TDCSNA: XTC

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem XTC (din păcate, HRN, CCN, INXS şi LSD nu au putut ajunge…). 

XTC, 1982

Cu milenii în urmă, când dinozaurii colindau planeta, eu m-am luat de Red Hot Chili Peppers pentru schimbarea lor de la funk-rock energetic la un rock psihedelic foarte “mellow” post-1999. De ce am făcut-o? Pentru că XTC au făcut deja schimbarea de la chestii energetice la chestii studio-intensive de un milion de ori mai bine, în aşa măsură încât sunt cel mai bun argument la care mă pot gândi despre beneficiile unei schimbări de stil pentru un grup.  

XTC au fost un grup de alternative rock din Swindon, Anglia, fondaţi în 1976 şi care şi-au terminat cariera în 2005 (cu doar un an înainte de aniversarea lor de 30 de ani? Ouch). Membrii au fost (în poza de sus, stânga la dreapta):  

Andy Partridge (Sir John Johns) – vocal, chitară
Colin Moulding (The Red Curtain) – vocal, bas
Dave Gregory (Lord Cornelius Plum) – chitară, claviaturi, aranjamente de viori, vocal backup (1979-1999)
Terry Chambers – tobe, vocal backup (1976-1983)
Barry Andrews – claviaturi (1976-1979) 

Cea mai simplă descriere la care mă pot gândi pentru XTC ar fi “The Flaming Lips, dar englezi”. Carierele lor sunt în mare măsură practic aceleaşi, fiindcă ambele grupuri au început cu chestii simpliste şi au evoluat către psych-rock bazat pe experimente în studio. OK, diferenţa ar fi că: 1. Lips erau în mare parte un grup de punk la început, iar XTC un amestec de New Wave/punk/ska/reggae/whatever/your mom; 2. XTC au încetat turneele în 1982 din cauza problemelor lui Partridge şi au rămas un grup de studio pentru restul carierei.  

Cariera XTC e practic împărţită în două faze: 1. faza non-psihedelică, marcată de amestecul de genuri sus-menţionat şi care e okay dar nu e a doua fază, şi 2. faza psihedelică. Problema ar fi că evoluţia lor de la prima la a doua a avut loc treptat, deci mi-e greu să aleg un singur album care să demarcheze separarea între cele două (Mummer, probabil…). Oricum, faza psihedelică poate fi rezumată în următorul fel: preia elemente din mai toate grupurile faimoase din acea perioadă (The Beatles, The Beach Boys, Pink Floyd în era Syd Barrett, The Byrds, etc.), le pune la un loc într-un mod reuşit, beneficiază de melodii foarte bune şi producţie reuşită deşi uneori cea din urmă îşi trădează anul realizării (hello there, Oranges and Lemons).  

Aveam albumele Apple Venus Volume 1 (1999) şi Wasp Star (Apple Venus Volume 2) (2000), dar le-am pierdut. Oh well. 

Fun fact: Partridge e din Malta. Huh, şi credeam că insula aia era o Oklahoma a Europei. Great. Poate mai târziu o să descopăr că The Smiths erau din Liechtenstein sau ceva de genul. 

