TDCSNA: The Jesus and Mary Chain

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem The Jesus and Mary Chain.

Recunosc că sunt puţin constrâns când fac un TDCSNA de momentul în care colectez albumele unui grup care vreau să-i fac un review. Dacă aş fi tratat seria în ordine pur cronologică, acest articol ar fi trebuit să vină înainte de cel despre My Bloody Valentine, dar, hey, nimeni nu e perfect.

William şi Jim Reid

William şi Jim Reid

Puţine grupuri au distincţia de a fi inventat un nou gen de muzică. The Jesus and Mary Chain (prescurtare: JAMC) au făcut unul care a devenit o influenţă masivă asupra alternative rock-ului din anii ’80-’90: noise pop. Originari din East Kilbride, Scoţia şi activi între 1983-1999 cu o reuniune începând cu 2007, The Jesus and Mary Chain sunt centraţi în jurul singurilor membri fondatori şi constanţi, fraţii Jim şi William Reid, cu o serie de alţi instrumentişti trecând prin grup ca şi când ar trece printr-o uşă glisantă, în general pentru performanţe live (singurul membru care a devenit membru propriu-zis al grupului a fost Ben Lurie):

Jim Reid – vocal, chitară, bas, claviaturi, drum machine
William Reid – chitară, vocal, bas, claviaturi, drum machine
Dave Evans – chitară ritm (1987-1988)
Ben Lurie – chitară ritm, bas (1988-1999) (membru propriu-zis)
Douglas Hart – bas (1984-1990)
Matthew Parkin – bas (1992-1993)
Lincoln Fong – bas (1994-1995)
Phil King – bas (1997-1999)
Murray Dalglish – tobe (1984)
Bobby Gillespie – tobe (1984-1986)
John Moore – tobe, chitară ritm (1986-1987)
Martin Hewes – tobe (1986)
James Pinker – tobe (1986)
Richard Thomas – tobe (1988-1990)
Steve Monti – tobe (1990-1992, 1993-1995)
Barry Blackler – tobe (1992-1993)
Nick Sanderson – tobe (1995-1999)

Probabil după tunsorile neîngrijite din poză aţi fi asumat că fraţii Reid sunt pur şi simplu o imitaţie The Cure. *bzzz* Incorect. The Jesus and Mary Chain sunt consideraţi primul grup de noise pop efectiv, gen care mai târziu a influenţat întreaga mişcare de shoegazing şi multe alte grupuri care se bazează pe zgomot şi distorsionare (Dinosaur Jr., Pixies) dar nu sunt nosie-rock pur. Termenul de “noise pop” este destul de generic încât poate fi aplicat mai multor grupuri care nu se conformează strict esteticii (Pixies, Sonic Youth, Spiritualized şi My Bloody Valentine au fost toţi categorizaţi la un moment dat ca noise pop), iar influenţa sa asupra shoegazing este atât de atotpătrunzătoare că ocazional The Jesus and Mary Chain au fost clasificaţi drept “shoegazing” deşi nu prea se înrudesc cu acea scenă.

Baza noise pop-ului The Jesus and Mary Chain este o combinaţie stupefiant de simplă: melodii de pop (fraţii Reid fiind fani ai grupurilor clasice de pop precum Beach Boys, The Shangri-Las şi grupurile produse de Phil Spector) combinate cu agresivitate şi zgomot cu rădăcini în protopunk (fraţii fiind influenţaţi de The Velvet Undergound şi The Stooges). Rezultatul conţine toate melodiile memorabile ale pop-ului dar brutalizate cu feedback, distorsionare şi terorism sonic în general, rămânând destul de accesibil pentru tipii care nu erau mari amatori de noise-rock dar destul de brutal pentru ca puştii indie să-i poată asculta fără ruşine. So yeah, it’s awesome.

