04.Jun.2010 / Muzică / 1,728 vizualizări /

TDCSNA: The Flaming Lips

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem The Flaming Lips (providing needles for your balloons). 

Un lucru care mie mi se pare frustrant e că de fie care dată când mă pregătesc să brutalizez verbal statele alea din mijlocul SUA şi să zic că practic de-abia alcătuiesc un coş pe faţa Americii, îmi amintesc că au produs cel puţin un lucru bun. Cam strică efectul glumei. 

De exemplu, Oklahoma. Undeva într-o poziţie înaltă pe lista celor mai inutile state alături de Idaho, Utah, Nebraska şi celelalte pustietăţi care ocupă spaţiu între California şi coasta de est. Dar şi habitatul The Flaming Lips, unul din grupurile mele favorite de alt-rock. 

Formaţi undeva în marea nimicnie cunoscută în miturile urbane drept “Oklahoma City” în 1983, Flaming Lips au avut pe parcursul carierei următorii membri: 

Wayne Coyne – vocal, chitară, claviaturi (1983-prezent)
Michael Ivins – bas, claviaturi, vocale backup (1983-prezent)
Steven Drozd – tobe, chitară, claviaturi, vocale backup (1992-prezent)
Jonathan Donahue – chitară (1989-1992)
Ronald Jones – chitară (1992-1996)
Richard English – tobe, pian, chitară, vocal backup (1984-1989)
Nathan Roberts – tobe (1989-1992)
Cliff Scurlock – tobe (în turnee din 2002, oficial începând cu 2009)* 

* de fapt “Kliph”, dar refuz să maltratez limba engleză ca să-l scriu corect. Plus, e din Kansas, şi ce dracu ştiu ăia despre scrisul corect? (don’t answer) 

Primul lucru de remarcat la Flaming Lips e… ciudăţenia lor. Şi nu zic asta doar fiindcă au o compilaţie numită 20 Years of Weird. E mai mult din cauza versurilor frecvent suprarealiste/de nonsens şi a titlurilor lunatice, absurde. Well, un lucru e garantat: orice piesă sau album de Flaming Lips are un titlu în general foarte lung, amuzant sau ambele. Favoritele mele includ “Everything’s Explodin’”, “The Spontaneous Combustion of John”, “Talkin’ ‘Bout the Smiling Deathporn Immortality Blues (Everyone Wants to Live Forever)”, “Psychiatric Explorations of the Fetus with Needles” şi, bineînţeles, ”Guy Who Got a Headache and Accidentally Saves the World”. 

PS: ei au recordul pentru cel mai lung titlu de piesă (cred) pentru “What Is the Light? (An Untested Hypothesis Suggesting That the Chemical [In Our Brains] by Which We Are Able to Experience the Sensation of Being in Love Is the Same Chemical That Caused the “Big Bang” That Was the Birth of the Accelerating Universe)”. Recordul pentru album e tot la Chumbawamba. 

În mare parte mi se pare că The Flaming Lips au avut o carieră în mare parte similară cu cea a lui XTC de cealaltă parte a Oceanului Atlantic: au început ca un grup generic de punk/post-punk influenţat la greu din rock clasic (Led Zep, The Who, etc.) cu tendinţe experimentale (well, okay, să fiu corect – XTC erau ceva mai buni în partea lor iniţială hiper-energetică), dup-aia au lăsat tendinţele experimentale să preia controlul şi au devenit un grup de rock psihedelic, spaţial, influenţaţi în egală măsură de grupuri ca Pink Floyd/Beach Boys/Beatles/Can/etc. şi grupuri zgomotoase de rigoare precum Velvet Underground/Sonic Youth/Jesus and Mary Chain/whatever. Nu-i prea surprinzător nici faptul că progresul către peisaje sonice “mind-expanding” al Flaming Lips a coincis cu perioada de la începutul anilor ’90 când multe grupuri de alt-rock s-au aventurat în noi domenii sonice (shoegazeri, Mercury Rev – care sunt legaţi de Flaming Lips prin Jonathan Donahue, Super Furry Animals, Apples in Stereo, alţi tipi de care nici eu nici voi n-aţi auzit), y’know, perioada înainte ca post-grunge să inunde totul şi să facă “alternative rock” pur şi simplu o etichetă fără sens. 

Şi, fără îndoială, Flaming Lips sunt chiar fascinanţi odată ce au avut destul timp să se joace în studio pentru a face o groază de overdub-uri şi să scoată tot felul de sunete ciudate din chitări, claviaturi, bas, tobe şi electronice. Şi oricât de ciudaţi ar fi la suprafaţă cu titluri şi versuri bizare, trebuie să recunosc că muzica lor e în mare parte accesibilă (chiar “poppy”) pe alocuri şi optimistă. Coyne ajută foarte mult – are o voce înaltă undeva între Neil Young şi Jon Anderson ce face piesele grupului să aibă în general două moduri: woohoo-happy-go-lucky-fun-time şi holy-shit-depressing-sad. 

