18.May.2009 / Muzică / 320 vizualizări /

TDCSNA: Utopia

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Utopia.

Notă: Utopia sunt un grup fondat de Todd Rundgren. Planul iniţial era să-i includ în cadrul articolului principal, dar WordPress s-a căcat pe el când am ajuns la vreo peste 4700 cuvinte şi îmi tot pierdeam draft-urile când le salvam. Deci, acest articol separat.

Utopia, de pe coperta interioară a albumului "Oops! Wrong Planet" (1977)

Grupul Utopia îşi are rădăcinile în faza de progressive rock a lui Todd Rundgren dintre 1974-1976, fiind iniţial formată din muzicienii asistenţi la înregistrările albumelor şi performanţele live. Membrii au fost:

Todd Rundgren – vocal, chitară, (1974-1986)
Mark Klingman (“Moogy”) – claviaturi (1974-1975)
Ralph Shuckett – claviaturi (1974-1975)
Jean-Yves Labat (“M. Frog Labat”) – claviaturi (1974-1975)
John Siegler – bas (1974-1976)
Kevin Ellman – percuţie (1974-1975)
Roger Powell – vocal, claviaturi (1975-1986)
Kasim Sulton – vocal, bas, claviaturi (1976-1986)
John “Willie” Wilcox – vocal, tobe (1975-1986)

Utopia au trecut prin două incarnaţii. Versiunea 1 a existat între 1974-1976 ca un grup de progressive rock experimental cu 3 claviaturişti, cu toate caracteristicile de prog-rock(piese lungi, accent pe capacităţi instrumentale etc). După ce a ieşit din faza de progressive rock Rundgren a restructurat grupul, reducându-l la un aliniament stabil (Rundgren, Powell, Sulton, Wilcox). Astfel, Utopia versiunea 2 a trecut la un stil de power pop/hard rock cu elemente stilistice din diferite genuri (prog-rock, psychedelic rock, blues, heavy metal, Philly soul, New Wave etc) şi o alternanţă a vocalelor între toţi membrii, un aranjament asemănător cu Beatles. Insuccesul grupului în atragerea unei audienţe largi au accentuat problemele lui Rundgren cu Bearsville Records, iar grupul a ocupat o poziţie pe două alte case de discuri minore înainte de a fi desfiinţaţi de Rundgren în 1986, din dorinţa sa de a se concentra pe cariera solo.

Îmi lipseşte Another Live (1975).

Exact cum Prince uneori încearcă să facă jazz sau rap deşi nu se pricepe deloc, aşa se chinuie Todd Rundgren să facă progressive rock deşi rezultatele sunt proaste. Todd Rundgren’s Utopia (1974) reprezintă o continuare de la experimentalismul albumului Todd, având doar patru piese din care doar una are 4 minute (celelalte au, respectiv, 14, 10 şi 30 minute) şi puţine versuri, concentrându-se pe pasaje de prog-rock dominate de sintetizatoare ce durează PENTRU TOTDEAUNA şi trec prin mai multe stiluri (se găsesc elemente de funk, jazz şi avant-garde pe alocuri) într-un mod PLICTISITOR şi FOARTE ENERVANT. Apar câteva secţiuni bune sau riff-uri okay pe parcurs, exact cum un ceas stricat indică corect ora de două ori pe zi, dar ele se scufundă prompt sub supraindulgenţa şi masturbarea muzicală predominantă. Utopia rivalizează albumul Tales from Topographic Oceans de Yes pentru titlul de “cel mai prost album de prog-rock”. Singura piesă bună e cea de 4 minute, “Freedom Fighters”.