Debutul grupului, White Music (1978), nu numai că reprezintă faza lor iniţială, hipearctivă foarte bine, dar şi dovedeşte că titlul a fost bine ales: tipul ăsta de new wave cu ritmuri aproape mecanice, claviaturi în staccato şi vocale sughiţate poate fi făcut numai de tipi albi. Producţia lui John Leckie e surprinzătoare pentru mine, şi nu în sens bun: albumul are un sunet plasticizat, sigilat care tinde să fie un simptom comun al înregistrărilor de la sfârşitul anilor ’70 (Jesus of Cool, oricât de mult mi-ar plăcea, are aceeaşi problemă). Iar calitatea pieselor e cam la acelaşi nivel: cu excepţia a câteva detururi (“This Is Pop?”, accentele de reggae din “Statue of Liberty”, “I’m Bugged”, “Heat Wave”), White Music e plin de piese cântate la un pas exagerat de rapid, unde vocalele sacadate redefinesc adjectivul “spasmodic”, chitările lui Partridge se limitează la un sunet ciopârţit, disonant, Moulding nu şi-a definitivat încă talentul viitor pentru bas, iar Barry Andrews e călcâiul lui Ahile aici, sunând mai mult ca un refugiat dintr-un carnaval decât un membru al unui grup de rock. Piesele sunt în mare parte foarte generice (“Do What You Do”, care cel puţin e prima piesă unde Partridge chiar cântă la chitară în loc să scoată zgomote scârţâite, “I’ll Set Myself on Fire”, “New Town Animal in a Furnished Cage”, “Neon Shuffle”, unde a doua parte e mai interesantă decât prima, “Science Friction”, “Dance Band”, “Hang on to the Night” – oh come on câte piese mai sunt din albumul ăsta?! -, “Heat Wave”, “Instant Tunes”), cu câteva atrocităţi în particular (“Cross Wires” e enervant şi are şi un solo prost de Andrews, un cover prost de la “All Along the Watchtower”, care are o harmonică mişto dar păcat că restul e oribil, “I’m Bugged”), dar şi câteva chestii bune (îmi place riff-ul format din două acorduri, ominos din “Radios in Motion”, iar armoniile vocale sunt un indicator timpuriu a ce va urma, “This Is Pop?”, unde băieţii fac decizia îngenioasă de a ÎNCETINI PUŢIN PASUL ODATĂ, fuziunea New Wave-reggae “Statue of Liberty”, care are o metaforă bizară în centru dar e o piesă amuzantă, “Into the Atom Age”, un rock din anii ’50 new-wave-izat în mod distractiv, iar Andrews de data asta ajută piesa în loc să se cace pe ea, “Spinning Top”, unde grupul sună chiar funky în loc să sune atât de mecanizaţi că parcă au beţe în cur, deşi riff-ul din versuri pare să recicleze progresia E-F-E-F din “Radios in Motion” şi Andrews adaugă un solo de claviatură kitschos, aproape manelistic, “She’s So Square”, care câştigă puncte fiindcă se îndepărtează de New Wave-ul monoton în favoarea unui rock ‘n roll cu un solo bun de Partridge, încă un rock ‘n roll modernizat amuzant numit “Traffic Light Rock”), făcând din White Music în total un album care poate fi ignorat cu siguranţă. Versiunea de reissue din 2001 adaugă albumului piesele de pe EP-ul 3D, cu efectul de a pune prea multe piese pe album şi a-l face mai enervant/plictisitor/greu de ascultat. 


 

XTC – This Is Pop? 

Go 2 (1978) practic comunică de la început statutul de album înregistrat în grabă, prin faptul că a apărut la doar 9 luni după White Music (insert stupid pregnancy joke here, hur hur hur). Cel puţin Go 2 e mai compact la doar 13 piese comparat cu potopul versiunii de reissue a debutului, dar asta nu-i mare diferenţă fiindcă XTC n-au progresat practic deloc din cutia de New Wave hiperactiv cu claviaturi 90% din timp dăunătoare (yeah, fuck you, Barry Andrews). Mai rău, am impresia că piesele sunt chair mai slabe de data asta, cu o mare tonă de chestii atât de generice încât uneori uit că au fost compuse de oameni (super-repetitivul “Meccanik Dancing (Oh We Go!)”, cu un exces de Barry Andrews şi Partridge restrâns iar la acorduri disonante, scurte, “Buzzcity Talking” ar fi mai bun dacă Partridge şi-ar fi acordat chitara înainte să înceapă înregistrarea, “Crowded Room”, care are un refren bun dar versuri de ska fleşcăite, “The Rhythm”, “Beatown”, cu vocale care abuzează sughiţul de New Wave chiar prea mult, “Life Is Good in the Greenhouse”, care ţinteşte efectul atmosferic al lui “Battery Brides” dar uită să furnizeze o melodie bună, ignorând faptul că Partridge împrumută riff-ul din “Hit It and Quit It” de Funkadelic pentru melodia vocală, “Jumping in Gomorrah”, “My Weapon”, “I Am the Audience”) şi prea puţine chestii bune pentru a compensa (atmosfericul “Battery Brides (Andy Paints Brian)”, “Are You Receiving Me?”, “Red”, un rock haotic cu saxofon de Andrews ce evocă “Helter Skelter” într-o oarecare măsură, “Super-Tuff”, care jur că sună ca The Police). 


 

XTC – Are You Receiving Me?

Două schimbări importante au avut loc înainte de Drums and Wires (1979): Barry Andrews în sfârşit a plecat din grup (deşi eu prefer să-mi imaginez că ceilalţi l-au dat afară după ce l-au bătut cu claviaturile sale stupide) şi a fost înlocuit de Dave Gregory, tipul care va fi esenţial pentru evoluţia XTC. Cealaltă schimbare ar fi înlocuirea lui John Leckie cu Steve “U2” Lillywhite, dar asta nu e mare chestie: dacă producţia lui Leckie suna plasticizată, Lillywhite pare să diminueze forţa grupului prin tobele cu mult ecou şi chitările anemice. Dar, eh, mare problemă, Drums and Wires e primul album chiar bun XTC. Chiar dacă n-au abandonat încă stilul New Wave (“Helicopter”, “Chain of Command”, “Limelight”, “Millions”, “That Is the Way”, cu trompetă de Dick Cuthell, “Complicated Game”), cel puţin s-au mai calmat de data asta (“Day In Day Out”, chitările acustice din “Ten Feet Tall”, “Real by Reel”), chitările duale Gregory-Partridge sună bine încă din fază embrionică, apropiind grupul mai mult de rock/power pop (“Roads Girdle the Globe”, “Life Begins at the Hop”), Andy şi Colin nu mai abuzează atât de mult vocalele sacadate de New Wave, iar concentrarea grupului dă roade cu o calitate în general mai bună şi mai puţin generică decât White Music sau Go 2. Discul începe cu primul hit al grupului, roboticul “Making Plans for Nigel”, şi deşi lipseşte puţin în departamentul de piese memorabile (“When You’re Near Me I Have Difficulty”, o piesă bună dar cu chitări de ritm ce ilustrează problema producţiei lui Lillywhite, “Life Begins at the Hop”, “Chain of Command”, maniacalul “Complicated Game”, “Scissor Man”), consistenţa îl face cel mai bun loc pentru a începe explorarea discografiei XTC (deşi eu personal cred că Skylarking ar fi un început mai bun, but whatever).


 

XTC – Making Plans for Nigel 

Mi-ar plăcea să zic că Black Sea (1980) continuă evoluţia grupului, dar e cam greu să zic asta când tot n-au abandonat încă stilul de New Wave. Dar Black Sea dă semne de evoluţie, fiindcă Gregory deja împinge grupul să valorifice influenţele sale din anii ’60 (riff-urile armonice din “Generals and Majors”, armoniile vocale din “Living Through Another Cuba”, pop-rockul “Towers of London” etc.). De asemenea, ştiu că nu e prea notabil să menţionez că Gregory şi Partridge primesc credit pentru sintetizatoare, dar aici cel puţin sunt folosite mai subtil şi în general de un krillion de ori mai bine decât White Music şi Go 2. Oh, şi Andy în sfârşit cântă normal. Oricum, Black Sea rămâne un album solid datorită consistenţei pieselor (“Living Through Another Cuba”, funk-rock-ul “Love at First Sight”, “Rocket from a Bottle”, “Burning With Optimism’s Flames”, ritmul sincopat din “Sgt. Rock (Is Going to Help Me)”, “Smokeless Zone”, “Don’t Lose Your Temper”, ambientalul “The Somnambulist”), prezenţei pieselor memorabile, duh (“Respectable Street”, un început “rocking” pentru album cu versuri satirice în tradiţia Ray Davies, “Generals and Majors”, unde Gregory profită de ocazie să adauge nişte riff-uri de The Byrds peste ritmul mecanic creat de Chambers şi Moulding, “No Language in Our Lungs”, “Towers of London”, “Paper and Iron (Notes and Coins)”, încă o piesă cu ritm mecanic de New Wave dar îmi place ritmul din versuri aproape tribal, ameninţătorul “Travels in Nihilon”) şi faptul că Lillywhite de data asta furnizează o producţie mai musculară, cu tobe de arenă şi chitări mai “pline”. 


