În plină noapte, pe o stradă pustie din cartierul Favorit al Romanului, se plimbă trei băieţii, K. împreună cu doi foşti colegi de generală, discutând aprig. Se opresc în faţa unei case vechi pe a cărei ferestre se risipeşte o lumină puternică, făcând ca respectiva clădire să capete o aură mistică. Atraşi de o aşa privelişte, păşesc pe aleea din faţă şi intră înăuntru, simţind că se află acum în altă lume. Încăperea e întunecoasă, arată ca o sală de clasă, pe fiecare bancă se găsesc câte două cărţi scrise de autori germani sau ruşi, iar în faţa clasei se află un altar, unde sunt aşezate nişte sfeşnice care, împreună cu cele de pe peretele din stânga şi din dreapta, fac posibilă o lectură liniştită de care se bucură mai mulţi băieţi. Toţi cei din încăpere sunt adolescenţi, unii dintre ei sunt tunşi zero.

Un băiat, stând rezemat de o bancă din rândul de la geam, îi priveşte pe cei trei când intră. K. se îndreaptă către banca a doua, de pe rândul de la perete, deschide entuziasmat cartea din faţa lui şi începe să citească. Pentru câteva clipe în casă e linişte, dar la un moment dat se aud zgomote de scaune trase şi de paşi călcând pe podeaua din lemn. K. se opreşte şi observă cum doi băieţi ies pe o uşă din dreapta, închide cartea, apoi începe să o cerceteze pe următoarea, când pe aceeaşi uşă ies şi colegii lui, urmaţi de cel care i-a întâmpinat cu privirea, de la intrare. Toţi ceilalţi se opresc din lectură, K. face la fel, se ridică în picioare şi se duce spre băiatul care stă rezemat de prima bancă din rând, îl recunoaşte, e tot un fost coleg care îl întreabă:

- De când sunteţi voi o grupare? Referindu-se la ei trei.

- Eu nu fac parte din nicio grupare. Eu doar le-am explicat o ideea, de acolo ei au făcut ce au vrut. Nu puteam să-i opresc.

În timpul acestui mic schimb de replici, cei care mai erau prezenţi în cameră, au ieşit şi ei. După un moment de linişte, tipul de la intrare intră şi le spune că trebuie să ardă tot, pentru a nu lăsa dovezi că ei au fost acolo, în acea seară. K., împreună cu alţii, începe să toarne benzină pe bănci şi pe podea, iar după ce restul a ieşit din încăpere, aprinde lichidul. Adolescenţii privesc, de afară, cum focul se aprinde. K. îşi aduce aminte de cărţile pe care le-au lăsat înăuntru şi se repede spre casă, deschide geamul şi intră înăuntru. Ia cărţile de pe prima bancă şi le aruncă pe fereastra de unde ceilalţi îl privesc înmărmuriţi, apoi încearcă să salveze cărţile din faţa catedrei, dar o flacără îi atinge mâna şi se trezeşte.

E 6:38, visul îl sperie şi pe el. Aproape că nu-i venea să creadă că şi-a pus viaţa în pericol pentru nişte cărţi, apoi adoarme la loc. Aproape de ora 10 primeşte un mesaj de la iubita lui, în care aceasta îi aminteşte că trebuie să se pregătească pentru majoratul unui coleg, Mircea. Trânteşte înciudat telefonul de pat.

-Evreu prost! Cine te-a pus să-ţi serbezi majoratul în a doua zi de Crăciun. În loc să stau acasă, acum trebuie să umblu pe drumuri, că nici în Roman nu poţi să stai. Tu dacă nu te ştii cocoţat în turnul tău de fildeş, nu poţi să trăieşti.

Stă culcat pe burta, cu capul întors spre stânga, scoate un oftat lung, apoi se ridică, iar în timp ce se încalţă cu papucii de casă, mai exclamă o dată “žEvreu prost!“. Se îndreaptă spre biblioteca din camera lui, deschide pick-up-ul şi pune discul cu a cincea simfonie a lui Beethoven, apoi se duce să-şi facă toaleta.  E singur acasă, restul familiei sale a ales să petreacă sărbătorile de iarnă în Austria, la schi. El a rămas acasă, insistând asupra faptului că nu ştie să schieze şi decât să fie o piedecă în calea distracţiei lor, mai bine nu merge.