Cu Ra (1977) Utopia se îndepărtează de la improvizaţiile lungi instrumentale de pe primele două albume, noul aliniament apropiind mai mult grupul de hard rock. Dar albumul continuă să aibă toate ornamentele specifice prog-rock, incluzând de data asta şi o afinitate pentru albumele de concept (din păcate “povestea” albumului e imposibilă de distins). Grupul ţine mai mult în frâu supraindulgenţa anterioară (cea mai lungă piesă are 18 minute) dar asta înseamnă că albumul e doar bun, cazând la mijloc între tâmpeniile excesive anterioare şi chestiile bune ulterioare. Piesele prog au acum melodii mai bune şi ceva mai multă disciplină din punct de vedere structural (“Sunburst Finish”, “Hiroshima”, “Singring and the Glass Guitar (an Electrified Fairytale)”, deşi ultima cade din nou în supraindulgenţă) şi există câteva momente mai valoroase: “Overture: Mountaintop and Sunrise/Communion With the Sun” (trecând de la un cover al piesei “Overture: Mountaintop and Sunrise” de Bernard Herrmann – ştiţi, tipul care a făcut coloana sonoră de la Psycho – la un rock energetic cu armonii vocale), aranjamentul melodramatic din “Magic Dragon Theatre”, blues-rockul aspru “Jealousy” şi “Eternal Love” (cu o secţiune interesantă a capella) şi un alt blues-rock aspru cu elemente de prog-rock “Sunburst Finish” (cu vocale alternate între cei patru membri şi o improvizaţie frenetică).

Utopia se despart definitiv de prog-rock cu Oops! Wrong Planet (1977), şi rezultatele sunt captivante. În lipsa pasajelor supralungite avem melodii puternice, o concentrare ce previne căderea în indulgenţă şi material cu totul mai bun şi memorabil decât cel anterior. Albumul operează cu baza în hard rock-ul anilor ’70 (ignorând mişcarea punk rock ce apăruse), cu unele elemente stilistice din alte genuri precum New Wave, pop, heavy metal, blues ş.a.m.d. Doar câteva piese sunt rateuri (zăpăceala “Gangrene”, cu un riff okay, “The Martyr”, sunând ca o imitaţie slabă după Queen, ), restul sunt foarte bune (influenţa de R&B din “Windows”, balada “Crazy Lady Blue”, monotonul “Back on the Street”, rock ‘n roll-ul “Marriage of Heaven and Hell”, groove-ul de funk-rock “Abandon City”), dintre ele distingându-se: “Trapped” (combinând un riff de chitară agresiv cu o melodie de sintetizator monotonă), blues-rockul în stil Led Zeppelin cu armonii Beatlesiene “Love in Action”, “My Angel” (folosind des vocale în cor de toţi membrii, ca o combinaţie de Beatles şi Queen), freneticul “Rape of the Young” (singura piesă de punk rock de pe album) şi optimistul “Love Is the Answer”.

Cu un debut solid, Utopia versiunea 2 au putut să îmbunătăţească şi să lustruiască fundaţia stilului lor, rezultatul fiind Adventures in Utopia (1980), un album ce construieşte pe baza succesului lui Wrong Planet accentuează orientarea power pop cu elemente de New Wave (sunând per total ca albumul The Game de Queen din acelaşi an, mai puţin materialul stupid şi prea atenuat de pe acel album) şi face din album o experienţă mai cooperativă (Rundgren dominase în ceva măsură albumul anterior). Sunt mult mai puţine piese slabe (rigidul “Shot in the Dark”, piesa sintetizator-şi-voce “Love Alone”), restul sunt la fel de bune (pop-rockul “The Road to Utopia”, piesa dominată de sintetizatoare “Second Nature”, comicul “Last of the New Wave Riders”, “Rock Love”), şi grupul reuşeşte să reintroducă nişte elemente prog-rock în piesa “Caravan” cu rezultate bune. Cele mai bune piese ar fi: piesa de New Wave/power pop “You Make Me Crazy” (amintind de grupul The Cars), “Set Me Free” (marele “hit single” al albumului), energeticul “Caravan” şi “The Very Last Time”.

