20.Jun.2009 / Muzică / 265 vizualizări /

TDCSNA: Wire

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Wire.

Wire

Deşi contemporani cu mişcarea de punk, Wire au fost un grup care s-a distanţat de ea şi s-a concentrat pe experimentare, devenind în proces primul grup de post-punk. Formaţi în 1976 şi activi în mod sporadic cu multe hiatus-uri când le lipseşte inspiraţia, membrii sunt:

Colin Newman – vocal, chitară
Bruce Gilbert – chitară
Graham Lewis – bas, vocal
Robert Grey – tobe

Wire au un stil marcat de experimentaţie şi minimalism. Deşi ei au energia specifică punk rock-ului sunt un grup minimalist, care reduce muzica de punk până la elementele de bază şi refuză să repete riff-uri mai mult decât este necesar. Mai târziu în cariera ei au început să experimenteze mai mult cu un sunet atmosferic ce completa practicile minimaliste.

Îmi lipsesc albumele It’s Beginning to and Back Again (1989), The Drill (1991), The First Letter (1991), Send (2003) şi Object 47 (2008).

Pink Flag (1977) este un debut excelent ce cristalizează stilul specific Wire, preluând intensitatea punk rock-ului dar aplicând-o la tendinţe mai experimentaliste, un soi de Sex Pistols/Ramones plus Talking Heads. Caracteristica principală a albumului pe lângă această combinaţie de punk şi ambiţie este concizia: grupul stă la o piesă doar cât trebuie, evitând repetiţia inutilă – majoritatea pieselor nu depăşesc două minute, şi 6 din 26 nu trec de unul. De asemenea, Wire demonstrează o varietate stilistică comparabilă cu The Clash, trecând de la punk la piese în stil power pop, hardcore punk şi experimente diferite. Practica grupului de a evita excesul chiar şi într-un context punk rock şi a pune accent pe dinamică (multe piese folosesc pauzele bruşte sau contraste de volum pentru a surprinde ascultătorul) rezultă într-o serie de piese compacte şi intense dar memorabile (piesele fragmentare “Field Day for the Sundays”, “Brazil”, “It’s So Obvious”, “The Commercial”, “Straight Line” şi “Different to Me”, rapidul “Start to Move”, hipnoticul “Surgeon’s Girl”, “106 Beats That”, “Mr. Suit”, cu vocale masate în stil Sex Pistols, “Fragile”, power pop-ul ”Mannequin”, cu vocale backup de Dave Oberlé, “Champs”) şi destule piese excelente precum: începutul ameninţător “Reuters”, “Three Girl Rhumba” (cu un riff monoton), punk rock-ul “Ex Lion Tamer”, influenţa de Velvet Underground din “Lowdown”, “Pink Flag”, riff-ul “crunchy” din “Strange” (cu flaut de Kate Lucas), power pop-ul “Feeling Called Love” şi “1 2 X U”.

Chairs Missing (1978) marchează depărtarea grupului de punk rock, tranziţionând spre post-punk. În contrast cu Pink Flag, Chairs Missing are o producţie mai detaliată şi complexă, cu piese ce derivă elemente din pop, psychedelic şi progressive rock. Albumul a fost la fel de revoluţionar ca Pink Flag, o mare parte din post-punk fiind bazată pe versurile morbide/nihiliste plus chitările şi sintetizatoarele atmosferice, reci. Noua indulgenţă uneori se împotmoleşte (“Heartbeat”, “Mercy”) dar în general dă rezultate bune (“French Film Blurred”, riff-urile zdrăngănite din ”Men 2nd”, “Marooned”, piesa orientată spre punk “Sand in My Joints”, “I Feel Mysterious Today”, “From the Nursery”, “Used To”), iar piesele excelente de data aceasta sunt: “Practice Makes Perfect” (cu o melodie de bas disonantă de Lewis), “Another the Letter” (cu chitări duale în stil Television), “Being Sucked in Again” (alternând între versuri atmosferice şi un refren cu chitări distorsionate, rigide), pop-rockul ”Outdoor Miner”, riff-urile procesate din “I Am the Fly” şi agresivul “Too Late”.