XTC – Towers of London 

Şi ultimul album la care a participat Chambers, English Settlement (1982), e în sfârşit albumul unde XTC se îndepărtează concret de New Wave şi încep evoluţia către partea bună a carierei lor. Lillywhite e absent de la consolele de mixaj aici, iar înlocuitorul său Hugh Padgham preia ştafeta de unde rămăsese cu Black Sea şi dă grupului sunetul de “anii ’80”: producţia energetică a lui Sea e disipată aici cu un munte de “gated reverb” (Chambers sună de parcă şi-a înregistrat tobele într-o canalizare) – la ce să mă aştept de la tipul care a produs Synchronicity? (De fapt, Settlement pe alocuri sună înspăimântător de mult ca The Police circa 1983). Normal, asta ar fi o problemă (şi a fost pe Wires), dar aici sunetul cavernos complementează evoluţia grupului către un sunet non-hiperactiv dominat de chitări acustice şi cu 12 corzi. Problema centrală a lui Settlement e faptul că piesele sunt puţin prea lungi (cea mai scurtă: 3:49, cea mai lungă: 6:33), disipând efectul lor şi făcând albumul puţin cam greu de ascultat datorită monotoniei crescânde – indiferent de câte overdub-uri, sintetizatoare şi instrumente aruncă peste piese (şi nu sunt prea multe – producţia o utiliza câteva şmecherii dar e încă mai apropiată de simplismul albumelor timpurii decât psihedelia lui Skylarking), e greu să scap de senzaţia de plictiseală după a 12a piesă “mellow” dominată de chitări armonice ce cântă riff-uri fotocopiate de la The Byrds. Chiar dacă Settlement ar fi beneficiat de nişte editare în plus, trebuie să recunosc că rămâne la fel de consistent ca anterior (“Jason and the Argonauts”, “Yacht Dance” – this song sounds like what the Caribbean looks like -, “Leisure”, cu un solo de saxofon amator de Partridge, “It’s Nearly Africa” – imaginaţi-vă un “Walking in Your Footsteps” cu chestiile electronice înlocuite de percuţia lui Terry Chambers şi versuri non-stupide -, “Fly on the Wall”, ce supravieţuieşte sintetizatorului care bâzâie constant şi enervant în fundal, “Down in the Cockpit”, “Snowman”), în ciuda unor scăpări (“Runaways” – sună bine pentru primele două minute şi toate chitările sunt interesante, dar ce dracu’, e mai repetitiv decât “Behind My Camel”, “Melt the Guns” din nou începe bine dar moare de supralungire, “Knuckle Down” e… cam nedistins, mediocritatea în 5/4 “English Roundabout”). Piesele distinse? Alea ar fi: pop-rock-ul sincopat cu sintetizatoare de Keith Emerson “Ball and Chain”, marele hit “Senses Working Overtime” (al cărui riff central chiar anticipă evoluţia către psych-rock a grupului, şi utilizează şi un contrast efectiv între versurile calme şi refrenul memorabil – n-are rost să zic “Pixies” fiindcă refrenul nu e destul de agresiv pentru comparaţia aia), “No Thugs in Our House” (care cel puţin e una din puţinele piese care “rocks HARD” de pe album, deşi versurile reciclează subiectul “lolparentsfail” din “Making Plans for Nigel”) şi “All of a Sudden (It’s Too Late)”. 


 

XTC – Senses Working Overtime 

Well, okay, Mummer (1983) are avantajul duratei mai rezonabile de 41:43 minute (şi asta după ce luăm în considerare piesele bonus), în loc de excesul de 72 minute al lui English Settlement. Altfel, din câte am văzut până acum, am realizarea terifiantă că XTC par să fie genul de tipi care încearcă să repare ceva dar reuşesc să strice altceva în proces. Dacă Mummer e mai concis decât Settlement, are problema unui nivel de energie mai redus, pe alocuri ajungând chiar la “catatonic” (” “). Eh, whatever. Cu noul producător Steve Nye şi bateristul de sesiune Pete Phipps (Gary Glitter, Eurythmics – Chambers a apucat să contribuie la primele două piese înainte să plece), Partridge, Moulding şi Gregory au absolvit liceul de New Wave şi s-au înscris la Universitatea de Psychedelic Rock: Mummer e primul album unde ei se dedau la experimentaţia de studio cu care-şi vor face numele, manifestată aici prin multe claviaturi (“Wonderland”, “Elements”, “In Loving Memory of a Name”), prima apariţie a efectelor speciale (păsările sintetice din “Wonderland”, “Toys”), viori (contribuite de Gavin Wright şi Nigel Warren-Green la “Great Fire”), chitări inversate (“Deliver Us from the Elements”), armoniilor vocale Andy-Colin-Dave (“Love on a Farmboy’s Wages”), etc. Nye retrage grupul de la producţia încărcată de ecou/reverb a lui Padgham, iar grupul cel puţin contracarează energia redusă şi orientarea acustică/pastorală continuată de pe Settlement cu câteva experimente de gen (“Beating of Hearts”, “Ladybird”) şi instrumentaţie ciudată (“Beating of Hearts”, jew’s harp şi cor sintetic pe “Deliver Us from the Elements” etc.). Din nou, nu toate cele 16 piese sunt bune (“Me and the Wind” nu e mare brânză, instrumentalele “Frost Circus” şi “Procession Towards Learning Land”), dar majoritatea sunt (“Deliver Us from the Elements”, “Ladybird”, “In Loving Memory of a Name”, “Jump”, “Gold”, “Desert Island”), şi în special următoarele: “Beating of Hearts” (o piesă bazată pe o melodie orientală şi un ritm repetat la nesfârşit, sunând ca un prototip pentru “Garden of Earthly Delights”), “Wonderland” (un groove destins ce sprijină multe claviaturi = +1 punct pentru Colin), folk-rock-ul “Love on a Farmboy’s Wages”, “Great Fire” (yeah, cred că asta e prima piesă XTC care în construcţie şi instrumentaţie mă obligă să folosesc adjectivul “Beatlesian” – o să înţelegeţi la ce mă refer când o auziţi), piesa de reggae ameninţătoare “Human Alchemy” (somewhere, Sting is pissing himself in fear), un rock super-tare cu versuri acide “Funk Pop a Roll” şi piesa bonus “Toys”. 