Utopia au luat un ocol mai ciudat dar profitabil cu Deface the Music (1980), un întreg disc de parodie la adresa carierei Beatles. Pus la cale şi executat de Rundgren (hai, sincer, cine altcineva ar putea face ceva ca asta?), toate piesele parodiază şi imită (termenul mai corect ar fi “pastiche“, dar cum traduci asta?!) diferite momente din cariera Beatles, şi chiar piese specifice: “I Just Want to Touch You” şi “Crystal Ball” sună că piese din perioada de Merseybeat a grupului (y’know, imaginaţi-vă “I Want to Hold Your Hand” sau “Please Please Me” dar cu o influenţă mai pronunţată din blues), “Where Does the World Go to Hide” e în stilul melodios şi armonic de pe A Hard Day’s Night, “Silly Boy” revizitează influenţa de country de pe Rubber Soul (în particular coverul piesei “Honey Don’t”), “Alone” sună ca un amestec între balada mediteraneană “Michelle” şi obsesiile indiene ale lui George Harrison, “Take It Home” sună ca o versiune mai puţin halucinantă de la “Rain”, “Hoi Poloi” imită piesa “Penny Lane”, “Life Goes On” e o imitaţie “Eleanor Rigby” dar stricată de folosirea unui sintetizator ce acum sună învechit, destinsul “Feel to Good” sună ca “It’s Getting Better” (având şi chitara armonică din acea piesă), balada McCartney-iană reuşită “All Smiles” şi halucinantul “Everybody Else Is Wrong”, ce combină “Strawberry Fields Forever” şi “I Am the Walrus”, adăugând un refren memorabil cu vocea nazală a lui Rundgren (imitându-l pe Lennon, probabil). Toate piesele sunt excelente (mai puţin formulaicul “That’s Not Right”, producţia învechită din “Life Goes On” şi abuzul de efecte speciale din “Always Late”), nu numai hazlii dar fucţionând şi ca piese în afara contextului comic (o problemă des întâlnită cu alte parodii muzicale). Plus, Wilcox e un baterist mai bun ca Ringo Starr.

Probabil v-aţi obişnuit cu schimbările bruşte care le face Utopia. Well, Swing to the Right (1982) e un album practic de New Wave peste care grupul adaugă elemente din hard rock (sau mai bine zis “arena rock”?) şi Philly soul, sfârşind totul prin incluziunea de comentariu social în versuri şi critici la adresa administraţiei Reagan. Concept ambiţios, dar Utopia reuşesc să-l realizeze bine, rezultând un album care sună ca evoluţia naturală de la Adventures. Momentele mai slabe vin când producţia albumului s-a învechit grav sau piesele sunt nedistinse (cover-ul piesei “For the Love of Money” de The O’Jays, “Last Dollar on Earth”), în rest drumul e uşor, cu piese bune (“The Up”, monotonul “Junk Rock (Million Monkeys)”, “Shinola”, “Fahrenheit 451″) şi excelente (combinaţia de melodie senină cu versuri acerbice “Swing to the Right”, “Lysistrata”, ce rezumă în trei minute comedia lui Aristofan, “Only Human” şi “One World”).

Utopia (1982) continuă orientarea New Wave/pop/rock de pe Swing. Practic, în afară de o accentuare a elementelor de New Wave (ca şi când grupul se chinuie să sune contemporan cu muzica pop din 1982) albumul operează în umbra lui Swing: materialul tinde să fie mai nedistins şi grupul sună mai obosit (deşi unele versuri sunt inspirate dintr-o schimbare în viaţa personală a lui Rundgren din anul anterior). Există momente excelente (“Libertine”, destinsul “Bad Little Actress”, “Feet Don’t Fail Me Now”, “I’m Looking at You But I’m Talking to Myself”, “Hammer in My Heart”, “There Goes My Inspiration”,) dar restul albumului e dezamăgitor (“Neck on Up”, “Say Yeah”, “Call It What You Will”, “Burn Three Times”, “Princess of the Universe”, “Infrared and Ultraviolet”, “Forgotten But Not Gone”, “Private Heaven”, “Chapter and Verse”).

Oblivion (1984) şi POV (1985) sunt proaste, cu producţie mumificată şi material prost. N-am chef să mai îndur încă două albume după o săptămână de ascultat doar Todd Rundgren de dragul unei analize detaliate. Fuck this, mi-a ajuns.

Piese: