30.Apr.2010 / Muzică / 609 vizualizări /

TDCSNA: The Electric Prunes

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem The Electric Prunes.

The Electric Prunes

Celălalt caz faimos al unui grup psihedelic şi de garage rock în acelaşi timp îl reprezintă The Electric Prunes. Cariera lor a fost cam la fel de scurtă ca cea a 13th Floor Elevators, cuprinzând anii 1965-1970, dar au reluat-o după o pauză lungă în 2001. Grupul a avut mai mulţi membri, aliniamentul lor “clasic” din anii ’60 conţinându-i pe următorii:

James Lowe – vocal, chitară
Mark Tulin – bas
James Spagnola (“Weasel”) – chitară
Ken Williams – chitară
Preston Ritter – tobe

Istoria grupului este puţin mai ciudată decât a 13th Floor Elevators – ei au trebuit să se lupte ca să obţină controlul creativ, iar după eşecul albumelor Mass in F Minor şi Release of an Oath din 1968, aliniamentul clasic s-a despărţit dar producătorul lor a asamblat unul nou fiindcă deţinea din punct de vedere legal numele grupului. Aliniamentul “nou” a înregistrat un album de căcat şi, previzibil, s-a dezbinat şi el definitiv în 1970.

Cât despre cum sună The Electric Prunes, ei sunt mai orientaţi către partea psihedelică a ecuaţiei spre deosebire de The 13th Floor Elevators, care oricât de “trippy” deveneau rămâneau fundamental un grup de garage rock. Şi trebuie să recunosc că din punct de vedere sonic The Prunes sunt mai duri decât The Elevators - e o diferenţă între texani care cântă la chitări cu reverb de surf rock cu un sunet ascuţit şi californieni care-şi distorsionează chitările cu fuzztone şi tremolo excesiv şi le îngroapă în reverb până sună de parc-au fost înregistrate într-o cavernă. Dar chiar dacă The Prunes au un avantaj minor din punct de vedere sonic, ei pierd la cel vocal – Lowe e un vocalist okay, sunând puţin ca Alex Chilton, dar nu e la fel de captivant ca Erickson.

Îmi lipsesc albumele noi ale grupului, Artifact (2001), California (2004) şi Feedback (2006). Nu ştiu de ce dar sunt mai greu de găsit…

Debutul grupului, The Electric Prunes (1967), suferă de sindromul “two hits and ten pieces of junk“, pentru a-l cita pe Phil Spector, dar înainte să credeţi că acesta e un alt caz de debut care desăvârşeşte stilul unui grup fără piese bune, e un caz ceva mai aparte. Pentru început: da, aici The Electric Prunes îşi formulează stilul specific, cu Lowe, Spagnola şi Williams băgându-şi chitările printr-o tonă de pedale cu efecte sub sprijinul abil al secţiunii de ritm Tulin-Ritter, iar producţia cavernoasă lui Dave Hassinger (care, fără glumă, îmi aminteşte de Aftermath de Rolling Stones) desăvârşind efectul halucinogen al albumului. Problema e că The Prunes au fost lăsaţi să includă doar două din piesele proprii – “Train for Tomorrow” şi “Luvin’”. În rest, Hassinger le-a băgat pe gât tot felul de material din partea unor sciitori din afară, majoritatea provenind din partea echipei Annette Tucker/Nancy Mantz. Rezultatul e că albumul conţine unele piese abismale care nu se potrivesc absolut deloc cu stilul grupului (“Sold to the Highest Bidder”, care risipeşte o melodie de bas okay pe o piesă stupidă de folk-rock care pare să fure din coloanele sonore ale lui Ennio Morricone, ”About a Quarter to Nine”, o copie de la “Honey Pie” de The Beatles ceva mai puţin enervantă dar tot slabă, piesa de baroque-pop “The King Is in the Counting House”, ”Toonerville Trolley”, ca un “Honey Pie” sau “When I’m 64″ cu enervarea ridicată la pătrat), iar majoritatea e umplută de piese okay dar nu prea distinctive (“Bangles”, “Are You Lovin’ Me More (But Enjoy It Less)”, “Train for Tomorrow”, blues-rockul “Luvin’”, “Ain’t It Hard”). Dar ceea ce salvează The Electric Prunes de la obscuritate completă sunt câteva piese memorabile: marele lor hit single “I Had Too Much to Dream (Last Night)” (unde grupul transformă o piesă iniţial menită să fie o baladă plângăcioasă într-un rock propulsiv, creepy bazat pe o pânză de chitări învolburate), destinsul “Onie” (care aminteşte de “Sunday Morning” de Velvet Underground), ”Get Me to the World on Time” (bazată pe o variaţie psihedelică asupra “ritmului Bo Diddley”), imitaţia Rolling Stones ”Try Me on for Size” şi piesa bonus ”Little Oliver”.

The Electric Prunes – I Had Too Much to Dream (Last Night)

The Electric Prunes – Get Me to the World on Time

Pentru Underground (1967), grupul a avut ceva mai multe contribuţii - 6 din cele 14 piese sunt de ei, iar restul de Tucker/Mantz sau alţii. În rest, nu sunt prea multe diferenţe – sunetul e acelaşi, Hassinger din nou face totul să sune de parcă a fost înregistrat într-o peşteră, ş.a.m.d. Diferenţa cheie e că de data asta nu mai există piesele nepotrivite de pe The Electric Prunes – chiar şi cele mai slabe de data asta (“It’s Not Fair”, “Dr. Do-Good”, o copie mai bună de la “Sold to the Highest Bidder” dar tot destul de slabă, “Capt. Glory”, “Everybody Knows You’re Not in Love”) stau în “cutia” specifică grupului şi nu mai fac excursii dezastruoase în afara ei. Problema? Underground nu are o piesă de calibrul lui “I Had Too Much to Dream (Last Night)” sau “Get Me to the World on Time”, dar e o problemă minoră considerând ca majoritatea pieselor sunt bune (“Children of Rain”, încetinitul “Antique Doll”, “I”, cu o linie de bas funky, “Big City”, “Long Day’s Flight”) şi sunt câteva distinse: “The Great Banana Hoax”, Doors-ianul “Wind-Up Toys”, cover-ul piesei “I Happen to Love You” de Gerry Goffin şi Carole King, agresivul “Hideaway” şi “You Never Had It Better”.

The Electric Prunes – The Great Banana Hoax

The Electric Prunes – Hideaway

Damnit, tipii ăştia au cel mai prost noroc. După ce au reuşit să obţină o anumită măsură de control creativ pe Underground, na că li s-a retras din nou cu Mass in F Minor (1968). Istoria lui Mass mi se pare destul de interesantă: conceptul de bază este creerea unei versiuni psihedelicizate a misei catolice (versurile-s toate în latină, duh), cu tot materialul scris şi aranjat de David Axelrod iar Hassinger din nou în control, iar un grup adiţional de muzicieni numit The Collectors a contribuit la album doar pentru a-l termina mai repede. Deci, practic The Prunes au revenit la situaţia de plasticină pentru tipi din afară care au avut-o pe primul album. Axelrod nu reuşeşte să creeze destul material bun pentru a umple un album întreg, conceptul fiind practic bătut până-n pământ încă de la jumate, iar orchestraţia bombastică nu ajută deloc – viorile, trompetele franţuzeşti şi orgile par a fi înregistrate separat şi copy-paste-uite peste materialul Prunes/Collectors după cât de mare e contrastul între cele două. Probabil că e previzibil atunci că albumul îşi risipeşte calitatea rapid: începând cu piesele bune, ”Kyrie Eleison” (folosită în mod faimos în filmul Easy Rider) şi garage rock-ul “Gloria”, urmează de o serie de piese cu aceleaşi chitări reverberate, orgi de biserică, orchestraţie grandioasă şi intonaţii corale latine, devenind muzică de fundal pe la jumătate (“Credo”, “Sanctus”) şi eventual plictiseală (“Benedictus”, “Agnus Dei” – OKAY I GET IT ALREADY). Versiunea de CD adaugă două piese separate – rock-ul în stil MC5 okay “Hey Mr. President” şi piesa psihedelică la fel de okay “Flowing Smoothly”.

The Electric Prunes – Kyrie Eleison

The Electric Prunes – Gloria

De parcă nu era destul, Prunes au suferit o prostie şi mai mare pentru Release of an Oath (1968) – lucrând din nou cu Hassinger şi Axelrod, ei s-au destrămat în timpul înregistrării, iar în final au contribuit doar vocale, restul fiind înregistrat de o serie de muzicieni de sesiune. Dat fiind lucrurile, nu e surprinzător că Oath e pur şi simplu Mass v2.0, doar că de data asta Axelrod face versurile în engleză şi mai plagiază şi din tradiţia evreiască (“Kol Nidre”? Tot ce lipseşte e shahadah-ul şi poate un mic “jai guru deva om”…) pe lângă cea creştină. Ironia e că Oath e mult mai bun decât Mass – în lipsa membrilor Prunes, Axelrod pur şi simplu creează un album similar cu propriile sale albume Song of Innocence şi Song of Experience, combinând ritmuri de funk-rock şi chitări cu reverb de surf-rock sau distorsionare fuzz-tone cu orchestraţie grandioasă şi aranjamente interesante, cinematice iar durata scurtă a albumului (24 minute) şi piesele mai reuşite îl fac mai puţin plictisitor decât Mass. Per total, Oath e un album bun, dar n-are aproape nimic de-a face cu Electric Prunes.