 

XTC – Wonderland 

Şi continuând tema “unde dai unde crapă”: The Big Express (1984) ultracompensează pentru caracterul “mellow” a celor 2 albume anterioare prin revenirea într-o măsură la sunetul hiperactiv din primele albume XTC şi producţia aspră a lui David Lord – Express e caracterizat de multe chitări ciopârţite (hey there, “Wake Up”), melodii disonante, ritmuri pseudoindustriale (aprovizionate de Pete Phipps şi câteva drum machines), etc. Partea frustrantă e că Express, în loc să fie o consolidare a evoluţiei anterioare, e mai mult un pas înapoi frustrant caracterizat printr-o încercare stângace, exagerată de a reveni la caracterul albumelor timpurii, în special fiindcă în contextul discografiei lor vine înaintea celui mai bun album. Practic, albumul e împărţit între piese tari/experimentale/hiperactive/yourdad unde psihedelia e eclipsată de încercările exagerate de a reveni la sunetul anterior (“Wake Up”, deşi are un sfârşit atmosferic, “Shake You Donkey Up”, care se distinge prin ritm dacă nu altceva, “The Everyday Story of Smalltown” e cam bombastic în aranjament) şi piese “mellow” care continuă de la şablonul SettlementMummer (“All You Pretty Girls”, una din puţinele piese care pare să aibă un drum machine, “Seagulls Screaming Kiss Her, Kiss Her”, “This World Over”, “I Bought Myself a Liarbird”, “You’re the Wish You Are I Had”, “Red Brick Dream”), care în mare parte continuă cu producţia complexă, psihedelică deja stabilită. Dar faptul că albumul s-a scufundat fără vreo urmă e uşor de înţeles după o ascultare: piesele slabe îşi ridică iar capul urât (oricât încerc să-i dau o şansă, “All You Pretty Girls” mă enervează, în special datorită refrenului, “Shake You Donkey Up” mi se pare chiar slab, “Washaway”, “Blue Overall”), iar cele bune (“The Everyday Story of Smalltown”, unde influenţa The Kinks devine destul de evidentă, “I Bought Myself a Liarbird”, “You’re the Wish You Are I Had”, aş pune “Train Running Low on Soul Coal” în categoria “foarte bun” dacă abuzul de percuţie şi efecte speciale nu ar distrage de la calitatea piesei în sine) şi foarte bune (riff-ul disonant şi ritmul întrerupt din “Wake Up”, “Seagulls Screaming Kiss Her, Kiss Her”, cu un aranjament uşor… er… “tensionat” bazat pe o melodie de claviatură distorsionată, piesa deprimantă în stil The Police “This World Over”, piesa aproape de blues-rock – “aproape” e cuvântul cheie – cu harmonica “Reign of Blows”, “I Remember the Sun”, folk-rock-ul procesat în studio “Red Brick Dream”) nu prea fac mare lucru în afară de să stea pe loc. Practic, Express e un album ceva mai slab decât cele anterioare care suferă de o poziţie nefericită în discografia XTC, venind exact înainte de capodopera lor. 


 

