09.Jun.2009 / Muzică / 450 vizualizări /

TDCSNA: Television

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Television.

Television live în clubul CBGB, 1977

Unul din primele şi cele mai importante grupuri de punk rock/New Wave din New York City a fost Television, dar dintre toţi contemporanii din scena New York (The Ramones, Blondie, Patti Smith), ei sunt singurii care pot fi integraţi doar din punct de vedere tehnic în cadrul mişcării punk rock. Predatând explozia genului, grupul s-a format în 1973 dar a apucat să înregistreze doar două albume înainte să se desfiinţeze în 1978. Membrii au fost:

Tom Verlaine (Thomas Miller) – chitară, pian, vocal
Richard Lloyd – chitară
Fred Smith – bas
Billy Ficca – tobe

Grupul a fost format iniţial de Verlaine (care a luat numele de la poetul său favorit, Paul Verlaine) şi Richard Hell, după ce amândoi au fugit de la şcoala Sandford School din Delaware şi s-au mutat în New York City. Hell a fost dat afară din grup în 1975 datorită talentului său instrumental ce nu putea ţine pasul cu Verlaine, Lloyd şi Ficca, fiind înlocuit de Fred Smith (fostul basist din Blondie, a nu fi confundat cu Fred “Sonic” Smith de la MC5).

Television au respins minimalismul şi simplificarea promovată de punk rock, în schimb favorizând influenţe pronunţate din Velvet Underground, compozitorul minimalist Steve Reich şi diferite grupuri de garage sau psychedelic rock din anii ’60 (Love, Buffalo Springfield, 13th Floor Elevators). Grupul avea o predilecţie pentru improvizaţii extinse marcate de chitările încrucişate ale lui Verlaine şi Lloyd, dând naştere la o serie uriaşă de riff-uri angulare memorabile şi solo-uri fluide, neconvenţionale. De asemenea în contrast cu grupurile contemporane de punk/New Wave, Television tind să folosească destul de puţin distorsionarea, favorizând în schimb alte efecte de chitară precum flanger, phaser, tremolo şi în general amplificare curată.

Television sunt unul din puţinele grupuri cu distincţia de a avea debutul drept capodopera lor. Debutul în chestiune este Marquee Moon (1977), exprimarea cea mai bună şi definitivă a stilului grupului. Toate caracteristicile sunt prezente: chitările duale Verlaine-Lloyd, ritmurile rigide de New Wave ale lui Billy Ficca şi bas-ul minimalist al lui Smith. Verlaine are o voce okay, plină de anxietate (evocându-l pe David Byrne) şi versuri interesante influenţate de mişcarea simbolistă, dar vocalele tind să cadă pe ultimul plan, eclipsate de proeficienţa instrumentală. Verlaine şi Lloyd sunt factorii principali de pe Marquee Moon, sprijinul solid al secţiunii de ritm permiţându-i să se arunce în secţiuni lungi instrumentale ce se dovedesc a fi palpitante, iar grupul dovedeşte destulă restrângere pentru a evita o cădere în indulgenţă. Sunetul spartan, minimalist dat de producătorul Andy Johns (literalmente sună de parcă doar a pus microfoanele şi a apăsat pe “record”) accentuează efectul pieselor, ce sună simple la prima vedere dar se dovedesc a fi destul de complicate. Toate piesele sunt pline de melodii şi riff-uri memorabile (piesa tensionată “Elevation”, balada “Guiding Light”, “Prove It”, “Torn Curtain”), dar se disting dintre toate următoarele: începutul hipnotic “See No Evil”, atmosfericul “Venus”, “Friction” (combinând un riff ciopârţit de blues-rock cu melodii în stil oriental) şi improvizaţia extinsă cu elemente psihedelice ”Marquee Moon” (cu solo-uri excelente de Lloyd şi Verlaine).

Dar problema cu un debut practic perfect este ce faci pentru următorul album? Television, din fericire pe Adventure (1978) evită soarta atâtor grupuri care au căzut în nas pe al doilea album, concentrându-se pe o parte diferită a personalităţii lor muzicale. Comparat cu energia şi tensiunea de pe Marquee Moon, Adventure e un disc mai relaxat, producţia lui John Jansen dându-i un sunet mai complex şi nuanţat comparat cu producţia directă a lui Andy Johns, incluzând mai multe claviaturi şi chiar vocale backup. Şi în total e un album bun. Sigur, Marquee Moon este capodopera Television, dar nici un element ce a făcut din albumul acela o ascultare palpitantă a dispărut. Verlaine şi Lloyd continuă să cânte la chitară în stilul lor inimitabil, cu sprijin solid de Smith şi Ficca. Sigur, există mai puţine improvizaţii şi producţia pe alocuri sună forţată, dar grupul îşi face treaba cu un alt set de piese excelente (sincopatul “Careful”, melodia minimalistă din “Carried Away”, melancolicul “The Fire”, “The Dream’s Dream”, “Adventure”), dintre care câteva sunt mai memorabile: pânza de chitări electrice din “Glory”, balada “Days” (cu armonii vocale reuşite de toţi membrii), punk rock-ul “Foxhole” şi “Ain’t That Nothin’” (sunând ca o piesă pierdută de pe Loaded). În total, Adventure este un epitaf foarte bun pentru Television.

Piese: