TDCSNA: The Stooges

Carte
Creaţie
Din echipă
Eveniment
- A trecut
- Am fost
- Concurs
Film
- Scurtmetraj
Foto
Interviu
Muzică
Părere

31.May.2009 / Muzică / 592 vizualizări /

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem The Stooges.

The Stooges, 1969

Celălalt grup important de protopunk din Detroit au fost The Stooges. Formaţi în oraşul Ann Arbor din Michigan în 1967 dar transplantaţi în Detroit, grupul a existat până în februarie 1974, când s-au dezbinat din cauza mai multor factori, de la insucces comercial până la comportament eratic şi dependenţă de heroină. Membrii au fost:

Iggy Pop (James Osterberg) – vocal (1967-1974)
Ron Asheton – chitară, bas (1967-1974)
Dave Alexander – bas (1967-1970)
James Williamson – chitară (1971-1974)
Scott Asheton – tobe (1967-1974)

The Stooges au fost inspiraţi de Velvet Underground şi calea deschisă de ei în evoluţia alternative rock-ului şi au fost contemporani cu MC5, dar lor le lipseşte atât tendinţele intelectuale ale Velvets cât şi activismul politic al MC5. Ceea ce au preluat în schimb de la cele două grupuri a fost volumul şi, respectiv, energia. În rest, Stooges aveau propriul lor stil, inspirându-se atât din blues-rockul englez, simplitatea mişcării garage rock şi performanţele marcate de hăituirea audienţelor ale The Doors, creând un sunet brutal, urgent şi vulgar. Această despuiere a rock ‘n roll-ului până la elementele de bază se regăseşte în performanţele membrilor: fraţii Asheton (Ron Asheton era iniţial chitarist, dar a trecut la bas în 1971) împreună cu Alexander formează o secţiune de ritm absolut primitivă, unde basiştii urmăreau riff-urile chitariştilor iar Scott Asheton bătea un ritm direct în mod neîndurător. Fără sincopare, fără vreun simţ al groove-ului, doar asaltarea kit-ului de tobe. Ron Asheton şi James Williamson au exact acelaşi stil de chitară, alternând între a lovi un număr limitat de acorduri sau a cânta riff-uri de classic rock deformate prin perspectiva de protopunk.

Sună ca un dezastru pe hârtie, dar în mod miraculos toate elementele cad în loc şi creează un sunet ameninţător şi incredibil. Factorul decisiv ce îi aruncă pe Stooges în grămada de “KICKASS” este vocalistul Iggy Pop. Pop nu are o voce cu mare întindere dar este un geniu la proiecţia unei imagini agresive şi primitive, ajutat de carisma sa şi faimosul său comportament în timpul concertelor, când ar lua acţiuni extreme precum murdărirea corpului cu unt de arahide (el de obicei cântă în pieptul gol), auto-mutilarea, rostogolirea prin cioburi de sticlă şi săritura de pe scenă în audienţă, o mişcare care el a inventat-o şi popularizat-o.

The Stooges (1969) este un debut foarte bun dar care totuşi suferă de câteva probleme, având de-a face cu producţia şi materialul în chestiune. Toate elementele caracteristice Stooges sunt aici – bateria minimalistă a lui Scott Asheton (care aici foloseşte mai mult “ritmul Bo Diddley” comparat cu celelalte albume), riff-urile brutale şi simple ale lui Ron Asheton, bas-ul solid al lui Alexander şi vocalele maniacale ale lui Pop. Problema e că dacă sunetul grupului e deja perfecţionat, ei n-au petrecut destul timp compunând piese bune. O porţiune semnificativă a albumului conţine piese excelente al căror model a fost preluat şi imitat de punk rock-ul propriu-zis: “1969″ (combinând un riff format din două acorduri cu versuri frustrate), “I Wanna Be Your Dog”, riff-ul încordat de la baza luiÂ ”No Fun” (acum practic un manifest al punk rock-ului printre multe altele, în măsura în care şi Sex Pistols au făcut un cover) şi “Real Cool Time” (cu un riff hipnotic format din trei acorduri şi solouri de wah-wah constante de Ron Asheton). Totuşi, restul pieselor suntÂ mai slabe, fiind oriÂ experimentaţii ciudate precumÂ ”We Will Fall” (o imitaţie The Doors slabă şi lungită excesiv, cu violoncel de John Cale şi vocale de Pop ce încearcă să fie hipnotice dar sunt în schimb monotone) sau piese ce folosesc formula Stooges fără riff-uri memorabile (pasul inert al lui “Ann”, “Not Right”, “Little Doll”). Adăugaţi peste asta producţia lui John Cale, care tinde să atenueze atacul grupului şi să le reducă tempo-urile. The Stooges este aproape un album clasic, dar aceşti doi factori conspiră cu succes să-l reţină cu puţin sub nivelul acestei distincţii.

Fun House (1970) marchează o reducere a problemelor de pe debut: pasul leneş al unelor piese este schimbat pentru ceva mai energetic, coeficientul de piese slabe e drastic redus şi, cel mai important, John Cale e înlocuit ca producător de Don Gallucci. Gallucci furnizează albumului un sunet murdar cu fidelitate redusă ce reuşeşte să captureze mult mai realist atmosferaÂ captivantă al unui concert Stooges. Există o altă schimbare care este destul de subtilă dar se poate observa: membrii grupului nu şi-au dezvoltat capabilităţile tehnice dar au câştigat mai multă încredere. Efectul se resimte în special cu Ron Asheton, care şi în piesele slabe furnizează riff-uri mai palpitante comparat cu umpluturile de pe The Stooges, iar Iggy Pop a evoluat de la plictiseală şi resemnare la declamaţii mult mai memorabile. Majoritatea albumului conţine piese bune (ameninţătorul “Down on the Street”, piesa extinsă plină de tensiune “Dirt”, bazată pe melodia de bas a lui Alexander şi riff-urile de blues-rock ale lui Asheton, improvizaţia haotică “Fun House”, cu saxofon de Steve McKay), iar cele clasice de data aceasta sunt:Â ”Loose” (combinând un riff ascendent simplu dar efectiv cuÂ folosirea mai multor stiluri vocaleÂ de Iggy), neîndurătorul “T.V. Eye”, “1970″ (o urmare mai energetică de la “1969″, cu saxofon disonant de Steve McKay) şi improvizaţia apocaliptică “L.A. Blues”.

Pe punctul de colaps, The Stooges au fost salvaţi temporar de David Bowie, care a convins pe Columbia Records să-i sprijine şi a produs Raw Power (1973), ultimul album al grupului şi capodopera lor. În lipsa lui Alexander, Ron Asheton a trecut la bas iar datoriile de chitară au fost asumate de James Williamson. Pop a încercat să producă albumul, dar mixajul său a fost stricat şi Bowie a trebuit să intervină. Cu tot haosul înconjurând grupul în această perioadăÂ nu este surprinzător că performanţele membrilor pe album sunt acum absolut incendiare, sunând de parcă sunt pe cale să explodeze în orice moment. Pe scurt, The Stooges în final au realizat cea mai bună exprimare a stilului lor primal şi simplificat, unde toate piesele sunt foarte bune, pline de tensiune şi energie nestânjenităÂ (blues-rockul mutant “I Need Somebody”, furtunosul “Shake Appeal”, haoticulÂ ”Death Trip”), şiÂ se disting destule piese clasice ce s-au dovedit a fi esenţiale pentru punk rock mai târziu: începutul feroce “Search and Destroy”, destinsul “Gimme Danger” (al cărui chitară acustică nu ascundeÂ caracterul ameninţător al riff-urilor lui Williamson şi versurilor lui Pop), rock ‘n roll-ul brutal “Your Pretty Face Is Going to Hell”, riff-ul de Rolling Stones bastardizat şi vocalele erotice din “Penetration” (undeva, Keith Richards se dă cu capul de perete că n-a creat el riff-ul ăsta) şiÂ punk rock-ul frenetic “Raw Power”. Sună ca un album clasic? Well, are o problemă severă. Se pare că mixajul oficial al lui Bowie avea o fidelitate redusă din cauza bugetului limitat (nu l-am putut găsi, nu fac comparaţii), aşa că Iggy Pop a acceptat o ofertă de a remixa albumul în 1997. Ei bine, Pop a futut total în cur albumul, făcându-l cel mai tare album din istoria CD-urilor. Remixul lui saturează albumul cu distorsiune digitală şi face ascultatul unui din cele mai bune albume din istoria rock-ului o durere de urechi şi cap. FUCK YOU, IGGY POP.Â Oh well, încercaţi să ascultaţi albumul. Conţinutul este incredibil, doar că Pop s-a gândit că-i o idee bună să distrugă albumul din punct de vedere sonic. Dacă aveţi noroc, poate descoperiţi o versiune pe Internet care este mixajul original al lui Bowie. Dacă vă ajută cu ceva, mixajul original a fost scos pe vinyl în 2006 de Columbia Records şi în 2008 de Sundazed Records.