17.May.2009 / Muzică / 1,191 vizualizări /

TDCSNA: Todd Rundgren

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Todd Rundgren.

Todd Rundgren, circa 1970

Din punct de vedere al muzicii pop, Todd Rundgren reprezintă practic o comoară ascunsă: un artist genial, multi-instrumentalist (chitară, bas, claviaturi, tobe etc.) şi prolific cu o voce impresionantă şi aceeaşi statură ca alţi titani ai muzicii pop precum Prince, Paul McCartney sau Stevie Wonder. Singura diferenţă ar fi că acei trei au avut fiecare perioada respectivă de popularitate şi vizibilitate maximă, în timp ce Rundgren şi-a cultivat poziţia de artist de cult, scoţând o tonă de material idiosincratic în anii ’70 şi ’80 fie sub numele sau sau al unor grupuri pe case de discuri independente.

Rundgren (n. 22 iunie 1948) şi-a început cariera muzicală în grupul de garage rock Nazz în 1967, dar a plecat în 1969 ca un rezultat al insuccesului şi a opoziţiei membrilor faţă de noua direcţie a muzicii sale. În următorul an şi-a început cariera solo, care a avut loc concomitent cu grupul Utopia, înfiinţat de el în 1974 şi dezbinat în 1986. El a avut şi o carieră ocazională drept producător, lucrând cu grupuri precum New York Dolls, Badfinger, Grand Funk Railroad, Bad Religion, XTC, Cheap Trick şi Patti Smith.

Rundgren este practic pionierul genului “power pop”, un gen care a înflorit în anii ’70 datorită contrastului cu celelalte stiluri dominante (hard rock, heavy metal, progressive rock, pop etc.). Power pop este bazat pe imitarea muzicii de pop/rock din anii ’60, fiind practic o fuziune între The Beatles şi The Who, de la care provin toate caracteristicile genului: armonii vocale, melodii memorabile cântate pe chitări distorsionate şi aranjamente simple, puţine grupuri încercând să copieze ritmurile viguroase şi inimitabile folosite de The Who. Deci practic, o combinaţie între melodiile Beatles şi atitudinea The Who, cu adăugarea chitărilor armonice a The Byrds pe alocuri. Totuşi Rundgren trage mult mai multe influenţe decât doar grupuri din anii ’60, întinzându-se de la piese de rock robuste îndatorate lui Jimi Hendrix şi altor artişti din acea eră (The Kinks, The Move, Cream, The Yardbirds ş.a.m.d.) la piese de pop mai calme influenţate de Laura Nyro şi Carole King până la momente cu influenţe din mişcarea Philly Soul (nesuprinzător considerând că Rundgren e născut lângă Philadelphia).

Nazz

Nazz au fost un grup de garage rock (cu accente psihedelice) formaţi în 1967 în Philadelphia, şi s-au desfiinţat în 1969/1970 (data e neclară). Membrii au fost:

Todd Rundgren – chitară, vocal
Carson Van Osten – bas, vocal
Robert Antoni (“Stewkey”) – claviaturi, vocal
Thom Mooney – tobe

Numele lor vine de la titlul piesei “The Nazz Are Blue” de The Yardbirds. “Nazz” e un termen de argot pentru “om din Nazaret”, care Yardbirds l-au preluat la rândul lor din monologul comedianului Lord Buckley, “The Nazz” (o repovestire comică a vieţii lui Iisus).

Primul album al grupului, Nazz (1968), schiţează destul de bine stilul lor reverent. De fapt, asta ar fi tot ce face, fiindcă grupul nu dă impresia că au idei în plus pe lângă fuzionarea grupurilor lor favorite ca nişte fani înrăiţi. Partea bună e că grupul face o imitaţie foarte bună şi nu neglijează departamentul melodiilor memorabile. Există câteva momente slabe când piesele sunt mai nedistinse sau fuziunile nu sunt inspirate (“See What You Can Be”, cu o melodie de clişeu, “Crowded”), dar în rest albumul e solid (relaxatul “If That’s the Way You Feel”, cu o secţiune de viori aranjată de Rundgren, Beatles-ianul “When I Get My Plane”, propulsivele “Lemming Song” şi “She’s Going Down”, ultima cu un solo de tobe de Mooney). Şi când Nazz se concentrează destul, rezultatele fuziunilor lor pot fi chiar extraordinare: “Open My Eyes” (unde preiau riff-ul piesei “I Can’t Explain” de The Who şi-l răsucesc în psychedelic rock agresiv), imitaţia Cream din “Back of Your Mind” (unde Antoni şi Rundgren imită perfect vocalele duale Bruce-Clapton, plus obiceiul enervant al Cream de a pune toate tobele pe un singur canal audio), balada destinsă “Hello It’s Me” (cu melodia principală cântată pe vibrafon şi armonii vocale în stil Beatles/Beach Boys) şi blues-rockul agresiv “Wildwood Blues” (a cărui fundaţie este din Rolling Stones, dar cu un ritm în stil Mitch Mitchell).

Nazz Nazz (1969) găseşte grupul şi pe Todd Rundgren în particular evoluând comparat cu albumul de debut. Asta nu înseamnă că au lăsat în urmă imitaţiile şi fuziunile transmise direct din minţile unor fani devotaţi apărute anterior, doar că investesc piesele cu ceva mai mult caracter şi îşi asimilează influenţele într-un sunet ceva mai original. Albumul (iniţial înregistrat ca un album dublu numit Fungo Bat, dar redus de casa de discuri la un disc) are un caracter mai ambiţios şi divers, apărând primele elemente de soul şi pop/R&B (ultimele preluate aproape exclusiv de la Carole King şi Laura Nyro) ce urmau să iasă la suprafaţă în cariera solo a lui Rundgren, aici introduse ca nişte condimente şi mai mult subordonate sunetului de psychedelic rock al grupului. Cel mai prost moment ar fi penibilul “Meridian Leeward”, a cărui satiră stângace s-a învechit foarte prost (şi care fac un deserviciu groove-ului funky bun de la baza piesei), iar “Kiddie Boy” e o piesă nedistinsă de rock’n roll timpuriu şi piesa de 11 minute “A Beautiful Song” e interesantă dar supra-lungită. În rest piesele sunt foarte bune (“Not Wrong Long”, sunând ca o piesă ce ar fi apărut pe Motown Records, vigurosul “Under the Ice”, “Featherbedding Lover”) şi ambiţia grupului răsplăteşte ascultătorul cu destule momente excelente precum: power-popul muscular “Forget All About It” (cu toate caracteristicile genului, plus tobe frenetice în stil The Who/Jimi Hendrix Experience de Thom Mooney), blues-rockul “Rain Rider” (condus de linia de bas a lui Van Osten), “Gonna Cry Today” (ce indică drumul către baladele introspective din cariera solo a lui Rundgren), sarcasticul “Hang On Paul” şi balada acustică “Letters Don’t Count”.

După plecarea lui Rundgren, Nazz au lansat Nazz III (1970), format din piesele iniţial destinate albumului Fungo Bat dar respinse odată ce a fost micşorat la un disc. În mod nesurprinzător, materialul de aici se depărtează de stilul de power pop al primelor două albume, în schimb înfăţişându-l pe Rundgren adoptând stilul contemplativ de pop/R&B al noilor sale obsesii Laura Nyro şi Carole King (Antoni a şters vocalele lui Rundgren înainte de lansarea discului şi le-a înregistrat pe ale sale în schimb). Deşi noua direcţie e interesantă, albumul arată că SGC Records au salvat cel mai bun material pentru Nazz Nazz, având mai multe umpluturi decât înainte (“It’s Not That Easy”, stânjenitorul “Old Time Lovemaking”, “Loosen Up”, clişeul “Take the Hand”, “How Can You Call That Beautiful”, încetinitul “Plenty of Lovin’”, orchestralul “You Are My Window”) şi nici o piesă clasică de talia lui “Open My Eyes” sau “Forget All About It”. Calitatea mai slabă a discului scoate în relief mai pronunţat piesele bune: power pop-urile “Some People” şi “Kicks” (un cover după piesa de Barry Mann şi Cynthia Weil, popularizată de Paul Revere & the Raiders), piesa de pop dominată de claviaturi “Only One Winner”, atmosfericul “Resolution” (folosind din nou vibrafonul în rol proeminent), agresivul “Magic Me” (o altă imitaţie The Who) şi “Christopher Columbus”.