-Plus că nu-mi place să merg cu avionul. Am rău de înălţime.

Revine în cameră, schimbă discul cu cel al primului concert pentru pian al lui Chopin, pe care îl ascultă întotdeauna când citeşte sau scrie. Scoate din bibliotecă volumul Patul lui Procust, de Camil Petrescu, din care mai avea doar un sfert până să-l termine, dar nu apucă să facă ceea ce şi-a propus, deoarece era în continuare măcinat de faptul că trebuie să meargă la majoratul colegului său. Încerca să găsească o scuză pentru a lipsi de la respectiva petrecere. Deodată, lasă cartea din mână şi deschide geamul, apoi iese, fără să tragă deloc uşa şi procedează la fel în fiecare cameră unde intră. Spera ca în acest mod să creeze curent şi să răcească, astfel va avea un motiv să nu părăsească apartamentul.

Întorcându-se la locul său, observă că, involuntar, a dormit în tricou şi pantalon de pijama. Avea atâta încredere în planul său, încât i-a trimis iubitei sale un mesaj în care spunea că nu poate să vină, fiindcă e răcit şi decât să umble prin frig, mai bine stă închis în casă să se refacă pentru Revelion, când ai lui se vor întoarce acasă. Credea că asta o să rezolve toată problema şi se apucă de citit din nou Patul lui Procust, dar ceea ce nu ştia el, e că iubita lui ţinea foarte mult să fie prezentă, cu el, la această petrecere, atât de mult încât, după ce a citit mesajul de pe telefon, s-a îmbrăcat şi a plecat să-i facă o vizită surprinză. Numelui ei e Letiţia, o fată înaltă, cu părul blond, drept, mulţi spun că e vopsită, deoarece are câteva şuviţe de o altă nuanţă, dar acesta era părul ei care se leagănă liniştit când ea coboară cu pas mare dealul de la Episcopia Romanului. Stă în acelaşi bloc cu K., însă scara diferă.

Se aud bătăi în uşă. Băiatul se întreabă cine ar putea să fie la această ora, în a doua zi de Crăciun şi se îndreaptă puţin nervos spre holul apartamentului, supărat că i s-a întrerupt lectura. Prin vizor, o vede pe Letiţia stând nerăbdătoare dincolo de uşă, îi deschide imediat, iar fata intră în casă, aproape furtunoasă.

- Tu? Ce cauţi aici?

- Păi nu ai spus că eşti răcit? Apoi îi arată o punguţă plină de cutii cu pastile.

- A! Da… şi începe să tuşească.

Letiţia aruncă o privire asupra apartamentului şi observă tot aranjamentul lui K.

- Păi normal că ai răcit, dacă laşi toate geamurile şi uşile deschise.

Aşează punguţa cu medicamente în cuier, apoi începe să închidă toate ferestrele ce duceau spre mediul rece de afară, punând în fiecare gest al ei atâta pasiune, ca şi cum de aceasta depindea viaţa iubitului ei care, rămas pe hol, încearcă să imite cât mai convingător o tuse, având grijă să nu exagereze. Când ajunge în camera lui, K. o urmează, îşi aduce aminte că ei nu-i place muzica clasică şi schimbă discul. Acum pereţi vibrează din cauza acordurilor şi vocii incomparabile a lui Tom Waits de pe melodia “Dead and Lovely“. Letiţia era o fată foarte deşteaptă, câteodată chiar inteligentă.

- Nu-i aşa că m-ai minţit? Nu eşti deloc răcit, dar ai vrut să răceşti? De asta ai deschis toate geamurile.

K. se îndreaptă spre pat şi se trânteşte pe el, punându-şi mâinile pe după cap, priveşte spre tavan şi îi răspunde simplu:

- Da. Aşa e.

Letiţia se aşează încet, lângă el, cu braţele pe lângă corp şi îl întreabă cu un glas mieros:

- De ce ai vrut tu să faci una ca asta?

- Pentru că nu îl cunosc deloc. Nu e prietenul meu, de ce să mă duc la majoratul lui?

- Dar e prietenul meu, iar orice prieten de-al meu e şi prietenul tău.

- Cine spune asta?