Also, nu ştiu dacă am eu noroc în ultimul timp, dar şi Flaming Lips au momentele în care cad victimă producţiei hiper-strivite, non-dinamice şi provocatoare de dureri de cap. The Soft Bulletin şi Yoshimi Battles the Pink Robots sunt ultimele lor CD-uri “teafăre” de ascultat (Zaireeka distorsionează dar e un caz aparte…), iar At War with the Mystics pare să fi fost masterat pentru a fi utilizat ca instrument de tortură în Guantanamo. Iar Embryonic e mai puţin violator de urechi dar are momente în care strangulează piesele cu compresie excesivă. Prefer să dau vina pe Dave Fridmann fiindcă în general albumele produse de el tind să aibă problema asta, şi el era un producător bun în anii ’90. Gah. 

Îmi lipsesc toate EP-urile grupului, aşa că o să mă limitez la albume. Îmi lipseşte şi coloana sonoră a filmului Christmas on Mars (2005). 

Aş vrea şi eu să ştiu ce-i cu grupurile de alt-rock şi numirea albumelor după jocuri de cuvinte proaste? Nirvana au Hormoaning şi Incesticide iar The Flaming Lips au debutul lor, Hear It Is (1986). Meh, ce contează. Hear It Is a fost o surpriză iniţial pentru mine fiindcă eu am abordat discografia grupului în mare parte invers, dar nu o surpriză plăcută: o fi un album de debut dar n-are producţia complexă, grandioasă sau umorul absurd al albumelor din anii ’90-’00. De fapt, producţia lui Hear It Is cred c-ar fi cea mai simplă din catalogul lor: voce-chitară-bas-tobe pentru 44 minute. Chestia ar fi că mixajul e destul de amator: chitările distorsionate ale lui Coyne sună ştirbe, basul lui Ivins e inaudibil şi tobele lui Richard English au reverbul ăla “gated” de anii ’80 care-i uneori insuportabil pur şi simplu fiindcă toate albumele din anii ’80 par că-l au. Plus, Coyne cântă într-un registru mai jos în faza asta a carierei lor, nu că ar face mare diferenţă în domeniul calităţii.ş Whatever. Ezit să numesc debutul “albumul lor de punk” fiindcă The Lips (cum se prescurtează numele lor? FL?) par să aibă o datorie mai mare rock-ului clasic – piesele mai melodice s-ar potrivi perfect în mişcarea de jangle pop sau indie pop (“With You”, ce de asemenea arată predilecţia grupului pentru zgomot, “Trains, Brains & Rain” – ştiţi că aveţi o producţie proastă când chitările acustice se aud mai bine decât cele distorsionate [!], “She Is Death”, “Godzilla Flick”) iar cele mai agresive s-ar integra mai bine la garage rock sau ceva de genu’ decât punk sau post-punk (“Unplugged” – mai aproape de The Who decât The Sex Pistols, “Just Like Before”, “Charlie Manson Blues”, “Man from Pakistan”, “Staring at Sound/With You (Reprise)”, un cover bleh de la “Summertime Blues” de Eddie Cochran – făcut de 1000x ori mai bine de Blue Cheer şi The Who). Problema? Pot să număr toate piesele okay pe o singură mână (“With You”, care începe ca baladă acustică, accelerează într-un noise pop haotic, şi repetă această structură, ”Unplugged” şi piesa extinsă “Jesus Shootin’ Heroin”, prima piesă unde iese la suprafaţă dragostea băieţilor pentru Pink Floyd prin riff-ul descendent şi “refrenul” agresiv/”spooky”), şi restul sunt pur şi simplu generice şi nedistinse – am şi uitat cum sună pe parcurs ce ascultam albumul. Hear It Is = alt album ce dovedeşte că multe debuturi tind să fie proaste sau mai slabe în general (hi there, The Who Sings My Generation, Bleach, Speak & Spell…). 

 

The Flaming Lips – Jesus Shootin’ Heroin 

Să încep cu veştile bune. Oh My Gawd!!!… The Flaming Lips (1987) are o producţie mai bună decât Hear It Is, cu un mixaj mai balansat de inginerul Ruben Ayala şi tobe mai puţin enervante. Apar primele semne ale tendinţelor experimentale ce urmează să se dezvolte (albumul începe şi se încheie cu două sample-uri din The Beatles: primul din “Revolution 9″ – un alt sample din aceeaşi piesă apare şi în “Ode to C.C. (Part II)” -, şi ultimul din “Tomorrow Never Knows”). Şi Oh My Gawd începe cu primele două piese chiar memorabile ale grupului: rock-ul distractiv “Everything’s Explodin’” (mereu râd la partea calmă din mijloc cu chitara acustică) şi psihedelicul “One Million Billionth of a Millisecond on a Sunday Morning”, ce împrumută structura încet-tare-încet-tare-BRUTAL-încet din “Hand of Doom” de Black Sabbath şi suprapune peste ea o prădare reuşită din Pink Floyd. Şi… er… yeah, astea-s veştile bune. În rest, Oh My Gawd e mai mult un pas tentativ decât un progres de la Hear It Is, şi coeficientul ceva mai ridicat de distracţie de data asta nu compensează pentru faptul că, în afară de două piese mai okay (folk-rock-ul “Can’t Exist” şi riff-ul bun din “Can’t Stop the Spring”), restul pieselor de pe album sunt la fel de slabe şi mediocre decât cele de pe debut (“Maximum Dream for Evel Knievel”, ce imită structura lui “Happiness Is a Warm Gun” dar cu riff-uri slabe, cele două părţi egal de plictisitoare de la “Ode to C.C.”, “The Ceiling Is Bendin’”, disonantul ”Prescription: Love”, riff-ul armonic dar generic de la baza lui ”Thanks to You” şi “Love Yer Brain” – versurile previzibil de suprarealiste nu compensează pentru muzica sentimentală sau sfârşitul excesiv de lung şi fleşcăit, ce pare să fure din “One of My Turns” de Pink Floyd – partea unde sunt zdrobite televizoare şi chestii). 