Piese:

Nazz – Open My Eyes

Nazz – Back of Your Mind

Nazz – Hello It’s Me

(scuze pentru calitate dar n-am găsit o versiune care să nu aibă distorsionări pe alocuri)

Nazz – Forget All About It

Nazz – Hang On Paul

Scăpat de constrângerile din Nazz, Todd Rundgren a profitat de cariera solo şi şi-a dezlănţuit talentele sale imense compoziţionale, stilistice (adunându-şi toate influenţele şi creând un sunet original) şi instrumentale, combinându-le cu viziunea sa idiosincratică manifestată în piesele mai experimentale şi versurile umoristice, suprarealiste.

Îmi lipsesc albumele Liars (2004) şi Arena (2008).

Rundgren şi-a început cariera în mod impozant cu Runt (1970), ce îl capturează după o perioadă de maturizare din punct de vedere muzical (această dezvoltare e în evidenţă şi pe albumele Nazz) ce dă roade: toate piesele sunt foarte bune şi foarte variate din punct de vedere stilistic, trecând de la diferite permutaţii de rock (“Broke Down and Busted”, “Who’s That Man?”), piese de pop dominate de pian (“We Gotta Get You a Woman”, “Baby Let’s Swing”, “The Last Thing You Said”), balade (“Believe in Me”, “Once Burned”) şi power pop (“Devil’s Bite”, “Don’t Tie My Hands”), toate la fel de reuşite, plus satira devastatoare a industriei muzicale “I’m in the Clique” (prima piesă în tradiţia pieselor mai bizare bazate pe simţul său de umor original şi suprarealist) şi atmosfericul “There Are No Words” (o piesă a capella cu reverb masiv). Talentul său de producţie dă albumului un sunet subtil şi detaliat, plin de detalii precum armonii vocale, percuţie, flaut, secţiune de trompete, sintetizatoare şi tot felul de instrumente, adaugând o nouă dimensiune pieselor. Cele mai impresionante piese ar fi: blues-ul ascuţit “Broke Down and Busted”, relaxatul “We Gotta Get You a Woman” (ajutat de o producţie detaliată), “Who’s That Man?” (un rock ‘n roll timpuriu), power-popul percusiv “Devil’s Bite”, “There Are No Words” (demonstrând talentul vocal şi de producător al lui Rundgren), medley-ul “Baby Let’s Swing/The Last Thing You Said/Don’t Tie My Hands” (amintind în construcţie de partea a doua a albumului Abbey Road) şi piesa extinsă “Birthday Carol” (începând orchestral şi evoluând prin multe stiluri, inclusiv blues-rock, baladă, pop în stil Laura Nyro şi power pop).

Dacă Runt reprezenta manifestul, The Ballad of Todd Rundgren (1971) îl găseşte pe neînfricatul nostru erou perfecţionând modelul acelui album, înlocuind atmosfera experimentală şi cotidiană de pe Runt cu mai multă concentrare, scoţând improvizaţiile şi pasajele instrumentale în favoarea unor piese mai concise şi la fel de efective. Rundgren reduce varietatea şi orientarea de power pop, favorizând în schimb material de pop relaxat bazat mai mult pe claviaturi decât chitări (“Range War”, densul “Chain Letter”, “A Long Time, a Long Way to Go”) şi balade (“The Ballad (Denny & Jean)”, cu armonii vocale reuşite de Rundgren, “Hope I’m Around”, “Remember Me”), care funcţionează atât datorită melodiilor sale excelente cât şi a impulsurilor sale neastămpârate şi comedice (evidente încă de pe copertă şi din versuri). Şi momentele excelente precum destinsul “Long Flowing Robe”, groove-ul memorabil “Bleeding”, aranjamentul simplificat din “Wailing Wall”, “Boat on the Charles” (contrastând un aranjament de pop dominat de pian şi vibrafon cu versuri fatalistice), “Be Nice to Me” şi hard-rockul propulsiv “Parole” (singura piesă de hard rock de pe album), compensează pentru lipsa de hard rock/power pop ce ar putea nemulţumi fanii care preferă acea parte a muzicii lui Rundgren.

