23.Jun.2009 / Muzică / 357 vizualizări /

TDCSNA: X

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem X.

X

Deşi sunt câteva grupuri cu acest nume, articolul se referă la grupul de punk X, din Los Angeles. Formaţi în 1977 în Los Angeles, ei au fost contemporani cu primul val de punk rock. Nu numai că ei au durat mai mult decât contemporanii lor, cariera lor continuând şi astăzi, dar ei s-au distins prin sunetul şi atitudinea lor diferite faţă de conservatismul mişcării punk. Membrii sunt:

Exene Cervenka (Christine Cervenka) – vocal
John Doe (John Duchac) – bas, vocal
Billy Zoom (Tyson Kindell) – chitară (1977-1986, 1998-prezent)
D.J. Bonebrake (Donald Bonebrake) - tobe
John Alvin – chitară (1986-1998)
Dave Gilkynson – chitară (1986-1995)

X sunt comparabili cu The Clash datorită respingerii formulelor punk rock-ului şi entuziasmul pentru introducerea elementelor din alte genuri în stilul lor, precum rockabilly (numele pentru rock ‘n roll-ul timpuriu din anii ’50, reprezentat de Elvis Presley, Carl Perkins şi Bill Haley), blues, country şi folk, sunetul lor evoluând de la punk rock cu aceste elemente pe albumele iniţiale la un amestec de country şi hard rock. Alte elemente caracteristice ale sunetului X sunt armoniile vocale create de Cervenka şi Doe, iar versurile lor tind să fie mai artistice comparate cu cele ale grupelor de punk din anii ’70, datorită evocând adesea comparaţii cu autorii Los Angeleni Charles Bukowski sau Raymond Chandler.

Îmi lipsesc albumele See How We Are (1987) şi Hey Zeus! (1993).

Cu Los Angeles (1980), X au creat un debut incendiar, excelent ce nu şi-a pierdut din energie sau putere după aproape 30 de ani. În contrast cu alte grupuri de punk ce se foloseau de talentul instrumental limitat pentru a compune piese, grupul este mult mai ambiţios, adaptând elemente de country şi hard-rock în elementele de punk rock, ajungând să sune ca o combinaţie între Velvet Underground şi The Doors. Neîntâmplător, albumul este produs de claviaturistul The Doors, Ray Manzarek (care contribuie orgă la anumite piese), ce-i dă albumului un sunet brut şi simplificat ce sacrifică fidelitatea audio ridicată în favoarea impactului visceral. Nu există o piesă slabă (cover-ul rapid al piesei “Soul Kitchen” de The Doors, “Sugarlight”, “Sex and Dying in High Society”, “The Unheard Music”, “The World’s a Mess, It’s in My Kiss”), iar piesele care ies în evidenţă sunt incredibile: riff-ul de classic rock punkificat din ”Your Phone’s off the Hook, But You’re Not”, sinistrul “Johnny Hit and Run Pauline”, blues-rockul “Nausea” (cu orgă disonantă de Manzarek) şi piesa titulară “Los Angeles”.

X şi-au stabilit formula pe debut şi au procedat să o refolosească pe Wild Gift (1981). Sunetul albumului se apropie mai mult de punk rock pur în lipsa claviaturilor lui Manzarek (care doar produce albumul), dar în acelaşi timp Zoom începe să treacă mai mult spre rockabilly decât punk rock, dezlănţuind o serie de riff-uri excelente ce sună ca bastardizări după Chuck Berry şi Carl Perkins. Instigaţi de acest fapt, Cervenka şi Doe se ridică la înălţimea situaţiei creând o altă serie de piese energetice fără cusur (fuziunea punk-reggae sarcastică “Adult Books”, “I’m Coming Over”, piesa de blues-rock-punk “It’s Who You Know”, “Some Other Time”, piesa de rockabilly “Beyond and Back”, “When Our Love Passed Out on the Couch”, “Year 1″) şi o rezervă considerabilă de piese clasice precum: “The Once Over Twice” (cu un riff monoton Chuck Berry-ian şi un solo de blues-rock de Zoom), punk-rockul direct ”We’re Desperate”, “Universal Corner” (ce surprinzător aminteşte de Led Zeppelin), “In This House That I Call Home”, punk-popul “White Girl” şi rapidul “Back 2 the Base”.

Deşi au sărit de la casa de discuri independentă Slash Records la Elektra Records cu Under the Big Black Sun (1982), X se încăpăţânează să-şi menţină stilul. Sunetul lor evoluează foarte puţin prin introducerea unor instrumente noi (marimba cântată de Bonebrake, saxofon şi clarinet de Zoom) şi o accentuare subtilă a influenţelor de country şi blues, dar în rest grupul menţine fundaţia de punk rock, iar producţia lui Manzarek rămâne simplă şi brută. Calitatea rămâne la nivelul înalt stabilit de Los Angeles şi Wild Gift, incluzând piese impresionante precum: agresivul “The Hungry Wolf”, rapidul ”Hotel Room in My Bed”, “Under the Big Black Sun” (al cărui melodie principală sună, bizar, asemănător cu cea din piesa “I Want Candy” de The Strangeloves, popularizată de Bow Wow Wow), punk-rockul abraziv “Because I Do”, “Blue Spark”, ameninţătorul ”Real Child of Hell”, “How I (Learned My Lesson)” şi blues-rockul ”The Have Nots”. Dar, confirmând clişeul tragediei ce creează artă, dintre toate piesele excelente de pe Under the Big Black Sun se disting cele care sunt inspirate dintr-o tragedie personală (moartea sorei lui Exene, Mary Cervenka): “Riding With Mary”, piesa încetinită ”Come Back to Me” (o schimbare radicală de la stilul X, sunând ca o piesă de doo-wop din anii ’50) şi cover-ul piesei “Dancing with Tears in My Eyes” de Leadbelly.

Cu More Fun in the New World (1983), X reuşesc trucul de a se menţine la aceeaşi calitate ca primele două albume, cazând puţin sub Black Sun din cauza unei cantităţi mai reduse de piese clasice. Pe Fun, o evoluţie se poate constata în cadrul grupului: sunetul este ceva mai bine produs comparat cu albumele anterioare, iar rădăcinile din punk dispar din ce în ce mai mult, obscurate de fuziunea country-blues-rockabilly-hard rock. Piesele rămân la fel de bune ca înainte (“We’re Having Much More Fun”, piesa “poppy” “True Love”, piesa retro “Poor Girl”, “Painting the Town Blue”, blues-rockul “Hot House”, “Drunk in My Past”, “I See Red”, fuziunea punk-funk “True Love, Pt. 2″, ce include în codă citate din mai multe piese), şi chiar dacă nu se ridică la calitatea constantă de pe Black Sun cele clasice sunt în continuare uimitoare: începutul impozant ”The New World”, freneticul “Make the Music Go Bang”, cover-ul “Breathless” (Otis Blackwell), tensionatul ”I Must Not Think Bad Thoughts” şi rock-ul feroce “Devil Doll”.

X şi-au schimbat radical modul de operare pe Ain’t Love Grand! (1985), datorită insistenţei lui Zoom că va pleca din grup dacă următorul album n-avea mai mult succes (n-a avut, iar Zoom a plecat după un an). Vechiul aliat Manzarek e înlocuit de producătorul de hair metal Michael Wagener (Mötley Crüe, W.A.S.P., Poison), care înlocuieşte sunetul brut, direct de anterior cu un sunet lustruit, netezat (incluzând sintetizatoare şi chitări ce sună atenuate), asemănător cu clienţii săi de hair metal din acea perioadă (de fapt, singurele implicări ale sale non-hair metal fiind mixajul de pe Master of Puppets, So Far, So Good… So What! şi un album slab de Ozzy Osbourne). În plus, grupul se desparte complet de rădăcinile de punk rock, folosind în schimb un hard rock cu influenţe din country şi blues. Pe Ain’t Love Grand! apar primele piese mai slabe X (cover-ul “All or Nothing” de The Small Faces, “Watch the Sun Go Down”, cu saxofon de Zoom, ”Little Honey”, “Supercharged”), şi deşi există destule piese bune (blues-rockul “Love Shack”, a nu fi confundat cu piesa cu acelaşi nume de The B-52′s, “My Goodness”, “Around My Heart”, “I’ll Stand Up for You”) şi câteva clasice (“Burning House of Love”, “My Soul Cries Your Name”, “What’s Wrong with Me”), practic Ain’t Love Grand! reprezintă o dezamăgire după succesiunea de albume excelente anterioare.

Piese: