TDCSNA: This Mortal Coil

Carte
Creaţie
Din echipă
Eveniment
- A trecut
- Am fost
- Concurs
Film
- Scurtmetraj
Foto
Interviu
Muzică
Părere

04.May.2009 / Muzică / 608 vizualizări /

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem This Mortal Coil.

This Mortal Coil au fost al doilea grup ce a adus o contribuţie esenţială la cristalizarea sunetului de dream pop, un stil atât de strâns asociat cu casa de discuri 4AD Records încât a fost poreclit “the 4AD sound”.

This Mortal Coil reprezintă practic un supergrup,Â sau mai bine zis un proiectÂ colaborativ înfiinţat în 1983 de către fondatorul casei de discuri, Ivo Watts-Russell. Numele lor vine de la o expresie folosită înÂ piesaÂ Hamlet.Â Singurii doi membri constanţi erau Ivo Watts-Russell, în rolulÂ de coordonator sau “regizor muzical” (conform propriei descrieri)Â şi producătorul John Fryer. Cei doi erau responsabili pentru asamblarea şi coordonarea tuturor muzicienilor şi vocaliştilor care apăreau pe albumele grupului, precum şi selecţionarea de material (albumele grupului erau împărţite între cover-uri şi piese originale, în general instrumentale), şi uneori contribuiau şi ei instrumentaţie (mai mult claviaturi, drum machines şi instrumente electronice). Acest proiect a ajuns să implice majoritatea personalului grupurilor faimoase de la 4AD, inclusiv membriiÂ Cocteau Twins, Dead Can Dance, Colourbox, The Wolfgang Press, Modern English şiÂ Dif Juz, pe lângă vocalişti şi membrii altor grupuri neasociate cu 4AD precum Cindytalk, Buzzcocks,Â Breeders şi aranjorul şi dirijorul Martin McCarrick. Watts-Russell a desfiinţat grupul în 1991, şi a înfiinţat un proiect similar în 1998 numit The Hope Blister (dar fără componenţa schimbătoare de muzicieni sau piese originale), care s-a încheiat la rândul lui în 2005. Watts-Russell a vândut 4AD distribuitorilor originali Beggar’s Banquet în 1999 şi acum lucrează în domeniul publicaţiilor fotografice şi artistice.

Sunetul This Mortal Coil este practic definit de estetica “dream pop” dezvoltată de Cocteau Twins şi celelalte grupuri de pe 4AD Records, punând accentul întâi şi întâi pe creerea unei atmosfere sonice visătoare. Toate elementele stilistice ale genului se regăsesc în piesele lor: vocale în general înalte şi fragile (mai mulţi contributori feminini decât masculini), chitări şi sintetizatoare procesate, o predominanţă a efectelor de ecou şi reverb, peisaje sonice alternativ fragile şi bogate, şi piese cu un caracter în general melancolic. Practic, singurul loc unde veţiÂ găsi piese ceÂ seÂ apropie de sunetul This Mortal Coil este pe albumele Treasure şi Victorialand de Cocteau Twins. Dacă le-aţi ascultat deja, aveţi o idee generală cum sună This Mortal Coil. Albumele grupului sunt împărţite între cover-uri dupăÂ tot felul deÂ pieseÂ de la psychedelic rock, folk-rock până la new wave şi punk rock, în general după grupuri obscure, şi compoziţii originale care tind să fie mai mult instrumentale şi ambientale.