XTC – Wake Up 

And here it is: El Big Daddy, capodopera, mangum opus-ul XTC, albumul esenţial, oricum vreţi să-i ziceţi, eu îi zic Skylarking (1986). De ce e Skylarking cel mai bun album XTC în loc de, oh I dunno, Mummer? Well, două motive principale: sunetul albumului şi calitatea pieselor. Deşi a creat un conflict creativ şi a făcut sesiunile pentru album foarte “not fun”, alegerea lui Todd Rundgren ca producător a fost decizia corectă: Rundgren furnizează o producţie detaliată ce utilizează totul de la viori (“1000 Umbrellas”, “Sacrificial Bonfire”, “Dear God”), claviaturi (“Summer’s Cauldron”, “The Meeting Place”, “That’s Really Super, Supergirl”, etc. etc.), efecte speciale (“Summer’s Cauldron”, “Dying”) şi şmecherii de producţie (ascultaţi cum zgomotul de chitară se transformă într-un shaker în “1000 Umbrellas”), armonii vocale (“Grass”, “The Meeting Place”, “Another Satellite”, fuckit, mai toate piesele) ce îi dobândeşte albumului o comparaţie sonică cu “marile albume”, y’know, Pet Sounds, Sgt. Pepper, Dark Side of the Moon (cu care împărtăşeşte şi versurile cu o tendinţă deprimantă pronunţată), etc. E genul ăla de album, complex dar nu supraprodus, şi către creditul său, cu excepţia unor momente ce trădează originea de 1986 a albumului (sintetizatoarele, drum machine-ul de la început şi toba sample-uită slab din “That’s Really Super, Supergirl”, începutul şi sintetizatorul din “The Meeting Place”, “Another Satellite”, percuţia din “Dying”, sintetizatoarele, efectele speciale şi sitarul din “Summer’s Cauldron” – toate astea sună suspicios de moderne/sintetizate), Rundgren reuşeşte să evoce spectrul marilor producţii psihedelice din anii ’60 (Beach Boys, Beatles, blahblahblah) şi să ascundă faptul că în esenţă albumul e făcut de 3 tipi + un producător enervant + Prairie Prince la tobe. Iar Andy, Colin şi Dave se ridică la înălţimea producţiei, scoţând din mânecă 15 piese, toate excelente, nici una mai bună decât alta, care alternativ rămân în stilul clasicist psihedelic care l-au perfecţionat deja (atmosfericul “Summer’s Cauldron”, “The Meeting Place”, “That’s Really Super, Supergirl”, “Season Cycle”, “Earn Enough for Us”, “Big Day”, balada deprimantă “Dying”) sau se aventurează în noi genuri cu succes (“Grass” e bazat pe o melodie orientală cântată la vioară – best song ever written about fucking outside? Aş zice aşa -, “1000 Umbrellas” e o piesă esenţial chitară-şi-voce fortificată cu aranjamentul de viori al lui Dave Gregory, nu ştiu ce-i “Big Day” în afară de faptul că e bun, două excursii reuşite în jazz-rock numite “Mermaid Smiled” – cu percuţie de Mingo Lewis – şi “The Man Who Sailed Around His Soul” – ar fi prea deplasat dacă aş zice “The Seatbelts” aici? -, încă o piesă dramatică cu viori “Sacrificial Bonfire”). Original, versiunea americană a albumului înlocuise “Mermaid Smiled” cu “Dear God”, dar versiunea “reissue” din 2001 restaurează secvenţa albumului şi păstrează “Dear God” ca o piesă de bonus, a/k/a decizia corectă – îmi place foarte mult “Dear God”, datorită combinaţiei de riff de chitară acustică cu riff de The Animals (ştiţi exact la ce piesă mă refer) la chitară electrică, aranjamentului de viori bizar dar efectiv şi versurilor super-sarcastice disteiste, dar trebuie să recunosc că nu are ce căuta în secvenţa albumului. Okay, enough asskissing, concluzie: Skylarking = awesome, ascultaţi-l cât mai repede. 


 

XTC – Earn Enough for Us 


 