Something/Anything? (1972) reprezintă capodopera lui Rundgren, un dublu album ambiţios şi întins în tradiţia albumelor similare precum White Album, Physical Graffiti, London Calling sau Sign ‘o’ the Times. Cea mai apropiată comparaţie ar fi cu White Album, care împărtăşeşte cu Something caracterul dezordonat şi improvizat şi o tonă de piese care gonesc prin o tonă de stiluri la viteză ameţitoare, dar cu Something aceast caracter se transformă într-o excursie prin mintea unui om obsedat de muzica pop şi cu un talent nebunesc, impresie accentuată de aspectul nepretenţios al pieselor şi mărunţişurile de ultimă oră împrăştiate pe parcurs (şmecherii de producţie, dialog, piesa “Intro”, începuturi greşite). Ultima parte devine şi mai clară când luăm în considerare că Rundgren a scris, produs şi cântat la fiecare instrument pe aproape tot discul (pe partea a patra este sprijinit de un grup), împărţindu-l tematic în patru părţi (prima – pop, a doua – “cerebral”, a treia – material mai tare, a patra – o operetă comică). Materialul trece de la un stil la altul fără ezitare, incluzând piese de piano pop ca cele de pe Ballad (“I Saw the Light”, “Cold Morning Light”, optimistul “Saving Grace”, “You Left Me Sore”), balade (“Sweeter Memories”, “Marlene”, “One More Day (No Word)”, “Torch Song”), power pop (“Couldn’t I Just Tell You”), hard rock (psihedelicul “Black Maria”, “Little Red Lights”), soul (“Wolfman Jack”, “Dust in the Wind”) şi aiureli fascinante (“The Night the Carousel Burnt Down”, “Song of the Viking”, groove-ul leneş “Piss Aaron”, R&B-ul “Some Folks Is Even Whiter Than Me”), toate de o calitate extraordinară, plus două cover-uri reuşite după “Money (That’s What I Want)” (Barrett Strong) şi “Messin’ With the Kid” (Junior Wells). Sigur, fiindcă e un album dublu nu toate piesele pot fi la fel de incredibile, dar chiar şi piesele mai “minore”, mai secundare au melodii foarte bune (toate piesele menţionate anterior, instrumentalul “Breathless”, blues-ul idiosincratic “I Went to the Mirror”), fără vreuna cu totul proastă. Deşi tot albumul operează la o calitate nemaipomenită, din inundaţia de piese excepţionale se disting câteva precum: pop-ul senin “I Saw the Light” (un omagiu adus lui Carole King), balada influenţată de Philly soul “It Wouldn’t Have Made a Difference”, groove-ul irezistibil “Wolfman Jack” (cu vocale impresionante de falsetto), “It Takes Two to Tango (This Is for the Girls)”, balada “Marlene” (cu o performanţă vocală excelentă de Rundgren), parodia operetelor Gilbert & Sullivan “Song of the Viking” (a doua cea mai bună piesă despre vikingi după “Immigrant Song” de Led Zeppelin), piesa clasică de power-pop “Couldn’t I Just Tell You”, agresivul “Little Red Lights”, o versiune mai vioaie a piesei Nazz “Hello It’s Me” şi piesa de Motown propulsivă “Slut”.