- Eu. Şi îşi aproprie faţa de el, privindu-l în ochi. Continuă să-i vorbească. Pentru că aşa se procedează într-o relaţie adevărată. Dacă nu vrei să mă supăr, vei merge la majoratul lui Mihai. Nu vreau să fiu acolo singură… ““ îl arată puţin cu degetul, acuzator, apoi îi dă peste nas, cu un gest simplu, rostind cuvintele – deşi am un iubit.

Fata vrea să se ridice. K. o opreşte, punându-i o mâna pe umăr, apoi lăsându-şi mâna să-i alunece pe spatele ei, până mai sus de linia taliei, îi răspunde:

- Nu am putea să stăm să…

- Să ce? Îi răspunde ea cu un zâmbet ironic pe buze, după care îl împinge puţin cu mâinile, ceea ce îl face pe băiat să-şi reia poziţia relaxată, pentru a-i arăta că s-a înşelat. Vorbele lui nu aveau înţelesul gândit de ea.

- Să stăm pur şi simplu.

După o clipă de tăcere, în care Letiţia părea că se gândeşte la ceva important, K. a adăugat:

- Hai că mai încolo o să ieşim să ne plimbăm în Parcul Mare. A nins, acum trebuie să fie frumos parcul.

Vorba băiatului a scos-o din meditaţie pe fată, dar aceasta nu a răspuns nimic, doar a zâmbit, iar el crede că e nevoie de mai multă muncă de convingere şi o apucă de umerii.

- Şi am să-ţi cumpăr şi o gogoaşă. Cu gem. De portocale.

- Doar atât?

- Şi… un baton de slăbit.

Adolescenta păstrează din nou un moment de tăcere, de care K. profită şi o strânge lângă el. Executând cu mâna o mişcare circulară, gest, îndreptat spre tavan, ce ar vrea să exprime măreţia unui lucru, îi zice cu un glas poetic:

- Iar diseară am să-ţi arăt, pe cer, Ursa Mare.

Letiţia se dezmeticeşte şi se eliberează din strânsoarea lui, împingându-l din nou cu braţele ei lungi, ripostează:

- Ce? Adică sunt grasă?

- Nu. Dar de la o vreme ţi-au cam crescut şoldurile.

- Ba nu.

- Ba da. Hai la oglindă dacă nu mă crezi.

O ia de mână şi se îndreaptă către oglinda de pe uşa care dă în baie, apoi îşi aşează palmele pe şoldurile ei şi le lasă să alunece până îi ating coapsele.

- Vezi.

- Unde? Şi se întoarce în lateral.

- Aici, îi spune K., arătându-i cu degetul, pe oglindă, linia fundului.

- Nu văd nimic.

Chiar dacă Letiţia nu vroia să recunoască, de câteva luni, trupul ei arăta din ce în ce mai împlinit.

- În vară nu aveai şoldurile aşa de mari. Ţin eu minte. La mare erai mai zveltă.

- Dar tu? Ia să vedem, nu cumva te-ai îngrăşat doar stând şi citind?

Zicând aceasta, fata îi trage tricoul, dezvelindu-i partea de sus a trupului, fapt ce îl face pe băiat să strănute cu adevărat. Şi el se schimbase, tot făcând flotări în fiecare zi, tricepşii, umerii şi pectoralii i s-au dezvoltat, lucru de care adolescenta se miră.

- Ştiu, sunt la fel de gras, dar am ceva mai mulţi muşchii. Oricum, tu eşti mai frumoasă aşa.

Ultimele sale cuvinte nu erau doar vorbe în vânt, puse preventiv, ca să o consoleze pe Letiţia dacă a fost cumva jignită de observaţiile lui K. care chiar îşi vedea iubita mai frumoasă, cu şoldurile mai largi, iar coapsele mai pline, mai rotunde; credea că arăta mai matur, având un trup care începe să semene cu cel al unei femei.

Iubitul îşi sprijină mâinile pe şoldurile iubitei, apoi traversează cu palmele mijlocul ei, atingere prelungă care o face pe iubită să închidă ochii, parcă vrând să trăiască în amintirea unei alte scene, ce seamănă cu cea de faţă, să evoce senzaţia unei atingeri. El nu are habar de această interiorizare şi crede că ea este încă  prezentă, cu trupul şi sufletul, în faţa oglinzii. Îşi încleştează palmele pe antebraţe şi o ridică dintr-o singură sforţare. Fata tresare, de parcă strânsoarea ar fi trezit-o dintr-un vis, apoi scoate un mic ţipăt, văzându-se atât de sus, cu umerii ei trecând peste capul lui K.