It’ll End in Tears (1984) este practic un manifest al dream pop-ului, sursa care rezumă cel mai bine estetica şi caracteristicile genului (pe lângă sus-menţionatele albume Cocteau Twins). Albumul conţine cea mai mare implicare din partea grupurilor de pe 4AD, personalul incluzând pe toţi membrii Cocteau Twins, Dead Can Dance, Martyn şi Steven Young de la Colourbox şi vocalistul Robbie Grey de la Modern English, singura persoană din afară fiind vocalistul Howard Devoto, din grupul de punk Buzzcocks. Rezultatele sunt excelente, albumul beneficiind de o producţie atmosferică cu un caracter minimalist, multe din piese fiind reduse din punct de vedere instrumental laÂ câteva instrumente cu corzi (inclusiv violoncelul şi secţiunea de viori dirijată de Martin McGarrick), şi când sunt augumentate cu electronice aranjamentele sunt subtile, evitând capcana îndesării prea multor detalii. Toate cover-urile sunt solide, piesele sunând surprinzător de natural în contextul de dream pop. Piesele originale suntÂ puţin mai discutabile, calitatea lor variind de la foarte bună (hipnoticul “Fyt”, suita ambientalăÂ ”Waves Become Wings”-”Barramundi”, “A Single Wish”, contribuţia lui Simon Raymonde şi Robin Guthrie “The Last Ray”) la plictisitoare (formulaicul “Dreams Made Flesh”, de Dead Can Dance). Dintre coveruri avem: “Kangaroo” şi “Holocaust” de Big Star, care sunăÂ plăpânde şi dezorientate reduse la doar chitară, viori şi voceÂ (de Gordon Sharp şiÂ Howard Devoto, respectiv), deprimantul “Fond Affections” de Rema-Rema (cu un vocal bun deÂ Gordon SharpÂ şi percuţie industrială ameninţătoare), un cover minunat orchestralÂ după “Another Day” de Roy Harper (cu un vocal foarte bun de Elizabeth Fraser), şi cea mai mare supriză a discului, piesa de alternative rock “Not Me” (un cover după Colin Newman, cântat de Robbie Grey). Dar fără îndoială cea mai excelentă piesă a discului este cover-ul piesei “Song to the Siren” de Tim Buckley. Instrumentaţia este limitată la chitara reverberată a lui Robin Guthrie,Â un fundal potrivit pentruÂ un vocalÂ extraordinar de ElizabethÂ Fraser, una din cele mai bune performanţe din cariera ei muzicală. Rezultatul este pur şi simplu sublim, cel mai bun cover pe care am avut plăcerea de a-l asculta vreodată, şi o piesă care de una singură ridică discul de laÂ ”excelent” la “incredibil” din punct de vedere calitativ.

Pe Filigree & Shadow (1986) se observă o stabilizare relativă a proiectului, ieşind în evidenţă un grup de muzicieni centrali (Ivo Watts-Russell, producătorul John Fryer, aranjorul Martin McCarrick şi Simon Raymonde) pe lângă contribuţiile “oaspeţilor”, care aici includ: Alison Limerick, Dominic Appleton, Deirdre şi Louise RutkowskiÂ la vocale, Alan şi David Curtis, Keith Mitchell şi Chris Pye la chitară, Jon Turner şi Mark Cox la claviatură şi Richard Thomas la saxofon. Albumul de data aceasta este dublu, iar Watts-Russell şi Fryer profită de ocazie pentru a include material mai variat, trecând de la piese întunecate, enigmatice la pur şi simplu melancolice şi câteva chiar optimiste şi însufleţite, cu treceri impecabile între ele. Din nou, materialul este împărţit între coveruri şi piese originale. Piesele originale sunt aproape exclusiv instrumentale, dar de data aceasta este o proporţie mai mare de piese bune (orchestralul “Velvet Belly”,Â atmosfericulÂ ”Ivy and Neet”, cu vioriÂ de McCarrick şi saxofon de Richard Thomas, seninul “Meniscus”, viorile din “Tears”, tribalul “At First, and Then”,Â încântătorul “A Heart of Glass”, ameninţătorul “The Horizon Bleeds and Sucks Its Thumb”, “Red Rain”, relaxatul “ThaÃ¯s (2)”). Şi ca de obicei, atracţia principală o reprezintă coverurile, care sunt în mare parte reuşite şi interesante prin transferarea în contextul de dream pop. Dintre acestea se disting: frumuseţea misterioasă a piesei “The Jeweller” (de Pearls Before Swine, cântată de Dominic Appleton şi surorile Rutkowski), grandiosul “Tarantula” (de Colourbox, cântată de Appleton cu sprijinul surorilor Rutkowski şi o secţiune de viori), balada sumbră “My Father” (Judy Collins), “Come Here My Love” (de Van Morrison, redusă laÂ sintetizatoare minimaleÂ şi un vocal senzual de Jean), alte două piese de Tim Buckley “Morning Glory” (cu un aranjament delicat şi un vocal foarte bun de surorile Rutkowski) şi “I Must Have Been Blind” (cântat de Richenel, aparent din fundul unei fântâni), torturatul “I Want to Live” (de Gary Organ,Â cu un aranjament electronicÂ şi armoniile surorilor Rutkowski), o versiune dură şi minimalistă după “Drugs” (de Talking Heads, cântatăÂ înfocat de Alison Limerick). Bineînţeles, formatul de album dublu va determina şi prezenţaÂ a material mai slab sau nedistins (coverul piesei “Strength of Strings” de Gene Clark, instrumentalul “Inch-Blue”, interludile “Mama K (1)”,Â ”Mama K (2)”Â şi “ThaÃ¯s (1)”, experimentul de sampling “Filigree & Shadow”, coverul disonant al piesei “Firebrothers” de Quicksilver Messenger Service, coverul pieseiÂ ”Alone” de Colin Newman). Nu există o singură piesă la fel de devastatoare şi maiestuoasă ca “Song to the Siren” (deşi se apropieÂ ”Tarantula”), dar cu totul Filigree & Shadow este un album foarte bun cu destule momente geniale pentru a sta cap la cap cu It’ll End in Tears.

Blood (1991) conţine aceeaşi muzicieni de bază (Watts-Russell, Fryer, McCarrick, Turner,Â Appleton, Limerick, surorile Rutkowski), mai puţin Simon Raymonde, şi include mai puţine contribuţii din partea altor muzicieni (de data asta, Kim Deal şi Tanya Donnelly de la Breeders, Caroline Crawley din grupul Shelleyan Orphan şi Heidi Berry). Din nou, să scot asta la suprafaţă: nu, nu este nici o piesă la fel de incredibilă ca “Song to the Siren”, dar e vina lui Ivo că şi-a jucat cea mai bună carte devreme. Plus, am fost deja norocoşi că avea destul material pentru a crea albumeÂ foarteÂ bune, spre deosebire de alte grupuri care au avut un mare succes şi după aceea s-au prăbuşit creativ. Blood este din nou un album dublu, dar cu o proporţie mai mare de cover-uri decât piese originale (11 şi 10, respectiv), şi cu o succesiune reuşită între toate piesele. Piesele originale sunt din nou majoritatea instrumentale, cu apariţia a vreo trei ce conţin versuri, şi au o orientare mai variată, incluzând atât piese orchestrate/acustice (începutul aerian “The Lacemaker”,Â cu vocale reverberate de Crawley şi Deirdre Rutkowski), ambientale ce se bazează pe instrumente electronice (“Andialu”, trecând de la o atmosferă tensionată cu vocale inversate la un pasaj tribal, trip-hopul “Loose Joints”, “Bitter”, cu un solo de chitară suprinzător, orientarea de rock din “Ruddy and Wretched”, piesa atmosferică extinsă “Dreams Are Like Water”) sau o combinaţie între cele două,Â din nou cu o calitate înaltă. Cover-urile continuă să ia piese de psychedelic, folk şi grupuri de rock independente şi să le transforme foarte bine în piese de dream pop, cu material mai variat de data aceasta. Cele mai bune cover-uri sunt: versiunea chitară-viori-voce de laÂ ”Mr. Somewhere” (The Apartments), melancolicul “With Tomorrow” (de Gene Clark, redus la un pian, sintetizator şi vocea lui Deirdre Rutkowski), acusticul “You and Your Sister” (de Chris Bell, fost membru Big Star, ajutat de armoniile vocale ale Kim Deal şi Tanya Donnelly), orchestralul “Nature’s Way” (Spirit), înfiorătorul “I Come and Stand at Every Door” (The Byrds), “Several Times” (Pieter Nooten), minimalistul “Late Night” (de Syd Barrett, fost membru Pink Floyd, redus la doar bâzâit industrial şi vocea lui Caroline Crawley), optimistul “Help Me Lift You Up” (Mary Margaret O’Hara), fragilul “Carolyn’s Song” (The Rain Parade) şi o versiune de rock haotică după “I Am the Cosmos” (Chris Bell). Ca de obicei, albumele duble vor implica cel puţin nişte material de umplutură. Blood nu este o excepţie, dar cel puţin reduce proporţia de piese mai anonime (colajul nereuşit “Baby Ray Baby”, reluarea slabă “The Lacemaker II”, “D.D. and E.”, coverul piesei “‘Till I Gain Control Again” de Emmylou Harris, “(Nothing but) Blood”), rămânând la acelaşi nivel cu cele două albume anterioare şi fiind un sfârşit foarte bun pentru activitatea grupului.