Pe A Wizard, a True Star (1973) se pune accentul pe latura experimentalistă a lui Rundgren: în contrast cu caleidoscopul de pe Something, Wizard sună ca munca unui savant nebun, folosind formatul de piese scurte care trec din una în alta asemănător părţii a doua din Abbey Road. Trecerile bruşte, abundenţa de instrumentaţie idiosincratică şi electronică plus umorul insular au un efect ameţitor, dar majoritatea pieselor sunt din nou grozave, atât fragmente (pop-ul vioi “Tic Tic Tic, It Wears Off”, rock-ul haotic “You Need Your Head”, efectele speciale din “Dogfight Giggle”, piano pop-ul “You Don’t Need to Camp Around”, absuridatea “Flamingo”, reluarea “Le Feel Internacionale”, “Does Anybody Love You?”, acusticul “I Don’t Want to Tie You Down”) cât şi piese de durată normală (“When the Shit Hits the Fan/Sunset Blvd.”), incluzând un cover bizar dar reuşit după “Never Never Land” (din muzicalul Peter Pan) şi un medley lung dar interesant cu patru coveruri după piese de soul clasice (“I’m So Proud” de Curtis Mayfield, “Ooh Baby Baby” de The Miracles, “La-La Means I Love You” de The Delfonics şi “Cool Jerk” de The Capitols). Din tot haosul şi dezorientarea (şi spun asta într-un sens pozitiv) lui Wizard ies în evidenţă: “International Feel” (folosind abil instrumentaţie electronică), cover-ul atmosferic “Never Never Land”, power-popul ameţitor “Rock & Roll Pussy”, piesa marţială schizofrenică “Zen Archer”, dementul “Just Another Onionhead/Dada Dali”, balada emoţionantă “Sometimes I Don’t Know What to Feel” (cu trompete de Michael Brecker, Randy Brecker şi David Sanborn), piesa funky “Hungry for Love”, hard rock-ul agresiv “Is It My Name?” şi “Just One Victory”.

Rundgren se pare că a fost încurajat de rezultatul final al înregistrării Wizard, fiindcă imediat după un an a scos un album cu un coeficient mai mare de nebunie, Todd (1974). Cea mai bună descriere a albumului ar fi o combinaţie între Wizard şi Something: Todd este un album dublu şi are piese de pop ca Something, dar majoritatea este plin de nebunie şi experimentalism în stilul lui Wizard (plus o obsesie cu sintetizatoare în dauna chitărilor), dar Rundgren arată şi primele semne ale unui interes în progressive rock (manifestată în structuri extinse, abundenţa de sintetizatoare şi multe pasaje instrumentale), ce urma să se dezvolte pe următorul album şi desăvârşite cu grupul Utopia. Pe lângă astea el include nu numai o altă parodie după Gilbert & Sullivan (“An Elpee’s Worth of Tunes”) dar şi un cover al piesei “Lord Chancellor’s Nightmare Song” din opera “Iolanthe”. Partea proastă e că supraindulgenţa şi demenţa cauzează apariţia primelor piese slabe din cariera sa până acum (“Useless Begging”, instrumentalul “Sidewalk Cafe”, “In and Out the Chakras We Go (Formerly – Shaft Goes to Outer Space)”). În rest albumul e okay dar uneori cam impenetrabil din cauza exceselor (instrumentalul “The Spark of Life”, “Drunken Blue Rooster”, cel mai bine descris de un critic ca “Chopin on acid“, “Number 1 Lowest Common Denominator”, “Izzat Love?”, “Don’t You Ever Learn?”), şi cele mai bune momente sunt inevitabil piesele care sunt mai apropiate de power pop sau Laura Nyro: multipartitul “I Think You Know” (saturat de sintetizatoare), balada atmosferică “A Dream Goes on Forever”, “The Last Ride” (cu un solo de chitară excelent, aproape Hendrix-ian), freneticul “Everybody’s Going to Heaven/King Kong Reggae”, rock-ul dement “Heavy Metal Kids” şi grandiosul “Sons of 1984″. Aceste piese reuşeşc să păstreze albumul în teritoriul “foarte bine”, dându-i lui Todd aceeaşi calitate ca Wizard.

Initiation (1975) reprezintă prima împiedicare din cariera lui Rundgren. Scufundat într-o obsesie cu progressive rock manifestată şi în apariţia grupului Utopia, Rundgren îşi scapă obsesia cu tehnologia de sub control, creând doar jumate de album bun. Prima parte are piese în adevăratul sens al cuvântului, ce conţine cele mai bune piese ale discului: piesa de pop “Real Man”, hard rock-ul viguros cu un solo impresionant “The Death of Rock ‘n Roll” şi destinsul “Eastern Intrigue” (bună în ciuda referinţelor adeseori cam stupide la concepte orientale). Din păcate albumul intră în declin devreme (piesa a capella inutilă “Born to Synthesise”, “Initiation”, “Fair Warning”), şi partea a doua este formată dintr-o piesă lungă de 35 minute, supraindulgentă şi plictisitoare de prog-rock, “A Treatise on Cosmic Fire”, ce rivalizează destule împiedicări de alte grupuri progressive adevărate (“Don’t Kill the Whale” de Yes, pentru a numi doar una) pentru titlul de “cea mai proastă piesă de prog-rock”.