Practic, JAMC şi-au petrecut cariera alternând între noise pop şi alternative rock ceva mai accesibil dar tot pervertit prin perspectiva “pop clasic plus Velvet Underground a grupului”, cu influenţe ocazionale mai pronunţate din classic rock, glam rock, rock ‘n roll sau Krautrock (şi anume Can). Diviziunea de sarcini a grupului este destul de clară: William este chitaristul principal, arhitectul sunetului sălbatic şi violent al grupului dar capabil şi de accesibilitate şi detururi stilistice (ce în limbajul JAMC se traduce ca “multe piese scrise pe chitară acustică”), dar şi cântă ocazional. Jim este vocalistul principal, care alternează în general între două registre: o voce mai înaltă şi visătoare asemănătoare cu cea a lui Kevin Shields/Jason Pierce şi una joasă, mai severă asemănătoare cu a lui Lou Reed – indiferent care o foloseşte, rezultatul este “totally fuckin’ cool” (<– descriere care poate fi aplicată întreg grupului).

Oh yeah, şi grupul a căpătat o reputaţie pentru performanţe live scurte (în jur de 20 minute în general) ce inevitabil se terminau în violenţă. Mare surpriză?

Notă: eu voi discuta aici două din compilaţiile grupului de B-sideuri şi rarităţi, Barbed Wire Kisses (1988) şi The Sound of Speed (1993), dar pentru o compilaţie comprehensivă ce include toate B-sideurile, rarităţile şi single-urile din cariera grupului vă recomand box set-ul The Power of Negative Thinking (2008), care include şi piesele de pe Barbed Wire Kisses şi The Sound of Speed. Motivul pentru care am discutat cele două era fiindcă dacă făceam un review doar lui Power of Negative Thinking ar fi ieşit prea uriaş şi încurcat. Căutaţi The Power of Negative Thinking fiindcă e compilaţia definitivă, şi evitaţi Hate Rock ‘n Roll (1995), o versiune truncată drastic şi redundantă de la The Sound of Speed care a fost exclusivă SUA.

jamc-pcDebutul seminal al The Jesus and Mary Chain, Psychocandy (1985) este practic albumul care, dacă nu a inventat chiar noise pop-ul (stilul fraţilor Reid avea precedent în abuzurile de chitări ale Sonic Youth din aceeaşi perioadă, ca să nu mai zic de VU sau Stooges), l-a codificat în forma în care este cunoscută şi astăzi. Produs, ca şi restul albumelor grupului, de fraţii Reid (aici ajutaţi de inginerul John Loder), Psychocandy reuşeşte să surprindă foarte bine esenţa sonică a noise pop-ului JAMC. Astfel, chitările sunt scufundate până la gât în distorsionare, William împrăştie feedback peste tot de parcă amplificatorul lui are diaree sau ceva, bas-ul lui Douglas Hart e aproape nonexistent, tot albumul sună de parcă a fost înregistrat undeva în minele din Moria ale lui J.R.R. Tolkien şi întreg grupul evidenţiază atitudinea lor specifică de indiferenţă sarcastică împrumutată din punk rock. În afară de faptul că e practic singurul album JAMC înregistrat cu un aliniament de membri tradiţional, Psychocandy este considerat un album clasic al noise pop-ului, poziţie care mă văd forţat să o contrazic. Exact ca Slanted and Enchanted, albumul are probleme. Producţia în primul rând: totul e îngropat în mult reverb şi ecou, mixajul e prost – joasele sunt practic absente (uh, de ce mai aveau un basist în grup?), midrange-ul este excesiv şi sunetele înalte au tendinţa să distorsioneze, de parcă albumul a fost mixat printr-un telefon -, tobele au un sunet excesiv de artificial şi metalic, iar chitările lui William tind să sune subţire şi slab când albumul cere un sunet plin şi agresiv (“chitări ce sună ca nişte fierăstraie/bormaşini” nu e un mare compliment în vocabularul meu sonic). În al doilea rând, există câteva piese slabe care ori au melodii “bleh” sau abuzează de feedback pentru a ascunde faptul că au melodii “bleh” (tortura-sonică-dar-nu-în-sens-pozitiv din “In a Hole”, “Sowing Seeds”, o copie dactilografiată a lui “Just Like Honey”, cu acelaşi ritm, melodie de bas şi un riff similar, “Something’s Wrong”, “It’s So Hard”). Dar hey, aceste probleme nu sunt destul de mari pentru a răsturna Psychocandy de pe poziţia sa proeminentă în canonul alternative rock, în special considerând că majoritatea pieselor sunt bune (furiosul “The Living End”, “Taste the Floor”, pop-rockul “The Hardest Walk”, chitările acustice din “Cut Down”, “Inside Me”, “My Little Underground”), distingându-se următoarele: hipnoticul “Just Like Honey” (ce-şi împrumută ritmul din “Be My Baby” de The Ronettes şi conţine vocale backup de Karen Parker), “Taste of Cindy”, balada calmă “Some Candy Talking” (holy shit pot să aud basul aici), “Never Understand” şi “You Trip Me Up”. Psychocandy e puţin sub criteriile unui album cu adevărat clasic dar rămâne un album excelent cu o importanţă istorică deosebită: toate grupurile de shoegazing îşi datorează cariera acestui debut.