 

The Flaming Lips – Everything’s Explodin’ 

 

The Flaming Lips – One Million Billionth of a Millisecond on a Sunday Morning

Ce ziceam de progres anterior? Well, fuhgeddaboutit, fiindcă Telepathic Surgery (1989) reprezintă practic echivalentul Flaming Lips al Tales from Topographic Oceans, destul de surprinzător considerând că-i doar al treilea album. Poate ar fi trebuit să se numească de fapt Telepathetic Surgery? Surgery e un album dublu care a început iniţial ca un colaj de sunete de 30 de minute, fapt ce se regăseşte în folosirea mai frecventă a feedback-ului (“Michael, Time to Wake Up”, “Chrome Plated Suicide”), efectelor sonore şi sample-urilor (“Hell’s Angel’s Cracker Factory”, chestiile orchestrale de la începutul lui “Shaved Gorilla” şi “Fryin’ Up”, începutul lui “Miracle on 42nd Street”), dar în rest Surgery e din nou mai mult un pas tentativ în studio decât un mare salt înainte, cu majoritatea instrumentaţiei redusă din nou la chitară-bas-tobe (chitările iar au un sunet prea ascuţit şi anemic) cu claviaturi ocazionale (pian pe “U.F.O. Story”, sintetizator pe “Hell’s Angel’s Cracker Factory”). Problema? The Lips sunt mai ocupaţi să se lase în voia tuturor impulsurilor pe care le au în studio şi uită să înregistreze piese – cea mai mare infracţiune aparţine masturbării de 23 minute “Hell’s Angel’s Cracker Factory” (un mare zgomot de chestii inversate, chitări disonante şi efecte speciale cu valoarea muzicală a unui vânt tras în mijlocul deşertului Gobi), dar majoritatea pieselor sunt din nou mediocre (“Right Now”, “Hari-Krishna Stomp Wagon (Fuck Led Zeppelin)” – yeah, ziceţi asta oricât vreţi dar tot nu puteţi ascunde influenţa voastră din Led, “Fryin’ Up”, jangle pop-ul mediocru “Shaved Gorilla”, “The Last Drop of Morning Dew”) sau prea bizare pentru a fi efective (“Michael, Time to Wake Up” - 30 de secunde de zgomote de chitară – whoopeefuckin’doo I’m bored, “U.F.O. Story”, două minute de Coyne zicându-le celorlalţi ceva despre cum el şi fratisu au văzut un OZN sau ceva urmat de încă un instrumental disonant plictisitor şi o melodie de pian decentă, “The Spontaneous Combustion of John”), iar puţinele piese bune (“Drug Machine in Heaven” – o copie okay de la “Explodin’” cu vocale procesate, “Chrome Plated Suicide”, bazat parţial pe “Sweet Child o’ Mine” de Guns N’ Roses dar trecut prin filtrul de Jesus and Mary Chain, piesa simplă de chitară-plus-voce “Miracle on 42nd Street”, “Redneck School of Technology”, cu harmonica de Craig Taylor, groove-ul mişto din “Begs and Achin’”) de-abia ajung sub nivelul lui “Everything’s Explodin’” sau “One Million Billionth…”. Un pas înapoi dezamăgitor considerând embrioanele de calitate bună de pe Oh My Gawd, Surgery e primul dezastru autoindulgent al grupului şi am sentimentul că n-o să fie ultimul… 

 