Faithful (1976) din nou este doar pe jumătate un album bun, dar vestea bună e că Rundgren a scăpat de orientarea de prog-rock în timpul căreia se concentra mai mult pe tehnologie şi supraindulgenţă decât, ştiţi, piese. Faithful se întoarce la pop/rock, dar e stricat de insistenţa lui Rundgren de a umple prima parte cu cover-uri ce reproduc sunetul exact al pieselor originale (deci ar trebui numite “reproduceri” mai corect), după “Happenings Ten Years Time Ago” (Yardbirds), “Good Vibrations” (Beach Boys), “Rain” şi “Strawberry Fields Forever” (Beatles), “Most Likely You’ll Go Your Way (And I’ll Go Mine)” (Bob Dylan) şi “If 6 Was 9″ (Jimi Hendrix). Singurul cover care merită efortul pentru mine e “Happenings Ten Years Time Ago”, doar fiindcă nu am originalul de Yardbirds (notă interesantă: piesa a apărut ca single în 1966, cu B-sideul “The Nazz Are Blue”), şi “Most Likely You’ll Go Your Way”, fiindcă spre deosebire de Dylan, Rundgren poate să cânte şi nu are o voce enervantă. Din fericire, restul pieselor sunt de o calitate excelentă (mai puţin “The Verb “To Love”"), compensând pentru partea întâi inutilă şi excesele de pe Initiation: blues-rockul “Black and White”, piesa de pop optimistă bazată pe riff-uri armonice “Love of the Common Man”, groove-ul tribal cu influenţă africană “When I Pray”, balada acustică de folk-rock “Cliché” şi sarcasticul “Boogies (Hamburger Hell)”.

Pe parcursul 1976-1977 Rundgren s-a depărtat de prog-rock şi s-a întors treptat la power-popul său specific, atât în cariera solo cât şi cu Utopia. Şi toată aşteptarea a meritat, fiindcă a creat un nou album incredibil cu Hermit of Mink Hollow (1978), primul album înregistrat de unul singur de la Something/Anything?. Diferenţa e că Something era foarte variat şi surpinzător; Hermit e din punct de vedere emoţional mai deprimat dar mai coeziv, rămânând în mare parte în zona de pop (“Too Far Gone”, “You Cried Wolf”) şi rock (“Determination”), aruncând uneori nişte experimente (“Onomatopoeia”) pentru a combate orice monotonie posibilă. Există destule momente memorabile (voiosul “All the Children Sing”, criticile sociale “Bread” şi “Bag Lady”, prima un power-pop intens şi a doua o baladă reuşită, hard rock-ul “Out of Control”), dar Hermit se distinge mai mult prin faptul că conţine printre cele mai bune balade înregistrate de Rundgren în cariera sa (“Can We Still Be Friends?”, cu un mijloc de vocale masate şi un refren simplu, relaxatul “Hurting for You”, “Lucky Guy”, “Fade Away”).

Dammit, am vorbit prea repede. Rundgren face un detur cu Healing (1981), un album conceptual cu aceeaşi structură ca Initiation, având prima parte cu piese şi a doua o suită lungă. În mod evident suita “Healing” e cea mai slabă parte a discului, căzând victimă supraindulgenţei şi neavând vreo melodie bună în primul rând. În rest albumul are un caracter mai domolit, bazându-se mai mult pe sunet decât pe piese individuale, care nesurprinzător tind să aibă un impact mai slab comparat cu cele anterioare (“Pulse”, “Flesh”, supralungitul “Shine”, “Tiny Demons). Câteva momente bune apar, precum “Healer” (o piesă pop cu un ritm neregulat), new wave-ul dement “Golden Goose”, balada sintetizată “Compassion” şi “Time Heals”, dar cu toate astea Healing e un album care nu e prea impresionant.