jamc-darklandsFraţii Reid evident au realizat că nu aveau cum să depăşească Psychocandy şi dacă încercau le-ar fi ieşit doar o copie fidelă dar inferioară. Pentru Darklands (1987), ei au scos furtuna de feedback care se afla la baza fuziunii pop-plus-Velvet-Underground de pe debut, în proces aducând la lumină melodiile îngropate anterior sub distorsionare şi apropiindu-se de alternative rock, cu o influenţă pronunţată din classic rock şi Velvet Underground. Darklands e de asemenea primul album care arată JAMC ca o colaborare în studio între fraţii Reid, care aici se ocupă de bas, chitară şi programează drum machine-uri după plecarea lui Gillespie (care s-a concentrat pe propriul grup, Primal Scream), iar William produce albumul cu inginerii John Loder (reţinut de pe Psychocandy pentru vreo trei piese) şi Bill Price (producătorul Never Mind the Bollocks, Here’s the Sex Pistols). OK, drum machine-urile sună cam învechite în retrospect, dar fraţii folosesc metoda de a programa ritmuri ce ar putea fi plauzibil interpretate de un baterist (în mare parte… nu sunt sigur în privinţa optimilor de cinele), asigurând o bază solidă pentru piesele lor. Darklands e ceva mai concentrat, cu mai puţine piese (jangle-popul “Deep One Perfect Morning”, “Nine Million Rainy Days”, pop-ul visător bazat pe chitări acustice “Cherry Came Too”, “On the Wall”, balada acustică “About You”), un mixaj mai profesional şi aceeaşi combinaţie între melodii de pop şi atitudine sarcastică indiferentă de rock ‘n roll/punk rock (OK, OK, sunt mai puţine chitări distorsionate aici…), cu rezultate grozave în special pe: “Darklands” (cu riff-uri armonice de chitară şi un vocal bun de William), pop-rockul “Happy When It Rains”, rock-ul energetic “Down on Me”, “April Skies” şi “Fall” (singura piesă care se apropie într-o anumită măsură de sunetul lor de pe Psychocandy).

jamc-bwcCred că e un testament al pasului de lucru dement The Jesus and Mary Chain că, doar patru ani în cariera lor, au strâns destule single-uri, b-sideuri şi piese rare pentru a umple compilaţia Barbed Wire Kisses (1988) cu o oră de material (N.A.: “barbed wire kisses” e metafora care probabil descrie cel mai bine sunetul grupului). Astfel, avem: B-sideurile pieselor care au apărut ca single-uri până în momentul de faţă (“Just Out of Reach”, drone-urile creepy şi mormăitul ameninţător al lui Jim din “Cracked”, “Head”, ameninţătorul “Hit”, relaxatul “Psycho Candy”, “Here It Comes Again”, “Rider”, “Bo Diddley Is Jesus”, “Happy Place”, “Kill Surf City”, “Everything’s Alright When You’re Down”), single-uri de sine stătătoare (primul single al grupului “Upside Down”, “Sidewalking”), câteva versiuni alternative (versiune acustică de la “Taste of Cindy”, demo-ul de la “On the Wall”), cover-uri (“Surfin’ USA” de Beach Boys, transformat într-un noise pop agresiv, “Who Do You Love?” de Bo Diddley, un cover live de la “Mushroom” de Can) şi rămăşiţe din sesiunile pentru Darklands (“Don’t Ever Change”, “Swing”). Deşi eu le-am transcris în ordine vag cronologică, aceste piese pe album în sine sunt aruncate alandala, dându-i un sunet schizofrenic – în afară de faptul că sărim de la piese împroşcate cu feedback de Psychocandy la piese accesibile de tip Darklands fără cap sau coadă, cum dracu poţi să pui versiunea acustică de la “Taste of Cindy” după terorismul sonic din “Upside Down”?! Trecând peste faptul că Barbed Wire Kisses a fost secvenţat de un retardat cu ADD şi, previzibil, unele selecţii îşi merită deplin lipsa de pe orice album JAMC (“Head”, cu acelaşi exces de midrange şi feedback abuziv ce au făcut “In a Hole” intolerabil, versiunea acustică fără noimă de la “Taste of Cindy”, demo-ul slab de la “On the Wall”, ce are instrumentalul slab “F. Hole” copy-paste-uit la sfârşit), majoritatea sunt chiar okay şi câteva în particular justifică existenţa acestei compilaţii: asaltarea melodiilor de Beach Boys din “Kill Surf City” şi “Surfin’ USA” cu un zid de distorsionare şi feedback = screwed-up fun (deşi cover-ul nu se ridică la nivelul originalului, e o reinterpretare destul de originală), pop-ul melodic “Don’t Ever Change”, “Just Out of Reach”, rock ‘n roll-ul clasicist “Happy Place”, glam rock-ul măcinat “Sidewalking”, cover-ul super-cool şi puţin ameninţător de la “Who Do You Love?”, riff-ul masiv din “Everything’s Alright When You’re Down”, tortura sonică “Upside Down” (mai tolerabilă decât “In a Hole” fiindcă mixajul are joase şi nu mai distorsionează înaltele) şi “Bo Diddley Is Jesus”.

jamc-automaticCred că fraţii Reid la un moment dat şi şi-au zis, “hey, you know what? Darklands is way too pussified”, fiindcă Automatic (1989) reprezintă o altă schimbare: de data asta cu ajutorul inginerului Alan Moulder (My Bloody Valentine, Nine Inch Nails, Depeche Mode), fraţii au creat un album mult mai aspru, dur şi agresiv decât Darklands, populat în majoritate de piese de alternative rock influenţat de classic rock şi glam rock dar cu elemente de noise pop, un amestec care în mare parte funcţionează ca lumea. Alan Moulder face o treabă excelentă dând chitărilor un sunet plin şi agresiv dar clar (asemănător cu cel de pe Nevermind sau albumele Pixies începând cu Doolittle), drum machine-urile continuă să aprovizioneze ritmul (excepţia: Richard Thomas se opreşte în studio să bată la tobe pentru “Gimme Hell”) iar bas-ul de data asta e făcut de un sintetizator. OK, drum machine + sintetizator = secţiune de ritm care în unele momente sună învechită, dar în mare parte electronizarea nu afectează sau îmbunătăţeşte prea mult calitatea pieselor – pur şi simplu există, y’know? Din fericire, majoritatea pieselor sunt propulsate de riff-uri destul de bune pentru a trece cu vederea orice defecte (“Here Comes Alice”, “Between Planets”, agitaţia industrială densă din “Take It”, calmul “Half Way to Crazy”, acusticul “Drop It”, piesa instrumentală “Sunray”), iar momentele extraordinare precum rapidul “Coast to Coast” (cu un interludiu în mijloc plin de feedback), “Blues from a Gun”, industrial-blues-rockul “UV Ray”, “Her Way of Praying”, “Head On” şi abrazivul “Gimme Hell” sunt pur şi simplu mişto. Automatic e practic albumul de “rock ‘n roll” al grupului în sensul că e plin de riff-uri agresive (cred că detectez o mică influenţă din Jimmy Page pe alocuri…), ritmuri solide, vocale joase, neemotive şi sarcastice în stil Lou-Reed-meets-Kevin-Shields, plus versuri despre temele de rigoare – “sex, drugs and rock ‘n roll”, pentru a-l cita pe Ian Dury. Totuşi, rezultatul e memorabil, Jim şi William demonstrează o energie palpabilă în performanţe (chiar şi cu secţiunea de ritm sintetizată) şi piesele au un caracter entuziasmant şi “awesome” (chiar mă enervează că nu pot traduce asta ca lumea…). Ştiu că criticii şi fanii au avut o reacţie mixtă, dar sincer ăsta cred că e albumul meu preferat de The Jesus and Mary Chain.