XTC – Dear God 

În timpul liber între Big Express şi Skylarking, XTC au creat un proiect marginal numit The Dukes of Stratosphear (vedeţi pseudonimele din paranteze la lista membrilor?), al cărui scop era un omagiu/parodie/tribut/satiră (şi nu faceţi vreo greşeală, e o parodie cordială, nu de genul “băi ce tâmpenii făceau idioţii ăştia”) la adresa muzicii psihedelice din anii ’60, atât generalizat cât şi specific (o listă a ce specific e imitat pe Psionic Psunspot e valabilă aici). Cu noul baterist Ian Gregory şi producătorul John “Stone Roses + Radiohead” Leckie la bord, The Dukes au produs un EP, 25 O’Clock, şi un album, Psionic Psunspot, amândouă colectate pe compilaţia Chips from the Chocolate Fireball (1987). Şi acum piesele. Chocolate Fireball e distins în primul rând printr-o imitaţie perfectă a figurilor de stil şi clişeelor psihedeliei şaizeciste – instrumente puse pe un singur canal stereo, chitară “fuzz”, Mellotron, şmecherii de studio ca flanger, phaser, piste inversate, etc. etc. Seriously, producţia lui Fireball e la fel de bună ca Skylarking, chiar dacă şi Fireball trădează pe alocuri originea sa adevărată (pianul sintetic de la începutul lui “Pale and Precious”). Plus, versurile-s mai amuzante decât cele serioase de pe Skylarking. Diferenţa centrală este că piesele de pe 25 O’Clock au un caracter mai apropiat de garage rock şi frecvent jefuiesc piese şi grupuri specifice (“25 O’Clock” e o variaţie asupra lui “I Had Too Much to Dream” de The Electric Prunes, “Bike Ride to the Moon” e o imitaţie grozavă a Pink Floyd în era Syd Barrett, “The Mole from the Ministry” e un mare haz la adresa lui “I Am the Walrus”, “What in the World??…” fură de la “Tomorrow Never Knows”, “Only a Northern Song” şi “It’s All Too Much”, Andy zice că “My Love Explodes” = “Over Under Sideways Down” de The Yardbirds şi “Your Gold Dress” = “She’s a Rainbow” de Rolling Stones; well, în ultimul caz asta e refrenul, versurile sunt ocupate de un riff ameninţător oriental), iar Psionic Psunspot are o producţie ceva mai minuţioasă, şi aici referinţele specifice (Beach Boys pe “Pale and Precious”, Beatles din nou, dar de data asta Paul în loc de John/George, pe “Brainiac’s Daughter”, The Kinks pe “You’re a Good Man Albert Brown (Curse You Red Barrel)”, The Hollies pe “Vanishing Girl”, Andy zice că “You’re My Drug” = “So You Want to Be a Rock ‘n Roll Star” de The Byrds) sunt puse în acelaşi loc cu piesele care sunt fie generice, fie pun la un loc elemente disparate (“Have You Seen Jackie?”, rock-ul amuzant “Little Lighthouse”, “Collideascope”, “Shiny Cage”, “The Affiliated”). Slăbiciunile lui Fireball ar fi: 1. nu gust deloc “Albert Brown” (o piesă ce răspunde la întrebarea “what if ‘Yellow Submarine’ sucked balls?”) şi “Have You Seen Jackie?” e cam “meh” (reciclarea din nou a melodiei de bas din “I Had Too Much to Dream” nu e la fel de efectivă); 2. Andy vroia să insereze replici de nonsens între piesele de pe Psunspot ca un omagiu lui Ogden’s Nut Gone Flake dar a trebuit să înlocuiască actorul original (vroia prea mulţi bani) cu Lily Fraser (plătită cu îngheţată, şi care practic mă PROVOACĂ să nu zic “Lewis Carroll” în descrierea replicilor ei) – problema e că replicile de nonsens sunt amuzante prima oară dar pe la a cincea ascultare m-am săturat de ele. Oricum, Fireball este, cum ar zice englezii, “a blast”, derivativ dar distractiv, în special cu piese precum… well, mai toate piesele, dar cele deosebite aici sunt: “25 O’Clock”, “Bike Ride to the Moon” (come on, dudes, a bike ride to the moon! How fucking awesome is that?!), “My Love Explodes”, “What in the World?…” (“2033/Cannabis in tea“? Sign me up!), “Vanishing Girl”, “Little Lighthouse”, “You’re My Drug”, “Brainiac’s Daughter” şi “Pale and Precious”. Stop what you’re doing and listen to this. NOW. 


 

XTC (The Dukes of Stratosphear) – 25 O’Clock 


 

