TDCSNA: Velvet Underground

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Velvet Underground.

The Velvet Underground, 1966

The Velvet Underground sunt practic prototipul tuturor grupelor care sunt ignorate în timpul carierei lor dar devin mult mai faimoase după vreo generaţie sau două când muzica lor ajunge să influenţezeÂ o grămadă de grupuri noi. În acest caz, vorbim despre un grup existent între 1965-1973 a cărui experimentaţie, volum asurzitor şi atitudine de separare faţă de curentele principale muzicale ale timpului i-au făcut practic fondatoriiÂ mişcării de alternative rock. Membrii aliniamentelor “clasice” au fost:

Lou Reed – vocal, chitară (1965-1970)
John Cale – vocal, bas, viola, claviaturi (1965-1968)
Sterling Morrison – vocal, chitară, bas (1965-1971)
Maureen Tucker – tobe (1965-1971)
Doug Yule – vocal, bas, claviaturi, chitarăÂ (1968-1973)
Nico (Christa PÃ¤ffgen) – vocal (1966-1967)

După plecarea lui Reed, Yule a încercat să continue cariera grupului cu basistul Walter Powers şi Willie Alexander la claviaturi, dar a eşuat total. Numele grupului vine la cartea The Velvet Underground de Michael Leigh.

Elementele revoluţionare ale Velvet Underground (pe scurt VU sau The Velvets) au fost absorbite destul de complet de alternative rock şi toate permutaţiile sale, dar au fost semnificative: VU au împins limitările a ceea ce era considerat “normal” în anii ’60 datorită experimentelor lor sonice şi versurilor realiste şi explicite. Prima s-a manifestat printr-un interes înÂ efectul muzicalÂ ”drone” specific muzicii din Asia de sud-vest, unde o notă sau un acord este repetat sau susţinut încontinuu pe parcursul unei piese, plus o reputaţie pentru cântatul la volume uriaşe cu o energie sălbatică. Versurile sunt toate scrise de Reed şi cunoscute pentru o preocupare cu realităţile severe ale vieţii urbane, descriind în detaliu uzul de droguri, decadenţă şi tot felul de practici sexuale clandestine într-un ton ce variază de la detaşat la entuziasmat. Şi ca o notă minoră, au fost unul din două grupuri de rock active pe casa de discuri specializată în jazz Verve Records, celălalt grup notabilÂ fiind Frank Zappa & the Mothers of Invention.

Toţi membrii grupului au adus o contribuţie importantă la sunetul final Velvet Underground. Membrii predominanţi au fost Reed şi Cale, tensiunea dintre viziunea mai tradiţionalistă a primului şi cea mai avangardistă a celui de-al doilea fiindÂ sursa principală a sunetului lor violent şi abraziv. Reed este vocalistul principal al grupului, uşor de recunoscut datorită vocalelor sale sarcastice şi accentului densÂ de Long Island. Reed şi Morrison sunt chitariştii principali, sursa riff-urilor primitive dar agresive specifice grupului. Cale contribuie melodii stridente de viola în stil “drone” la multe din piesele lor, plus claviaturi. Grupul nu a avut un basist principal la început, alternând între Cale şi Morrison, dar eventual Yule a intrat în acest rol. Tucker sprijină riff-urile lui Reed şi Morrison cu ritmuri implacabile create cu tobe minimaliste şi primitive, în general fără cinele. Nico a fost cu grupul doar pentru un album, dar vocalele ei enigmatice şi glaciale dau o altă dimensiune pieselor respective.