jamc-hdCu Honey’s Dead (1992), The Jesus and Mary Chain practic îşi consolidează succesul de pe Automatic. Astfel, fraţii îl reţin ca inginer pe Alan Moulder, căruia i se alătură şi Mark “Flood” Ellis (Nine Inch Nails, Depeche Mode, U2), iar pentru prima oară de la Psychocandy, bas-ul e un bas electric din nou şi majoritatea pieselor sunt realizate cu un baterist, şi anume Steve Monti din Curve (deşi mai există câteva piese cu drum machine), care le dă pieselor nişte groove-uri mult mai funky decât drum machine-urile anterioare. Honey’s Dead continuă în mare parte cu sunetul alt-rock plus classic rock/glam rock de pe Automatic şi are o producţie la fel de balansată între chitări agresive şi suprafaţă strălucitoare, dar fraţii Reid se dau înapoi de la sunetul pur de rock-‘n-roll-for-the-kids de pe Automatic, incluzând câteva piese mai relaxate/acustice şi o influenţă mai puternică din techno/industrial/muzica electronică în aranjamente. Honey’s Dead are exact acelaşi număr de piese ca Automatic, din care majoritatea sunt bune (freneticul “Tumbledown”, atmosfericul “Good for My Soul”, cu o influenţă din My Bloody Valentine, “Rollercoaster”, “I Can’t Get Enough”, balada “Sundown”, “Frequency”) şi cam acelaşi număr piese evident-100%-excelente (abrazivul “Reverence”, combinând feedback de Psychocandy cu un ritm electronic funky, riff-urile în stil drone din “Teenage Lust”, pop-rockul energetic “Far Gone and Out”, melodicul dar intensul “Almost Gold”, cu vocale domoale de William, piesa în stil NIN “Sugar Ray”, industrial-blues-rockul ameninţător “Catchfire”). Oh well, practic, Honey’s Dead din punct de vedere calitativ este egal cu Automatic. Cred că asta înseamnă că Automatic şi Honey’s Dead sunt albumele mele preferate The Jesus and Mary Chain? Eh, whatever, it’s cool.

jamc-tsosÎncă patru ani, încă o compilaţie. În cazul acesta, The Sound of Speed (1993) iarăşi adună pe un singur CD în mod aleatoriu b-sideurile single-urilor apărute între 1989-1993 (“Shimmer”, “Penetration”, “Break Me Down”, “Deviant Slice”, “Lowlife”, “Heat”, “Why’d You Want Me?”, “Sometimes”, “Don’t Come Down”, “Snakedriver”, “Something I Can’t Have”, “Write Record Release Blues”), versiuni alternative (“Reverence (Radio Mix)”, care adaugă vreo două minute originalului şi pare să fie mai zgomotos, o versiune extinsă de la “Sidewalking”, acum ajungând la aproape 8 minute, o versiune acustică de la “Teenage Lust”) şi cover-uri (“Guitarman” de Jerry Reed, “My Girl” de The Temptations, “Tower of Song” de Leonard Cohen, “Little Red Rooster” de Willie Dixon şi “Reverberation” de The 13th Floor Elevators). Well, cel puţin nu e vreun demo stupid, dar lipsesc patru piese care sunt exclusive versiunii japoneze a compilaţiei: “Subway”, “In the Black”, “Terminal Beach” şi “I’m Glad I Never”. Totuşi, ele apar pe The Power of Negative Thinking, deci nu e vreo mare pierdere. Întâi şi întâi versiunile alternative: cea acustică de la “Teenage Lust” e, cum aţi ghicit, fără noimă, iar cele extinse de la “Reverence” şi “Sidewalking” – well, tot ce fac e să lungească piesele, deci nu ştiu exact dacă e bine sau rău, cred că depinde de cât de mult vă plac piesele (adaug totuşi că cea de la “Sidewalking” spre sfârşit împrumută melodia simplă de 2 note în stil Duane Eddy care apăruse şi în “Head On”). Acum, restul pieselor: sunt ori slabe (cover-ul meh “My Girl”, piesa excesiv de electronizată “Deviant Slice”, cover-ul techno-izat “Penetration”), bune (“Heat”, agresivul “Something I Can’t Have”, “Sometimes”, “Shimmer”, “Penetration” – practic o copie de la “Head On” -, cover-ul influenţat de shoegazing de la “Tower of Song”, cover-ul super-distorsionat de la “Little Red Rooster”, relaxatul “Break Me Down”, techno-rockul “Lowlife”) sau excelente (blues-rockul murdar “Snakedriver”, piesa de pop acustică “Why’d You Want Me?”, cu o melodie de slide cu influenţă de country-rock, Rolling Stones-ianul “Don’t Come Down”, cover-ul de la “Guitarman”, auto-ironicul “Write Record Release Blues”, combinând un riff “grungy” cu ritmuri electronice, ), ce altceva? Nu pot să mă pronunţ exact dacă Sound of Speed e mai bun din punct de vedere calitativ/al selecţiei decât Barbed Wire Kisses (faptul că mi s-a părut că sunt mai puţine prostii e doar o coincidenţă), dar hey – cred că posesia unei compilaţii de B-sideuri şi rarităţi e cam obligatorie pentru fanii JAMC. Totuşi, din nou: săriţi peste astea două şi luaţi direct box set-ul The Power of Negative Thinking.

jams-sadStoned and Dethroned (1993) e o schimbare radicală pentru The Jesus and Mary Chain după două albume şi o compilaţie operând în mare parte în cutia “rock ‘n roll cu influenţe de noise pop/classic rock/glam rock” şi obsesia crescândă a electronicelor de pe Honey’s Dead şi The Sound of Speed ce i-a apropiat mai mult de Garbage, Curve şi Nine Inch Nails decât noise pop. Stoned and Dethroned e primul album de la Psychocandy înregistrat cu un grup propriu-zis (Ben Lurie se ocupă de bas şi chitară, Steve Monti reţinut la tobe), iar acest fapt uşor explică schimbarea realizată aici: deşi fraţii Reid sunt tot în scaunul de producător şi Alan Moulder e reţinut ca inginer/mixer, Stoned scoate ritmurile de techno şi drum machine-urile anterioare dar şi reduce din feedback-ul şi agresivitatea asurzitoare. Practic, Stoned = Darklands dar cu o influenţă mult mai pronunţată din Rolling Stones în anii ’70 (mai specific, country-rockul de pe Exile on Main St.), şi iarăşi lipsa feedback-ului are efectul de a aduce la suprafaţă talentul pentru compunerea de melodii memorabile ale grupului. Plus, evoluţia JAMC de la “fraţii Reid” către “grup propriu-zis” e şi mai evidentă atât prin împărţirea mai echitabilă a vocalelor (Jim nu mai face totul ca în trecut), faptul că majoritatea pieselor de data asta sunt scrise de William (în contrast cu albumele anterioare ce creditau toate piesele amândurora), cât şi prin apariţia primelor vocale backup de alţi vocalişti de la Karen Parker şi “Just Like Honey”: Hope Sandoval din Mazzy Star are un duet cu Jim pe “Sometimes Always”, şi Shane MacGowan din The Pogues apare pe “God Help Me”. Sunetul relaxat şi durata lungă a albumului cauzează nişte piese mai plictisitoare să se strecoare (“Everybody I Know”, “These Days”, “Feeling Lucky”), dar abundenţa pieselor bune (“Dirty Water”, “Bullet Lovers”, “Hole”, “Never Saw It Coming”, “Wish I Could”, “‘Till It Shines”, energeticul “Girlfriend”, “You’ve Been a Friend”) şi distinse (“Sometimes Always”, “Come On”, “Between Us”, “She”, “Save Me”, “God Help Me”) fac din Stoned o continuare foarte bună de la Honey’s Dead.

jamc-munkiNu sunt exact fraţii Gallagher, dar relaţia între Jim şi William s-a deteriorat atât de mult în timpul înregistrării lui Munki (1998) încât grupul a fost desfiinţat la puţin timp după aceea. Whoah, that’s gotta suck. Nesurprinzător, problemele din viaţa reală se reflectă în Munki, care în contrast cu sunetul unitar de pe albume are un caracter schizofrenic mai apropiat de compilaţiile de B-sideuri. Fraţii Reid aici par că trec prin mai toate stilurile care le-au făcut până acum: avem noise pop de Psychocandy dar cu o producţie mai clară (“Moe Tucker”, singura piesă JAMC fără vocale de Jim sau William, ci în schimb de Sister Vanilla şi Sean Lebon – cine?, piesa cu ritm de trip-hop “Virtually Unreal”, cu un ritm electronic de Honey’s Dead, “Commercial”, “Supertramp”), pop-rock liniştit de Darklands (” “), rock ‘n roll aerodinamic din era Automatic (“I Love Rock ‘n Roll”, “Birthday”, “Stardust Remedy”, “Fuzzy”, “Degenerate”, “Cracking Up”, pop-rockul “Black”, “Dream Lover”, “I Hate Rock ‘n Roll”) şi folk-country-pop-rockul influenţat de Rolling Stones de pe Stoned and Dethroned (“Never Understood”, “I Can’t Find the Time for Times”, “Man on the Moon”, începând acustic dar având o coda de rock ce-mi aminteşte de “Hey Jude” de Beatles). Hell, Hope Sandoval mai se opreşte prin studio să adauge vocale la o piesă de-a lui Jim, “Perfume”. Compoziţia pieselor e mai balansată acum între Jim şi William, totuşi, dacă asta contează pentru ceva. Există piese slabe (experimentul nereuşit “Perfume”, riff-ul blah din “Cracking Up”, supra-lungitul “Commercial” – well, cel puţin bateristul Nick Sanderson strecoară nişte fill-uri okay pe alocuri, “Man on the Moon”, “Black”), bune (“Birthday”, “Stardust Remedy”, “Fuzzy”, “Supertramp”, “Never Understood”, “I Can’t Find the Time for Times”, “Dream Lover”, “I Hate Rock ‘n Roll”, o copie fidelă de la “I Love Rock ‘n Roll”) şi excelente (“I Love Rock ‘n Roll”, cu trompetă de Terry Edwards, “Virtually Unreal”, “Degenerate”), ultimele în mai puţină măsură decât anterior, dar caracterul de “retrospectivă” schizofrenică a albumului plus calitatea redusă a pieselor îl fac cel mai puţin valabil album The Jesus and Mary Chain. OK, nu e rău în sine, dar e mediocru.

Cum am mai menţionat anterior, singura compilaţie de B-sideuri şi rarităţi JAMC de care aveţi nevoie e The Power of Negative Thinking (2008), care adună toate B-sideurile şi rarităţile în ordine cronologică (hooray!). Ea include şi piesele puse pe Barbed Wire Kisses şi The Sound of Speed. Nu-i fac un review fiindcă are patru discuri şi eu n-am atâta răbdare să ascult 81 piese la rând pentru vreo 4 ore.

Piese:


The Jesus and Mary Chain – Just Like Honey


The Jesus and Mary Chain – You Trip Me Up


The Jesus and Mary Chain -  Darklands


The Jesus and Mary Chain – Happy When It Rains


The Jesus and Mary Chain – Upside Down


The Jesus and Mary Chain – Blues from a Gun


The Jesus and Mary Chain – Head On


The Jesus and Mary Chain – Reverence


The Jesus and Mary Chain – Teenage Lust


The Jesus and Mary Chain – Sometimes Always


The Jesus and Mary Chain – Come On

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.