Cu 154 (1979), Wire abandonează definitiv orice urmă de punk  rock şi se concentrează exclusiv pe post-punk. Grupul aici perfecţionează combinaţia de chitări electrice şi elemente electronice de la baza post-punkului, iar majoritatea pieselor se împart în două categorii: piese propriu-zise şi experimente atmosferice. OK, tendinţele experimentale mai cauzează împiedicări (“On Returning”, “A Mutual Friend”, experimentele slabe “Get Down (Parts I & II)”, “Let’s Panic Later” şi ”Small Electric Piece”), dar în rest albumul are o abundenţă de piese excelente (“The 15th”, bizareria ”The Other Window”, “Single K.O.”, ameninţătorul “A Touching Display”, “Once Is Enough”, terifiantul “Indirect Enquiries”, “40 Versions”, “Song 1″, “Go Ahead”) şi destule momente clasice: monotonul “I Should Have Known Better”, propulsivul “Two People in a Room”, pop-rockul “Blessed State” şi ”Map Ref. 41°N 93°W” (mai târziu cu un cover de My Bloody Valentine).

În urma unui hiatus, Wire au revenit pe scena muzicală cu The Ideal Copy (1987). Titlul este incredibil de onest: Wire se concentrează exclusiv pe post-punk, beneficiind de climatul anilor ’80 dominate de grupuri de post-punk sintetizatoare-chitări-angst inspirate din primele albume ale grupului (Joy Division, New Order, Killing Joke etc). De fapt, datorită folosirii omniprezente a sintetizatoarelor, drum machines şi elemente electronice, grupul acum sună mai mult sau mai puţin ca New Order. Dar asta nu e problema principală. Experimentalismul grupului rezultă în mai multe rateuri ca înainte (melodia slabă din “Madman’s Honey”, supralungitul “Feed Me”, rigidul “Ambitious”, “Up to the Sun”, “Vivid Riot of Red”), iar toate piesele bune (“Checking Tongues”, “Still Shows”, electro-funkul atmosferic ”Over Theirs”, “Ahead (II)”, “Advantage in Height”, riff-ul de blues-rock peste ritmuri de New Wave din “Ambulance Chasers”) şi excelente (“Point of Collapse”, “Ahead”, “A Serious of Snakes”, “Drill”) nu sunt destule ca să compenseze pentru balanţa stricată, făcând din The Ideal Copy un album mediocru.

A Bell Is a Cup… Until It Is Struck (1988) continuă cu aceeaşi orientare de post-punk evidenţiată pe Ideal Copy dar cu un caracter mai improvizat. Versurile lui Newman în particular par să fie mai mult create prin fluxul conştiinţei, fiind mai mult serii de cuvinte fără cap şi coadă, ce completează sunetul atmosferic, visător al albumului. A Bell Is a Cup conţine aceleaşi elemente de post-punk care au apărut anterior (ritmuri dansabile, instrumente procesate electronic, aranjamente complexe, chitări ascuţite), dar de data aceasta Wire au creat piese de o calitate excelentă (“Silk Skin Paws”, sunând ca o variaţie a lui “Blue Monday” de New Order, atmosfericul “Free Falling Divisions”, “Come Back in Two Halves”, “Follow the Locust”, piesa ambientală ”A Public Place”), iar toate momentele clasice ale albumului (piesa de New Wave “The Finest Drops”, ritmul de 3/4 din “The Queen of Ur and the King of Um”, întunecatul “It’s a Boy”, dominat de chitări distorsionate, “Boiling Boy”, piesa de pop cu versuri bizare “Kidney Bingos”) fac din el un album extraordinar la acelaşi nivel cu primele trei.

După un album excelent, Wire strică totul cu Manscape (1990), unde tranziţionează de la post-punk la un sunet practic de dance/techno, dominat de electronice şi cu chitările împinse mai mult în fundal. Şi ca să arunce benzină peste foc, piesele sunt slabe, majoritatea fiind chestii de dance/techno slabe şi pline de clişeuri ale genului cu un sunet învechit ce evidenţiază faptul că albumul a apărut în 1990 (“Life in the Manscape”, “Stampede”, “Patterns of Behaviour”, “Other Moments”, dezacordatul “Small Black Reptile”, “Where’s the Deputation?”, “What Do You See?”, “Goodbye Ploy”, “Sixth Sense”, “Children of Groceries”, supralungitul “You Hung Your Lights in the Trees/A Craftsman’s Touch”). Singurele care fac o impresie mai bună sunt monotonul “Torch It” (care începe bine dar se fleşcăie pe parcursul a 7 minute) şi “Morning Bell”. Nesurprinzător, Wire în curând s-au desfiinţat datorită plecării lui Robert Grey, reunindu-se în 1999.

Piese: