiului său această onoare, dar văzând cele două grupuri care coborau scările a înţeles despre ce era vorba – de a da bine în faţa celorlalţi, de apărarea statului social.

- Ia-le – face vânt cheilor până ajung în capătul celălalt al mesei, de unde mâna mare a lui Mocanu le apucă rapid – dar ai grijă de ea.

- Da, da.

În stradă, era oprită o maşina, a lui Bogdanu, prietenul cel mai bun al lui Mocanu, alături de el se afla iubita lui, Camila şi „manechinul” ei s-au aşezat pe bancheta din spate, iar K. şi Letiţia au acceptat invitaţia gazdei, de până atunci, de a merge împreună.