XTC (The Dukes of Stratosphear) – Little Lighthouse 

Probabil încurajaţi de succesul lui Skylarking şi Fireball, plus faptul că Rundgren a fost înlocuit aici de Paul Fox, XTC s-au aruncat şi mai mult în piscina de psychedelic rock cu Oranges & Lemons (1989). Yeah, cred că ştiţi deja cum sună albumul: exact la fel ca Skylarking – tonă de instrumentaţie (well, okay, singurul muzician din afară e Mark Isham* la trompetă, plus nişte vocale backup de Franne Golde; restul sunt claviaturi, chitări, bas şi tobele lui Pat Mastelotto din King Crimson), efecte speciale, producţie psihedelică (inversare, flanger, etc.), yaddayadda. Paul Fox nu e un John Leckie şi nici măcar Todd Rundgren, fiindcă Lemons face un abuz de producţie pe alocuri (holy crap, “Garden of Earthly Delights” e supraprodus) şi nici nu încearcă să pretindă că a fost creat în anii ’60: observaţi “gated reverb”-ul de anii ’80 pe tobe (“Garden of Earthly Delights”), şi nu ştiu exact cum să explic dar albumul cu totul tinde să aibă un sunet strident şi glacial – probabil vina mixajului cu prea mult “midrange” şi nu destule joase, diminuând forţa bas-ului lui Colin? (ironia: Colin crede că Skylarking a fost înregistrat prost; trebuie să aibă urechi proaste sau ceva fiindcă Lemons e evident cel slab produs – e evident că Lemons a fost prima slujbă profesională a lui Fox, şi mă mir că a continuat să fie angajat ca producător). Deşi are tot 15 piese (amuzant: toate sursele care le-am citit îl descriu pe Lemons ca un album dublu, deşi are la fel de multe piese ca Skylarking), lui Lemons îi lipseşte unitatea conceptuală impusă de Rundgren pe Skylarking – toate piesele par mai mult să fie puse la un loc fără să se ţină cont de coeziune. În mod care sincer mi se pare cam previzibil, Lemons nu are calitatea constantă început-sfârşit a lui Skylarking, şi pe alocuri pare slab/autoindulgent/neglijent (protestul strident “Here Comes President Kill Again”, risipind o melodie vocală bună şi un refren bun de rock pe versuri slabe şi un aranjament de trompete enervant şi nepotrivit, “The Loving” – mă întreb de ce au imitat “All You Need Is Love” considerând că piesa aia e stânjenitor de învechită deja, influenţa de country din “Scarecrow People” – +1 punct pentru chitările slide, -50 pentru lipsa unei melodii bune, “Across This Antheap”, “Pink Thing”, “Miniature Sun”), dar sunt destule piese okay (“King for a Day” e cam derivativ de la “Everybody Wants to Rule the World” de Tears for Fears, dar e totuşi bun, “Poor Skeleton Steps Out”, ce-mi aminteşte de Graceland de Paul Simon, “Cynical Days”) şi excelente (afectările orientale şi linia de bas funky din “Garden of Earthly Delights”, deşi solo-ul e cam “eh” şi mi se pare că imită solo-ul procesat din “Owner of a Lonely Heart” de Yes, “The Mayor of Simpleton” e o piesă de pop-rock în stil The Byrds grozavă deşi ar putea fi scurtată cu vreun minut ca să nu se repete atât de mult, riff-urile acustice din “One of the Millions”, rock-ul AWESOME “Merely a Man”, “Hold Me My Daddy”, “Chalkhills and Children”) care să-l facă un adaos bun la discografia XTC.


XTC – Garden of Earthly Delights


XTC – The Mayor of Simpleton

* Dad says: Mark Isham e un muzician de jazz care face şi coloane sonore şi se pricepe la milesdavisme. Cristi tot nu ştie dacă a fost angajat ca muzician de sesiune sau a apărut că era fan XTC…

Şi XTC se împotmolesc pentru prima oară de la Express cu Nonsuch (1992). Cu ajutorul producătorului Gus Dudgeon (Elton John), XTC abandonează psihedelia şi caleidoscopia seriei de albume Skylarking-Fireball-Lemons, în schimb adoptând un sunet direct, simplu, ce uneori se apropie de baroque pop (în special pe balade) şi alteori e pus în serviciu unor piese clasiciste de pop-rock. Problema e că Nonsuch face un exces de piese de pop/balade compuse la un pas mijlociu şi încărcate cu viori (de Florence Lovegrove, Rose Hull, Stuart Gordon şi Gina Griffin), sintetizatoare şi trompetă (Guy Barker) – cu 17 piese în total şi atâta lipsă de energie, albumul capătă un caracter opresiv, plictisitor şi repetitiv. Really, nu vă lăsaţi păcăliţi de “The Ballad of Peter Pumpkinhead” şi puţinele piese mai energetice (de exemplu, “The Smartest Monkeys”), XTC sunt într-o comă aici. Iar producţia posomorâtă şi monotonia opresivă conspiră să saboteze pe Nonsuch înainte ca piesele generice, letargice (“Humble Daisy”, “The Disappointed” e o copie de la “King for a Day”, “Holly Up on Poppy” – ironie: Andy zice că oricând McCartney face piese despre copii lui “aş putea să-l omor”, şi după aia el se apucă să facă o piesă despre copii lui -, “Rook”, “Omnibus”, “War Dance”, “Bungalow”) să capete o şansă. Okay, e un album XTC, deci o să găsiţi câteva piese bune (“Dear Madam Barnum”, “The Smartest Monkeys”, “Then She Appeared”, “Wrapped in Grey” – okay, nu mi-a provocat vreo reacţie mai puternică decât “meh”, dar e o piesă bună, deşi am dubii în privinţa aranjamentul care tinde către bathos -, “The Ugly Underneath”, “Books Are Burning”) şi distinse (rock-ul narativ “The Ballad of Peter Pumpkinhead”, calmul “My Bird Performs”, “Crocodile”, “That Wave”), dar după Skylarking-Fireball-Lemons, Nonsuch e dezamăgitor.


XTC – The Ballad of Peter Pumpkinhead

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.