The Flaming Lips – Drug Machine in Heaven 

Fucking FINALLY, The Flaming Lips au reuşit să creeze un album bun cu In a Priest Driven Ambulance (1990), exact când mă pregăteam să mă dau bătut după frustrarea constantă a primelor 2 albume. Ambulance e primul album înregistrat de noul aliniament Coyne-Ivins-Donahue (chitaristul din Mercury Rev)-Roberts şi cu producţie de Dave Fridmann (producătorul Mercury Rev), şi nu ştiu dacă ăştia sunt factori importanţi dar Ambulance dovedeşte un grad de concentrare din partea grupului complet absent pe albumele anterioare. Fridmann îi ajută să integreze experimentele de studio (claviaturi, bucle de benzi, ecou, feedback, efecte speciale la începutul lui “There You Are – Jesus Song No. 7″ şi “What a Wonderful World”) cu piesele şi, oh yeah, furnizează o producţie mai viguroasă, cu tobe ca lumea şi chitări distorsionate corect ce dau acum pieselor agresive un impact mai visceral decât anemia anterioară (“Unconsciously Screamin’”, “God Walks Among Us Now – Jesus Song No. 6″, “Mountain Side”, piesa bonus chiar Nirvana-iană “Lucifer Rising”). Dar partea importantă pe Ambulance e că The Flaming Lips aici folosesc ambele faţete ale noise pop-ului, strangulând melodiile lor accesibile cu distorsionare brutală (“Raining Babies”), spre deosebire de albumele anterioare unde tot uitau de partea de “pop” din “noise pop”. Au şi chestii mai “mellow”, duh (“Take Meta Mars”, “Five Stop Mother Superior Rain”, ameninţătorul “Stand in Line”, acusticul ”There You Are – Jesus Song No. 7″). OK, nu au ajuns încă în etapa unde nu au piese slabe (“Mountain Side”, cover-ul “meh” de la “What a Wonderful World” – nu că m-aş da în vânt după piesa originală, dar versiunea asta nici nu-mi provoacă o reacţie -, piesa bonus “Let Me Be It”), dar majoritatea albumului e solid şi piese precum “Shine on Sweet Jesus – Jesus Song No. 5″ (bazat pe un riff de drone şi multe chitări procesate – okay, vocalul super-gros ar putea fi perfecţionat, fiindcă mi se pare că e puţin în urma vocalului principal şi cam fals pe alocuri), “Unconsciously Screamin’” (whoa, ze brutality!), “Rainin’ Babies” (o baladă bună? Le-a luat trei albume dar da, în ciuda faptului că chitările distorsionate şi tobele cavernoase tind să copleşească restul instrumentaţiei), piesa foarte groovy “Take Meta Mars” (o imitaţie bună de la “Mushroom” de Can), “Five Stop Mother Superior Rain” (încă o baladă bună? Şi mai bine produsă decât “Babies”? Guys, you’re too generous…) şi agresivul “God Walks Among Us Now – Jesus Song No. 6″ (holy shit, aici sună ca My Bloody Valentine în era Isn’t Anything) evidenţiază statutul lui Ambulance drept primul album bun Flaming Lips. 

 

The Flaming Lips – Shine on Sweet Jesus – Jesus Song No. 5 

 

The Flaming Lips – Five Stop Mother Superior Rain

Cu Hit to Death in the Future Head (1992), The Flaming Lips fac următorul salt logic şi se mută pe o casă de discuri majoră (Warner Bros. Records). De asemenea, creează şi ultimul album cu probabil cel mai scurt aliniament din istoria lor – Donahue a plecat după completarea albumului în favoarea lui Mercury Rev (yeah, greu să fii în două grupuri simultan; eu am intrat odată în două şi ambele s-au desfiinţat după o zi), iar Nathan Roberts a plecat ca să… facă… ce fac oklahomezii (se ceartă cu texanii despre cine are mai mult petrol? plantează chestii? asupresc pe indieni? amintesc lumii că ei de fapt chiar există?). Cât despre Future Head, aici Fridmann şi grupul regurgitează alt-rock-ul cu elemente psihedelice şi de noise pop de pe Ambulance, dar dau dovadă din nou de progres: producţia albumului foloseşte mai multe instrumente (claviaturi, vioară pe “Hit Me Like You Did the First Time”, “The Magician vs. the Headache” şi “The Sun”, trompetă pe “The Sun”, tamburină, timpan pe “Hold Your Head”, tabla pe “Halloween on the Barbary Coast”) şi efecte (feedback şi chitări inversate/procesate, sample-uri de cor religios pe “Talkin’ ‘Bout the Smiling Deathporn Immortality Blues (Everyone Wants to Live Forever)”; mă întreb dacă tusea procesată de la începutul lui “Gingerale Afternoon (the Astrology of a Saturday)” e un omagiu începutului lui “Sweet Leaf” de Black Sabbath?), dar şi grupul abandonează din ce în ce mai mult ideea de violare pură a urechilor în favoarea melodiilor de pop/rock, care de data asta nu mai sunt la fel de strangulate cu zgomot ca înainte (“Hit Me Like You Did the First Time”, “The Sun”, destinsul “Felt Good to Burn”, “Halloween on the Barbary Coast” într-o anumită măsură, acusticul ”You Have to Be Joking (Autopsy of the Devil’s Brain)”, “Hold Your Head”) – de fapt, chestiile mai energetice şi distorsionate de alt-rock sunt în inferioritate numerică aici (“… Smiling Deathporn Immortality Blues”, “Gingerale Afternoon (the Astrology of a Saturday)”, “The Magician vs. the Headache”, “Frogs”). Dar uitaţi de faptul că Future Head e solid şi are piese amuzante, memorabile (“Talkin’ ‘Bout the Smiling Deathporn Immortality Blues (Everyone Wants to Live Forever)” – ale cărui versuri prezic într-o oarecare măsură stilul mai contemplativ de pe Soft Bulletin/Yoshimi/Mystics, “Hit Me Like You Did the First Time”, “The Sun”, cu un aranjament halucinatoriu – aud o influenţă din Sgt. Pepper şi Magical Mystery Tour aici - şi armonii vocale reuşite, “Felt Good to Burn”, power pop-ul “Gingerale Afternoon (The Astrology of a Saturday)”, “Halloween on the Barbary Coast”), semnul principal al evoluţiei continue e faptul că nu sunt piese slabe aici. 