- Câte kilograme ai? O întreabă zâmbind.

Fără să aştepte răspuns, îşi apropie buzele să o sărute, dar primeşte în schimb un sărut scurt pe obraz, lângă buze, apoi vede cum două braţe îl împing, vrând să elibereze restul făpturii ce se simţea prizonieră, ţinută aşa în aer. Letiţia se refugiază în bucătărie, K. o urmăreşte.

- Ce-i asta? Mă pupi? Neînţelegând purtarea ei, apoi continuă cu un glas dulce, pentru a-şi accentua ideea. Îmi dai un pupic de parcă aş fi fratele tău mic?

- Ce vrei? Îi răspunde indignată, de parcă ar fi întrerupt-o, fără să aibă niciun drept, de la o acţiune importantă.

- Să mă săruţi. Sărută-mă! Îi spune pe un ton aproape poruncitor.

Iubita se aproprie şi cu buzele sale, presează pentru o clipă buzele iubitului, apoi şi le retrage repede, dar el nu este mulţumit, aşa că îi ia capul în palme, sărutând-o prelungit şi înflăcărat. După ce a fost lăsată să respire, s-a retras spre fereastră, privind ca un condamnat pe fereastră, visând la libertatea de afară.

- De ce nu vrei să mă săruţi?

- Pentru că nici tu nu vrei să mergi la majoratul lui Mircea.

- A! Deci despre asta e vorba.

K. pleacă furtunos înapoi în camera lui. Letiţia se întoarce şi vede că a rămas singură, simţindu-se precum ultimul soldat dintr-o cetate atacată de inamici care se hotărăşte, totuşi, să lupte în continuare, deoarece a depus un jurământ. Ţipă enervată, “žDa!“, apoi loveşte cu piciorul în podea, “Despre asta e vorba.“ Dar frontul s-a mutat în altă parte, Letiţia se duce în cameră şi recunoaşte silueta lui K. care stă ascuns sub pătură.

- De ce nu vrei să mergi? Îi zice după ce i-a tras pătura de pe cap.

- But I don“™t wanna, I don“™t wanna go to school.

Văzând că iubita lui rămâne impasibilă la răbufnirea lui copilărească, se întoarce şi rămâne culcat pe burtă, simulând o stare de supărare. Ea se aşează pe marginea patului şi începe să-l descânte, cu o voce dulce.

- Hai, mergi şi tu.

Cu vârful degetelor, îi ciufuleşte părul din creştet, dar el rămâne nemişcat, îşi dă seama că o simplă mângăiere nu este destul şi îl sărută pe omoplatul drept.

- Chiar trebuie să merg?

Pe omoplatul stâng simte aceeaşi sărutare caldă care venea ca un răspuns la întrebarea lui, dar era în acelaşi timp şi o recompensă.

- Şi trebuie să mă îmbrac frumos? Buzele ei mişună cu paşi mici pe coloana lui vertebrală. Să-i zic la mulţi ani? Apoi la baza gâtului. Aş putea să-i zic la mulţi ani, dar trebuie să zâmbesc când spun asta? O atingere suavă îi mângâie deltoidul încordat. Vrei să dau şi noroc cu el? Iubita îşi lasă capul pe spatele iubitului, vrând să-l copleşească cu făptura ei, să-l lase fără apărare şi atunci un fior a început să-l străpungă când respiraţia ei caldă a atins pielea lui rece. Bine.

Acest ultim răspuns ar fi putut avea mai multe înţelesuri. Vrând de la K. o confirmare, Letiţia îl sărută pe gât, în locul dintre prelungirea trapezului spre baza craniului şi muşchiul sternocleidomastoidian, o zonă sensibilă, întrucât ceilalţi muşchi sunt mai adânciţi, lăsând astfel pielea să se bucure singură de acea voluptate ce îl face pe adolescent să tresară. Se întoarce spre fată şi privind-o în ochi îi spune “Merg.“, apoi o cuprinde în braţe, iar ea îşi lasă capul pe pieptul lui, în timp ce el se pierde în simţiri, din cauza parfumului părului ei ce încă păstrează mireasma părului proaspăt nins.