Descoperiţi de Andy Warhol, Velvet Underground şi-au înregistrat primul album The Velvet Underground & Nico (1967)Â dupăÂ performanţele multimedia Exploding Plastic InevitableÂ prin care grupul a avut prima expunere la public. Produs în mod oficial de Warhol dar practic de inginerulÂ de sunet Tom Wilson, albumul este un debut necompromiţător ce evidenţiază calităţile experimentaliste ale grupului, dar ce este surprinzător aici este întinderea stilistică şi dinamică a grupului, conţinând atât hard rock puternic (“I’m Waiting for the Man”, “Run Run Run”), piese hipnotice bazate pe “drones” (“Venus in Furs”, “Heroin”, “All Tomorrow’s Parties”) şi câteva piese mai destinse (“Sunday Morning”, “Femme Fatale”, “I’ll Be Your Mirror”), toate marcate de o producţie simplă şi neprelucrată. Cu excepţia a două piese mai inferioare (discordantele “The Black Angel’s Death Song” şiÂ ”European Son”, din care ultimulÂ începe solid dar se fleşcăie pe parcurs), albumul este dominat de material excelent: atmosfericul “Sunday Morning” (cu un sunet maiÂ detaliat şi amplu comparat cu restul albumului), insistentul “I’m Waiting for the Man” (bazat pe un ritm insistent de Tucker şi o melodie de pian repetată de Cale), “Femme Fatale” (contrastând aranjamentul relaxat cu versurile sarcastice), funebrul “Venus in Furs” (cu un riff hipnotic şi viola stridentă de Cale), rock-ul energetic cu influenţă din blues “Run Run Run”, hipnoticul “All Tomorrow’s Parties” (beneficiind de vocalele enigmatice ale lui Nico), “Heroin” (cu o structură efectivă marcată de versuri cântate la un pas târşâit ce accelerează într-un refren nebunesc), pop/rock-ul idiosincratic “There She Goes Again” şi “I’ll Be Your Mirror” (singurulÂ momentÂ ”umanist” de pe un album în majoritate covârşitoare cinic şi chiar nihilist).

White Light/White Heat (1968) preia modelul albumul anterior şi şterge variaţia stilistică, Velvet Underground acum lăsând politeţea în urmă şi făcând un asaltÂ făţiş asupra limitelor convenţionale ale muzicii rock şi orice noţiune de decenţă narativă sau estetică. Scăpând de Andy Warhol şi lăsând-o în urmă pe Nico, grupul a înregistrat un album haotic ce-i capturează la maximul agresivităţii şi durităţii muzicii lor, ajutaţi de producţia brută şi directă a lui Tom Wilson ce dă albumul un sunet abraziv saturat de distorsionare şi feedback de chitară. Albumul e limitat la doar şase piese, dar toate sunt fie directe şi palpitante sau experimentale şi interesante: propulsivul “White Light/White Heat” (ce foloseşte o structură clasică de rock dar cu “drone”-uri caracteristice VU, plus versuri entuziastice despre amfetamină ce pot fi descrise doar ca “pretty fucked up”), “The Gift” (unde pe un canal auditiv grupul cântă un instrumental scrâşnit, iar în celălalt Cale recită o poveste scurtă de Reed despre un tip care încearcă să se trimite prin poştă iubitei sale din Wisconsin, cu rezultate dezastruoase), ameţitorul “Lady Godiva’s Operation” (cu versuri pline de umor negru despre o operaţie chirurgicală stricată), atmosfericul “Here She Comes Now” (singura piesă mai “tradiţională” de pop/rock), haoticulÂ ”I Heard Her Call My Name” (cu un solo fracturat şi disonant de Reed) şi improvizaţia brutală şi palpitantă de 17 minute “Sister Ray” (al cărui efect e pur şi simplu incredibil).

Membrii Velvet Underground au realizat că White Light/White Heat a dus sălbăticia muzicii lor la punctul culminant şi ar fi fost imposibil să continue în aceeaşi direcţie. Dintr-o combinaţie de factori inclusiv producţia mânuită de grup (rezultatul final, poreclit “The Closet Mix”, a fost judecat ca fiind prea slab şi plat, aşa că inginerul de sunet Val Valentin a trebuit să remixeze albumul), concedierea lui Cale din grup, recrutarea lui Doug YuleÂ şi furtul amplificatoarelor Vox deţinute de membri în timpul turneului, The Velvet Underground (1969) este încă un detur subit. De data aceasta abrazivitatea şi brutalitatea au dispărut, înlocuite de un sunet frugal şi contemplativ apropiatÂ de folk-rock. În lipsa chitărilor schilodite, nihilismul lui Reed este mai atenuat şi pentru prima oară grupul sună mai umanist şi cordial cu explorările lumii interlope pentru care sunt cunoscuţi. Indiferent dacă sunt distorsionate chitările sau nu, Velvet Underground conţine multe piese foarte bune (country-rockul “Some Kinda Love”, “That’s the Story of My Life”, monologurile peste acompaniament muzical enigmatic din “The Murder Mystery”) şi destule momente memorabile pentru a egala calitatea primelor două albume: “Candy Says” (o recunoaştere a limitării stilului de viaţă depravat, cântată de Yule), energeticul “What Goes On” (dominat de chitara de ritm furioasă a lui Reed şi un solo distorsionat de Morrison), “Pale Blue Eyes” (o baladă impresionantă cu un aranjament minimalist format din chitară-bas-orgă-tamburină), “Jesus” (un duet între Reed şi Yule cu acompaniament acustic), “Beginning to See the Light”, optimistul “I’m Set Free” şi “After Hours” (cântată de Maureen Tucker).

