23.Apr.2010 / Muzică / 296 vizualizări /

TDCSNA: The 13th Floor Elevators

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem The 13th Floor Elevators.

The 13th Floor Elevators, 1966

Poate un grup să fie de psychedelic şi garage rock în acelaşi timp? Well, da, în câteva cazuri aparte. Cel mai faimos dintre acestea este probabil The 13th Floor Elevators.

The 13th Floor Elevators au fost un grup de psychedelic/garage rock din Austin, Texas, unul din cele mai cunoscute şi influente grupuri din acel oraş. Înfiinţaţi în 1965, cariera lor a durat până în 1969, când s-au dezintegrat din mai mulţi factori, cei principali fiind abuzul de droguri şi problemele cu autorităţile texane. Membrii săi au fost:

Roky Erickson – chitară, vocale, harmonica
Tommy Hall – ulcior electric, vocale backup
Stacy Sutherland – chitară, vocale backup
Benny Thurman - bas, vocale backup (1965–1966)
Ronnie Leatherman – bas, vocale backup (1966–1967, 1968)
Danny Galindo - bas (1967–1968)
Duke Davis – bas (1968)
John Ike Walton – tobe (1965–1967)
Danny Thomas - tobe, vocale backup (1967–1969)

Distincţia principală a Elevators este că, indiferent cât se ceartă oamenii dacă au fost exact primul grup de psychedelic rock, au fost cel puţin printre primii. Eu sincer i-am descoperit prin intermediul cover-urilor pieselor lor realizate de Primal Scream, Jesus and Mary Chain şi Spacemen 3, şi pot să zic că ei sunt tot ce vroiau Spacemen 3 să fie dar au eşuat oribil.

Întâi de toate, să fiu corect şi să menţionez că Elevators se înclină mai mult către garage rock (exact cum sună: un gen de rock ‘n roll brut, amator care a proliferat în SUA între 1963-1967 şi a reprezentat precursorul proto-punkului şi al punk rock-ului) decât psihedelie pură. În plus, spre deosebire de Spacemen 3, Elevators au o scuză mai convingătoare pentru propria ”psihedelie minimalistă” – erau un grup de garaj din anii ’60, de unde dracu’ să scoată bani să înregistreze un Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band?

Totuşi, Elevators reuşesc să depăşească contextul istoric prin faptul că, hei, nu se ţin de minimalism cu încăpăţânarea caracteristică Spacemen 3. Elevators aplică destule efecte pe chitări (în principal reverb şi ecou), le distorsionează cu fuzztone şi includ cântatul la ulcior amplificat neortodox al lui Tommy Hall (toate articolele despre ei menţionează că Hall practic făcea totul greşit când vine vorba de cântat la ulcior), secţiunile lor de ritm îşi fac treaba ca lumea (Nicholas Brooker: aşa se cântă la tobe, you amateur…) şi piesele lor posedă o producţie ca lumea şi destulă variaţie ca să nu cauzeze plictiseală extremă şi să-şi primească descrierea de “psihedelic”. Adică, pe scurt, sunt Spacemen 3, dar chiar buni. Plus, îl au pe Roky Erickson ca vocalist principal. Erickson a fost comparat uneori cu Janis Joplin, ceea ce mi se pare o comparaţie insultătoare pentru Erickson – vocalele sale hiperactive, uşor nazale produc un efect mult mai muzical decât urletele nemuzicale, histerice ale lui Joplin.

Avem un nou membru în lista albumelor de debut clasice, şi numele lui e The Psychedelic Sounds of the 13th Floor Elevators (1966), printre primele albume care a folosit cuvântul “psychedelic” în titlu (okay, există şi alte două albume cu “psychedelic” în titlu, dar toate au apărut în aceeaşi lună). Şi “psychedelic sounds” e o descriere destul de aptă pentru muzica dinăuntru. Producţia simplă, directă realizată de Lelan Rogers şi Gordon Bynum face atmosfera halucinogenă a albumului mai mult implicită (prin versurile suprarealiste ale lui Hall, ulciorul său electric şi notele interioare ale albumului, care practic se reduc la “Dude, drugs are fuckin’ AWESOME!”) decât explicită – muzical vorbind The Elevators se înclină mai mult către “garage rock”, rezultatul fiind că sună cam ca The Doors fără claviaturi, cu riff-uri mai simple şi chitări de surf rock (sau cel puţin, ecoul folosit le face să sune de parcă sunt scoase din surf rock) cu un sunet în general ascuţit. Dar hey, n-am chef să contestez natura inovatoare al lui Psychedelic Sounds pur şi simplu fiindcă nu sună ca The Beatles sau Pink Floyd – e destul de “mind-expanding” considerând înregistrarea sa ieftină. Plus, materialul din el e foarte reuşit (“Don’t Fall Down”, piesa în stil The Byrds “You Don’t Know (How Young You Are)”, piesa creepy “Kingdom of Heaven”, “Monkey Island”), distingându-se în particular următoarele piese: piesa clasică de garage rock şi cel mai mare succes comercial al grupului ”You’re Gonna Miss Me” (condus de riff-ul bastardizat de Pete Townshend al lui Sutherland şi vocalele nebunatice ale lui Erickson), hipnoticul “Roller Coaster”, balada de folk-rock în stil The Byrds ”Splash 1″ (cu vocale backup de soţia lui Tommy Hall), riff-ul de blues-rock propulsiv din “Reverberation (Doubt)”, “Fire Engine”, piesa super-groovy “Thru the Rhythm” şi “Tried to Hide”.

The 13th Floor Elevators – You’re Gonna Miss Me

The 13th Floor Elevators – Roller Coaster

The 13th Floor Elevators – Reverberation (Doubt)

Psychedelic Sounds este genul de debut care datorită reputaţiei sale ar face orice continuare destul de dificilă. Totuşi, cu a doua lor excursie în ţara halucinogenelor, Easter Everywhere (1967), The Elevators au reuşit să producă un album la fel de bun ca debutul. Diferenţele între Sounds şi Easter sunt mai mult sonice - Lelan Rogers e din nou în scaunul de producător, secţiunea de ritm Galindo-Thomas e la fel de okay ca cea anterioară Thurman-Walton (dar, sincer vorbind, The 13th Floor Elevators au fost mereu Erickson, Hall, Sutherland şi alţi tipi), ecoul de surf rock de pe chitări a fost înlocuit de înregistrare “clean” sau distorsionare “fuzz-tone”, Erickson e mai puţin hiperactiv ca înainte şi inginerii de sunet au găsit un nou mod de a înregistra ulciorul lui Hall (în loc să pună microfonul în faţa lui, îl pun direct în ulcior). De asemenea, Easter arată grupul diversificându-se dincolo de psihedelia de garaj al lui Sounds, adăugând ceva mai multe piese pure de folk-rock (un cover de la “It’s All Over Now, Baby Blue” de Bob Dylan, “Dust”, “I Had to Tell You”) şi evidenţiind o influenţă mai pronunţată din blues-rock, fără să neglijeze piesele de rock viguroase (“She Lives (In a Time of Her Own)”, “I’ve Got Levitation”). OK, chitările mai “curate” tind să submineze puţin pretenţia Elevators de a fi în continuare un grup de psychedelic rock, dar nu contează – Easter are material la fel de bun ca Sounds (piesele menţionate anterior, piesa de blues-rock “Slide Machine”, “Postures (Leave Your Body Behind)”), şi chiar dacă piesele sale memorabile sunt mai puţine la număr, sunt tot excelente, precum: începutul extins “Slip Inside This House” (cu destulă variaţie structurală pentru a evita plictiseala, vocale inteligibile şi mai multe versuri din poezia acidificată a lui Hall comparate cu cover-ul scurtat de Primal Scream), “She Lives (In a Time of Her Own)”, piesa în stil Jefferson Airplane ”Nobody to Love” (scrisă şi cântată de Sutherland; vocalele sale “mellow” fac un contrast bun cu cele distinctive ale lui Erickson), cover-ul lui “It’s All Over Now, Baby Blue”, “Earthquake”, ”I’ve Got Levitation” (hmm, oare de ce piesele mişto de rock ale grupului se bazează pe un cuvânt care se termină în “-tion”?…) şi “I Had to Tell You”.

The 13th Floor Elevators – Slip Inside This House

The 13th Floor Elevators – She Lives (In a Time of Her Own)

The 13th Floor Elevators – I’ve Got Levitation

The Elevators erau deja pe cale să se dezintegreze complet în timpul înregistrării lui Bull of the Woods (1969), fapt demonstrat de schimbările radicale între acest album şi Sounds-Easter – în primul şi cel mai important rând, Erickson şi Hall sunt practic absenţi, apărând doar pe vreo 4 piese dintr-un total de 11, şi albumul fiind în principal asamblat doar de Sutherland. Sutherland e un chitarist bun, dar aici el practic se loveşte de un zid în absenţa lui Hall şi Erickson, umplând albumul de piese care variază calitativ între mediocru (“‘Til Then”, “Scarlet and Gold”, “Down by the River”, “With You”) şi “doar okay” (“Barnyard Blues”, “Rose and the Thorn”, “Street Song”), nimic comparativ cu calitatea albumelor anterioare. Singurele piese cât-de-cât decente aici sunt, nesurprinzător, cele în colaborare cu Hall şi Erickson: riff-ul de rock ‘n roll din “Livin’ On”, “Never Again”, “Dear Dr. Doom” şi “May the Circle Remain Unbroken”. În rest, Bull of the Woods e un sfârşit slab pentru cariera The 13th Floor Elevators.

The 13th Floor Elevators – May the Circle Remain Unbroken