O să evit optimismul anterior, dar trebuie menţionat că The Ever Popular Tortured Artist Effect (1983) reprezintă o întoarcere la pop rock, cu o influenţă pronunţată din stilul de New Wave popular în acea perioadă. Piesele de pe album au un caracter mai nepăsător şi indiferent ca anterior, cauzat de conflictul lui Rundgren cu Bearsville Records şi încercarea de a ieşi din contract cât mai repede. Sună cunoscut? Well, spre deosebire de Prince, Rundgren nu se mulţumeşte să doar dezgroape tâmpenii din arhivele sale şi să le pună pe piaţă, ci creează un album foarte bun de pop, confirmând ciclul bizarerie/experiment-întoarcere de succes la pop. Majoritatea pieselor sunt bune şi de pop (“Don’t Hurt Yourself”, cu o melodie de sintetizator repetitivă, “There Goes Your Baybay”, piesa mai orientată către rock “Drive”, New Wave-ul robotic “Chant”), cu două anomalii (un cover cam slab după “Tin Soldiers” de The Small Faces şi o altă parodie Gilbert & Sullivan, “Emperor of the Highway”). Dintre ele se disting: “Hideaway” (bazat pe un riff monoton de sintetizator, aproape de Krautrock), “Influenza” (combinând sintetizatoare de New Wave cu un riff de chitară cu amplificare “curată”) şi fuziunea garage rock-new wave “Bang the Drum All Day” (bazat pe un riff de sintetizator şi un refren cu vocale masate).

Un nou detur mai bizar a apărut cu A Capella (1985), un album registrat numai cu vocea lui Rundgren, prelucrată electronic pentru a crea tot felul de instrumente. Se pare că acest concept e necesar, fiindcă e folosit în folosul unor piese mai nedistinse (“Pretending to Care”, doo-wopul slab “Hodja”, “Lost Horizon”, “Something to Fall Back On”, “Honest Work”, cover-ul piesei “Mighty Love” de The Spinners). Câteva fac o impresie (propulsivul “Blue Orpheus”, piesa de protest “Johnee Jingo”, atmosfericul “Miracle in the Bazaar”, “Lockjaw”) şi producţia e interesantă, dar experienţa cu totul e… mijlocie. Nici excelentă, dar nici plictisitoare. Doar okay.

După o perioadă lungă de pauză, Rundgren a revenit cu Nearly Human (1989), cel mai bun album de-al său de la Hermit. Spre deosebire de Hermit sau Something, Nearly Human nu are o mare varietate de stiluri muzicale, rămânând la intersecţia între pop şi rock dar cu o influenţă pronunţată din soul (specific, mişcarea Philly soul). De data asta ideea de la baza albumului e că totul e înregistrat live într-un studio cu mai mulţi muzicieni ce contribuie (Kasim Sulton de la Utopia, Brent Bourgeois, Larry Tagg, Lyle Workman, Michael Urbano etc), Rundgren profitând de oportunitate pentru a-şi sublinia talentele de compozitor, aranjor şi vocalist, dând în plus albumului un sunet foarte detaliat (cu multe vocale backup) ce previne plictiseala. Albumul nu are piesele bizare/experimentale/ciudăţenii de înainte, şi un singur cover suprinzător, “Two Little Hitlers” de Elvis Costello. Toate piesele sunt egal de bune (“The Waiting Game”, “Fidelity”, “Feel It”, “Hawking”), iar dintre ele se disting următoarele: propulsivul “The Want of a Nail”, destinsul “Parallel Lines”, balada emoţionantă “Can’t Stop Running” (cu un solo de chitară foarte bun), groove-ul funky “Unloved Children” şi piesa extinsă “I Love My Life”.

2nd Wind (1991) transferă conceptul lui Nearly Human în afara studioului, fiind înregistrat live în Palace of Fine Arts Theatre din San Francisco (dar în condiţii de studio, audienţa fiind inaudibilă). Albumul continuă orientarea de Philly soul anterioară, singurele schimbări fiind trei piese dintr-un musical numit Up Against It! (“The Smell of Money”, “Love in Disguise”, “If I Have to Be Alone”). Problema e, noua orientare era suprinzătoare pe Nearly Human, dar aici e destul de rutină. Majoritatea pieselor nu sunt foarte interesante sau la fel de captivante ca cele de pe Nearly (sus-menţionatele piese de musical mult prea melodramatice, “Who’s Sorry Now”, “Kindness”, “Gaya’s Eyes”, “Second Wind”), şi foarte puţine fac o impresie pozitivă (“Change Myself”, R&B-ul energetic “Love Science”, rock-ul “Public Servant”). Următorul album al lui Rundgren a apărut în două configuraţii.

No World Order (1993) era într-un format interactiv, format dintr-o serie de secvenţe şi piese aranjate în trei posibile variante. Problema e că în formatul ăsta e greu până la imposibil de ascultat şi, în special, descris. Din fericire, No World Order Lite (1994) prezintă acelaşi material în mod complet, fără secvenţe aruncate la întâmplare. Problema e că materialul nu e bun. Rundgren se pare că s-a distanţat de la power pop, rock sau chiar pop în ciuda prezenţei chitărilor, favorizând în schimb influenţe din mişcarea New Jack Swing care era răspândită în acea perioadă şi hip-hop. Da, Rundgren încearcă şi el să facă rap. E ceva mai puţin stânjenitor ca Prince, dar asta e ca şi cum aş zice că un pumn în faţă e ceva mai puţin dureros ca un şut în stomac. Primele două piese sunt ceva mai okay, “Worldwide Epiphany” fiindcă fuzionează obsesia ritmurilor electronice de dans cu chitări distorsionate şi riff-uri de rock şi “Love Thing” e un groove mai bine realizat, iar “Word Made Flesh” e cam formulaic, dar are un riff masiv. Restul sunt super-bleh (“Property”, cu versuri la fel de subtile ca o nicovală în cap, ridicolul “Day Job”, “Fascist Christ”, “No World Order”, “Time Stood Still”, “Proactivity”, “Fever Broke”).

The Individualist (1995) reţine toate problemele lui No World Order (rapping prost, piese slabe, producţie super-electronizată, lipsa comparativă de rock/power pop), dar îi lipsesc piesele ceva mai bune (no kidding, toate piesele sunt tâmpite), şi adaugă în plus versuri moralizatoare enervante şi o doză de pretenţie, având trei piese plictisitoare şi indulgente ce durează peste 7 minute (“Tables Will Turn”, “The Individualist”, “Woman’s World”). N-am altceva de adăugat pe lângă faptul că nu merită efortul să ascultaţi albumul.

One Long Year (2000) e mai bun decât cele două albume anterioare, scăpând în mare parte de orientarea inutilă electronică şi întorcându-se la pop/rock/power pop/oricum vreţi să-i ziceţi. Nu vă apucaţi să sărbătoriţi totuşi: piesele sunt bune (“Buffalo Grass”, techno-ul “Jerk”, “Where Does the Time Go”, “Hit Me Like a Train”) cu puţine excepţii (reluarea acustică “Bang on the Ukulele Daily”, groove-ul electronic “Mary and the Holy Ghost”, “The Surf Talks”), dar puţin sub nivelul genial de care e capabil Rundgren. Probabil e fiindcă au trecut 32 ani de la prima sa lansare? Probabil e fiindcă albumul colectează piese apărute iniţial pe internet? Cine ştie. Cele mai bune momente: comicul “I Hate My Frickin’ I.S.P.” (cu un riff agresiv de grunge), versiunea de bossa nova interesantă după “Love of the Common Man” şi rock-ul agresiv “Yer Fast (and I Like It)”. Piese:

Todd Rundgren – Devil’s Bite

Todd Rundgren – Long Flowing Robe

Todd Rundgren – Couldn’t I Just Tell You

Todd Rundgren – Is It My Name?

Todd Rundgren – Heavy Metal Kids

Todd Rundgren – The Death of Rock ‘n’ Roll

Todd Rundgren – Love of the Common Man

Todd Rundgren – Fade Away

Todd Rundgren – Bang the Drum All Day