 

The Flaming Lips – Talkin’ ‘Bout the Smiling Deathporn Immortality Blues (Everyone Wants to Live Forever) 

După prăbuşirea celui mai scurt aliniament din istoria Flaming Lips, Coyne şi Ivins i-au recrutat pe Steven Drozd şi Ronald Jones pentru Transmissions from the Satellite Heart (1993), primul lor album care a adus cu sine mai multă atenţie din partea oamenilor. Din păcate, odată cu el grupul a căpătat o reputaţie de “one hit wonders” datorită single-ului de succes “She Don’t Use Jelly”, nu exact o poziţie favorabilă pentru un grup de ciudaţi dintr-un stat de doi lei care cântă rock psihedelic şi dau pieselor lor titluri stranii. Well, hei, cel puţin au primit un cameo în 90210, for what it’s worth. Şi oricum e mai mult un accident în contextul lui Transmissions, un album care, mare surpriză, regurgitează din nou psihedelia de pe Ambulance şi Hit dar cu încă o doză de progres – e evident că grupul abandonează treptat zgomotul brutal în care traficau anterior în favoarea unei chestii halucinatorii mai accesibile. Singurul album din 1990 la care nu a participat Fridmann, aici grupul şi Keith Cleversley reduc claviaturile (“Moth in the Incubator”, “When Yer Twenty Two”) şi efectele speciale (“Turn It On”, “She Don’t Use Jelly”, “Chewin the Apple of Your Eye”) în favoarea tobelor (distorsionate - cred că e de la Cleversley, dar sunt definitiv distorsionate) ale lui Drozd şi pânzei de chitări creată de Coyne şi Jones. Veriga slabă de aici ar fi cover-ul piesei de folk “Plastic Jesus” de Ed Rush şi George Comarty (uh, what’s the point, really?), şi recunosc că nu mă omor după haosul controlat din “Superhumans”, dar în rest albumul e la fel de solid (“Oh, My Pregnant Head (Labia in the Sunlight)”, ce sună exact cum îmi imaginam c-ar suna o piesă numită “Oh, My Pregnant Head (Labia in the Sunlight)”, acusticul ”Chewin the Apple of Your Eye”, “Moth in the Incubators”, “When Yer Twenty Two”, “Slow Nerve Action”) deşi mi se pare că are mai puţine piese distinse decât Hit (seninul “Turn It On” – mă întreb de ce Coyne et. co s-au obosit să facă o piesă ce pare să fie despre ascultarea radio-ului când şansa ca Flaming Lips să apară la radio era infinitezimală în cel mai bun caz -, “Pilot Can at the Queer of God”. ce tot toarnă instrumentaţie peste un riff de garage rock reuşit, “She Don’t Use Jelly”, “Be My Head”, o piesă care mă face să blestem faptul că nu ştiu cum să traduc ca lumea expresia “demented singalong” – credeţi-mă, e o descriere destul de perfectă) – I don’t know, poate sunt doar eu. Şi “She Don’t Use Jelly” e ceva mai accesibil doar datorită riff-ului de slide guitar de la suprafaţă şi dinamicii Pixies – în adâncime se ascunde un ritm mai complicat (seriously, you try air-drumming to this; eu mereu stric refrenul…) şi o structură ceva mai puţin convenţională (în loc de aşteptatul vers-refren-vers-refren e ceva mai degrabă cam aşa: refren-vers de chitară+vocal-vers cu toţi membrii-vers chitară+vocal-vers totgrupul-refren-vers chitară+vocal-vers totgrupul-refren-fadeout). 

 

The Flaming Lips – She Don’t Use Jelly 

Devine deja evident pe Clouds Taste Metallic (1995), ultimul album făcut de Flaming Lips ca un grup de alt-rock, că grupul practic nu mai are unde să împingă stilul care i-a servit bine până acum, o combinaţie uneori tensionată, uneori echilibrată între rock psihedelic, noise rock şi accesibilitate.  So, yeah, dacă aţi ascultat Ambulance, Hit şi Transmissions ştiţi exact cum sună Clouds: multe overdub-uri de chitară, mai multe claviaturi, efecte speciale/sample-uri (“The Abandoned Hospital Ship”, “They Punctured My Yolk”, “Bad Days (Aurally Excited Version Mix)”, “Guy Who Got a Headache and Accidentally Saves the World”), reverb şi ecou pentru sunetul ăla spaţial (“Psychiatric Explorations of the Fetus with Needles”), instrumentaţie mai variată (conga pe “Lightning Strikes the Postman”, trompetă pe “Bad Days”, clopote pe “The Abandoned Hospital Ship”, glockenspiel pe “Psychiatric Explorations…” şi “Bad Days”), blah blah blah etc etc etc. Well, a revenit Fridmann la statutul de co-producător oricum. Cum se diferenţiază Clouds, în afară de faptul că e ceva mai bun decât Transmissions? Eh, mi se pare că de data asta grupul nu se dedă la experimentare de dragul experimentării, ci mai mult transplantează elementele “trippy” peste o serie de piese de rock previzibil de agresive cu chitări mega-distorsionate (“Psychiatric Explorations of the Fetus with Needles”, care îmi place dar mă enervează distorsionarea de fuzz proastă de pe chitări – sorry guys, dacă aveaţi distorsionare care nu sună ca un aparat Geiger aş fi pus-o în categoria pieselor clasice… -, “Kim’s Watermelon Gun”, unde riff-urile agresive cu “power chords” îngroapă undeva în mixaj melodia optimistă, “Lightning Strikes the Postman”) şi piese ori mai relaxate sau care pot fi chiar numite ”balade” (dementul “Brainville”, care răspunde la întrebarea: cum ar suna dacă patru potheads din Oklahoma ar încerca să facă melodia principală a unui desen animat?, “Christmas at the Zoo”, “Evil Will Prevail”, “Bad Days (Aurally Excited Version Mix)”, ce sună ca o imitaţie a lui Pet Sounds) – varietatea aici constă în “The Abandoned Hospital Ship”, care începe în ultima categorie dar trece în prima, plus piesele care iau melodii de pop şi le amestecă cu elemente mai abrazive/haotice (“Placebo Headwound”, al cărui claviaturi şi armonii vocale evidenţiază obsesia crescândă a grupului pentru The Beach Boys, “This Here Giraffe”, ce copy-paste-uieşte o melodie senină acustică peste tobe distorsionate, “Guy Who Got a Headache and Accidentally Saves the World” – BEST. TITLE. EVER. -, “When You Smile”, “They Punctured My Yolk”). Deci… uh, piesele… grozave… sunt cam aşa: “The Abandoned Hospital Ship” (combinând o melodie hipnotică cu un ritm “tropăit” în 3/4), “Placebo Headwound” şi “This Here Giraffe” (două piese una după alta care prezic într-o oarecare măsură ce urmează din partea Flaming Lips), “Brainville” (jur că riff-ul de chitări distorsionate de la început, ăla care sună ceva ca “daaa-da-daaa-da-daaa-da-daaa-da” îmi aminteşte de melodia din “Don’t Speak” de No Doubt. Coincidenţă?), energeticul “Kim’s Watermelon Gun” (Drozd aici are oportunitatea să pretindă că e Keith Moon), ”Christmas at the Zoo” şi “Bad Days (Aurally Excited Version Mix)”. 

 

The Flaming Lips – The Abandoned Hospital Ship 

 

The Flaming Lips - Placebo Headwound

Jones a plecat şi el în 1996, cristalizând aliniamentul Flaming Lips aşa cum e cunoscut azi (Coyne, Ivins şi Drozd). Problema e că acest aliniament a avut parte de un început nesigur cu Zaireeka (1997), un album care nu ştiu dacă reacţia corectă ar fi să-l numesc încă un dezastru de tip Telepath(et)ic Surgery sau să mă scarpin în cap şi să zic “Huh? WTF?”. Uite chestia cu Zaireeka: e un album format din 4 CD-uri care trebuie ascultate simultan pe patru CD playere pentru a rezulta piesele respective. Er… eu n-am patru casetofoane, aşa că a trebuit să sincronizez toate fişierele în Adobe Audition, deci nu ştiu dacă se aplică anumite critici pe care mă pregăteam să le fac, ca de exemplu faptul că pe anumite piese cele patru CD-uri nu se sincronizează şi iese un haos slab (nimic mai enervant decât lipsa de sincronizare…) – nu ştiu dacă e de la grup sau de la mine. Dar problema principală e că pe Zaireeka am impresia că Flaming Lips au fost atât de preocupaţi de ideea de 4 CD-uri că au uitat să creeze piese. Cu câteva excepţii (super-dramaticul “Riding to Work in the Year 2025 (You’re Invisible Now)”, balada melancolică ”Thirty-Five Thousand Feet of Despair”, a cărei aranjament de mellotron-sintetizatoare-ritm ce imită palpitaţiile inimii va fi revizitat de grup mai târziu), ideea de 4 CD-uri e mai mult folosită să ascundă faptul că majoritatea pieselor nu-s exact la nivelul anterior: ”Okay I’ll Admit That I Really Don’t Understand” e un groove fleşcăit peste care Coyne face atâtea overdub-uri de vocal încât suspectez că ascultase Queen, balada “A Machine in India” e okay dar pur şi simplu n-are un motiv să dureze 10 minute, în special când muzica devine din ce în ce mai disonantă pe parcurs, “The Train Runs over the Camel But Is Derailed by the Gnat” e o piesă de rock okay dar prea desincronizată, “How Will We Know (Futuristic Crashendos)” are un abuz chiar enervant de frecvenţe ultra-joase şi înalte ce strică o piesă altfel bună, “March of the Rotten Vegetables” e plictisitor (şi are un solo de tobe slab rău) şi “The Big Ol’ Bug Is the New Baby Now” (un aranjament okay + spoken-word plictisitor + sfârşit enervant = not cool, dude). 

Şi Coyne, Ivins şi Drozd (care aici pentru prima oară contribuie chitări şi claviaturi) recuperează de la împiedicarea lui Zaireeka cu The Soft Bulletin (1999), prima lor 100%-nu-glumesc-fără-condiţii capodoperă. Cred că se plictisiseră să se tot joace în studio, fiindcă trăsătura definitorie a lui Soft Bulletin e că grupul, Fridmann şi Scott Booker (promovat de la manager la producător, chiar dacă e neclar dacă el chiar a produs ceva) abandonează experimentaţia distrată şi rădăcinile de noise pop/punk rock manifestate pe toate albumele anterioare în favoarea unui stil super-orchestrat de baroque pop/rock psihedelic. Yeah, Soft Bulletin se înscrie în categoria de “albume (cel puţin parţial) conceptuale şi consistente cu o producţie densă şi complexă”, în marea tradiţie a lui Pet Sounds, Sgt. Pepper, Dark Side of the Moon et al. Deci, n-ar fi o mare surpriză că Flaming Lips au abandonat distorsionarea brutală din începutul carierei lor în favoarea unui zid de chitări şi sintetizatoare plus ritmuri viguroase (din toate albumele Flaming Lips, cred că Soft Bulletin are cele mai bune înregistrate tobe), orice altă instrumentaţie mai era valabilă (chestii orchestrale precum trompete, viori şi harpă apar pe mai multe piese, deci n-are rost să le listez pe toate, cor sintetic – cred… nu-s sigur… – pe “A Spoonful Weighs a Ton” şi “The Spiderbite Song”, drum machine pe “A Spoonful Weighs a Ton” şi “The Spark That Bled”, vibrafon pe “The Spark That Bled”, clopote pe “Waitin’ for a Superman” etc.) şi o tonă de armonii vocale (vă aşteptaţi la altceva?) ce proptesc o serie de piese destul de serioase dar ale naibii de memorabile despre Marile Probleme Filozofice Ale Vieţii şi Mortalităţii and shit. OK, partea bună e că Soft Bulletin atât instrumental cât şi liric reuşeşte să balanseze optimismul lui Pet Sounds şi coloana-sonoră-a-unei-depresii a lui Dark Side (I love it, dar e genul ăla de album care-i deprimant rău, cu excepţia lui “Money”), iar Coyne reuşeşte să evite batos-ul datorită versurilor sale nu-exact-la-fel-de-lunatice-ca-înainte dar tot destul de suprarealiste. Really, toate cele 12 14* piese (“What Is the Light?” – în afară de aranjamentul maiestuos, pentru a cita un serial american: it’s got a good beat and you can dance to it! -, instrumentalele melancolice/contemplative/ambientale/whatever “The Observer” şi ”Sleeping on the Roof”) sunt atât de bune încât mi-e greu să aleg cele care ies în evidenţă. Dar o să încerc oricum: ”Race for the Prize” (versiunea originală e bună dar stricată de tobe prea distorsionate şi tari; remixul lui Peter Mokran e superior fiindcă are un mixaj mai balansat, chitări acustice audibile şi mai multe armonii vocale), “A Spoonful Weighs a Ton” (începând ca o piesă orchestrală înainte de a erupe într-un duel între tobele lui Drozd şi un Moog super-distorsionat; dinamica e repetată pe parcursul piesei), “The Spark That Bled” (un groove care aproximează atât de bine anii ’60? Ar fi criminal să nu-l pun în lumină!), “The Spiderbite Song” (combinând un aranjament ce dă un efect eteric cu un ritm marţial), “Buggin’” (holy shit piesa asta e FERICITĂ), “Waitin’ for a Superman” (încă odată remixul lui Mokran deţine avantajul clar şi mixajul superior), “Suddenly Everything Has Changed” (un cazan ce asimilează un aranjament aproape cinematic, chitări “twangy”, armonii vocale practic teleportate din Yes/Beach Boys şi ritmuri funky), “The Gash” (o piesă care sare cu totul în piscina bombastului dar reuşeşte să scoată ceva uimitor din ea – combinaţia de tobe dureros de tari şi Coyne transformându-se într-un cor de gospel pur şi simplu trebuie auzită; it’s like ELO, except it doesn’t suck) şi atmosfericul, melancolicul “Feeling Yourself Disintegrate”. 

The Flaming Lips – Race for the Prize (Mokran mix) 

The Flaming Lips – Waitin’ for a Superman (Mokran mix) 

* În total 14, dar 2 dintre ele sunt remixuri de Peter Mokran. Dacă nu consideraţi faptul că atât versiunile din SUA şi Marea Britanie au o piesă care nu apare pe cealaltă; cea americană are “The Spiderbite Song” şi cea engleză are “The Slow Motion”. Ghichiţi care o am eu. 

PS: versiunea engleză are o secvenţare mai proastă decât cea americană. 

Încurajaţi de rezultatele fantastice ale lui Soft Bulletin, Flaming Lips se avântă şi mai mult în formula de succes “producţie superambiţioasă psihedelică + piese memorabile = PROFIT” cu Yoshimi Battles the Pink Robots (2002). De data asta, diferenţa e că Yoshimi (titlul evident n-are nimic de a face cu creditul pentru vocale al lui Yoshimi P-We din grupul Boredoms; ea contribuie piesei “Yoshimi Battles the Pink Robots Pt. 2″, btw) are şi mai multe sintetizatoare, drum machines/loops şi chestii electronice (jur că vocalul ăla procesat de la începutul lui “Fight Test” e un sample din acelaşi program care-l folosesc eu pentru a crea muzică!). Dar în afară de aceste diferenţe, grupul, Fridmann şi Booker nu fac schimbări majore, pur şi simplu creând un fel de Soft Bulletin v2.0, ceva mai puţin serios/melancolic şi ceva mai amuzant, dar tot la acelaşi nivel calitativ. OK, băieţii continuă să scoată chestii bune când se afundă în melancolie (“One More Robot/Sympathy 3000-21″, “In the Morning of the Magicians”, “Are You a Hypnotist??” ”Do You Realize??”, funeralul “All We Have Is Now”) sau experimentalism (agresiunea lui “Yoshimi Battles the Pink Robots Pt.2″), dar o mare parte, dacă nu majoritatea lui Yoshimi se plasează mai degrabă în partea mai accesibilă, conceptuală a muzicii grupului (“Fight Test”, “Yoshimi Battles the Pink Robots Pt.1″, ce foloseşte un drum machine şi un riff de chitară acustică procesat electronic; e o piesă bună dar mi se pare că lipsa bas-ului mă perplexează şi mă face să cred că piesa e neterminată; “Ego Tripping at the Gates of Hell”, “It’s Summertime”, reclicând formula de bază a lui “Fight Test” cu mult succes, instrumentalul PinkFloydian “Approaching Pavonis Mons By Balloon (Utopia Planitia)”), sau cel puţin foloseşte asta ca să camufleze tendinţele pesimiste/conemplative. Bine, recunosc, Yoshimi nu mai are atât de multe piese distinse ca Soft Bulletin, dar ele-s tot la fel de impresionante: “Fight Test” (o piesă chiar “poppy” cu o melodie vocală derivată din “Father and Son” de Cat Stevens; aranjamentul în sine e bazat pe formula “chitară acustică + drum loop influenţat de trip-hop”), “One More Robot/Sympathy 3000-21″ (cu o influenţă pronunţată din trip-hop), “In the Morning of the Magicians”, relaxatul “Ego Tripping at the Gates of Hell”, ”It’s Summertime”, ”Do You Realize??”, simultan cea mai deprimantă (versuri precum “Do you realize that everyone you know someday will die?”) şi fericită piesă a grupului (îndulcind versurile cu viori sintetizate, clopote, chitară acustică şi armonii vocale în stil Yes). 

The Flaming Lips – Do You Realize?? 

Mare surpriză, Flaming Lips continuă cu dispoziţia psihedelicosmică pe At War with the Mystics (2006). Şi… uh… am cam descris sunetul albumului deja, aşa că hai să trec la diferenţele faţă de cele anterioare: Mystics se retrage puţin de la electronicizarea lui Yoshimi, foloseşte ceva mai multe chitări, are o orientare mai de prog-rock şi are mai multe versuri ceva mai politice (“The Yeah Yeah Yeah Song”, “Free Radicals”). Şi… cam asta e (am menţionat faptul că e masterat oribil?). Considerând faptul că Mystics e din nou echivalentul audio al unei supe cosmice preparate de grup cu Fridmann şi Booker (zid de chitări şi claviaturi, etc.), e imposibil să scap de impresia că The Flaming Lips mai mult stau în acelaşi loc decât avansează. Dar hei, la fel ca în cazul Queens of the Stone Age, statul pe loc sună la fel de bine din partea lor. Avem iar calitatea bună de rigoare (instrumentalul Floydian “The Wizard Turns On…” – propriul lor “Interstellar Overdrive”-plus-”Any Colour You Like”? -, “Mr. Ambulance Driver”, “The W.A.N.D.”), deşi câteva piese mai scapă puţin pe sub ştachetă (“Haven’t Got a Clue”, o piesă okay dar prea derivativă de la “The Yeah Yeah Yeah Song” şi “It Overtakes Me”, “Goin’ On”), şi piesele foarte foarte bune (pop-rock-ul energetic “The Yeah Yeah Yeah Song”, funk-rock-ul “Free Radicals”, extinsul “The Sound of Failure”, “My Cosmic Autumn Rebellion”, o piesă grozavă stricată de o masterare criminală, balada atmosferică “Vein of Stars”, ”It Overtakes Me”, a cărui structură vine cam aşa: prima parte - you can actually dance to this! Whoa!, partea a doua – cineva a ascultat mult Close to the Edge…; “Pompeii am Götterdämmerung”, al cărui aranjament cinematic şi orgă Hammond proeminentă practic mă forţează să invoc comparaţiile cu Pink Floyd – păcat că are încă o masterare atroce ce strică totul…). Acuma singura întrebare rămâne dacă grupul o să poată să continue cu asta la nesfârşit sau o să treacă la altceva.

The Flaming Lips – The Yeah Yeah Yeah Song

---