Velvet UndergroundÂ au fost daţi afară de pe Verve Records deÂ preşedintele retardat al casei de discuri Mike Curb, care a dat afară grupuri controversate precum Velvets şi Frank Zappa & the Mothers of Invention pentru a face loc pentru tâmpenii precum The Osmonds. Mutaţi la Atlantic Records, ei şi-au încheiat cariera cu Loaded (1970), un album de pop/rock ce preia sunetul calm de pe albumul anterior dar injectează o doză de energie şi se concentrează pe rock mai mult decât contemplare. Grupul demonstrează că şi într-un context mai “comercial” (titlul se referă la cerinţa Atlantic Records de a evita chestii controversate şi a produce un album “loaded with hits”) continuă să fie la fel de geniali şi îşi menţin personalitatea muzicală idiosincratică, deşi acum sună mai optimişti şi fericiţi ca înainte. Tucker nu este prezentă pe album din cauza unui concediuÂ de naştereÂ în ciuda faptului că notele interioare îi atribuie tobele, de fapt mânuite de Doug Yule şi alţii (fratele său Billy Yule, inginerul Adrian Barber, Tommy Castanero), dar asta nu schimbă sunetul în vreun fel. Reed are o tonă de riff-uri excelente la îndemână (groove-ul de blues-rock “Cool It Down”, “Head Held High”, country-rockul rapid “Lonesome Cowboy Bill”, “Train Round the Bend”), şi albumul e populat cu destule piese splendide pentru a-l face un sfârşit binemeritat pentru un grup revoluţionar: “Who Loves the Sun” (ale cărui chitări acustice,Â armonii vocaleÂ şi ritm mai rapid amintesc de “Here Comes the Sun” de Bealtes), “Sweet Jane”, manifestul energetic “Rock & Roll”,Â balada simpateticăÂ ”New Age” (cântată de Doug Yule), “I Found a Reason” (bazată pe un refren dominat de armoniile vocale Reed-Yule) şi piesa extinsă relaxatăÂ ”Oh! Sweet Nuthin’” (ale cărui melodii trag o influenţă din blues-rock şi country-rock, şi cu un aranjament ce se accelerează spre sfârşit).

Yule a încercat să continuie cariera grupului în ciuda plecării tuturor membrilor clasici, înregistrând albumul Squeeze (1973). Albumul a fost un dezastru comercial şi critic care acum e imposibil de găsit şi care fanii Velvet Underground preferă să-l ignore sau să pretindă că nu există. Şi eu la fel. Totuşi, the Velvets au scos două compilaţii de material nelansat, VU (1985) şi Another View (1986). Amândouă compilaţiile conţin material înregistrat în 1969 menit pentru un nou album înainte ca grupul să fie dat afară de pe Verve Records, plus câteva piese înregistrate înainte de plecarea lui Cale. Materialul este interesant şi foarte bun din punct de vedere calitativ, recomandat fanilor Velvet Underground şi ascultătorilor curioşi.

Piese:

Velvet Underground – I’m Waiting for the Man

Velvet Underground – All Tomorrow’s Parties

Velvet Underground – I’ll Be Your Mirror

Velvet Underground – White Light/White Heat

Velvet Underground – Here She Comes Now

Velvet Underground – I Heard Her Call My Name

Velvet Underground – Candy Says

Velvet Underground – What Goes On

Velvet Underground – Pale Blue Eyes

Velvet Underground – Who Loves the Sun

Velvet Underground – Sweet Jane