TDCSNA: Sonic Youth

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Sonic Youth.

Sonic Youth

Sonic Youth

Sonic Youth sunt un grup legendar al scenei de alternative rock, fiind reprezentanţii laturii mai extreme şi experimentaliste a mişcării şi având o contribuţie majoră la popularizarea geului, atât prin muzica lor cât şi faptul că recomandarea lui Kim Gordon a dus la mutarea Nirvana pe DGC Records (subsidiar al Geffen Records). Formaţi în 1981 în New York City şi continuându-şi cariera şi astăzi, aliniamentele oarecum stabile ale grupului includ următorii membri:

Thurston Moore – chitară, vocal (1981-prezent)
Kim Gordon – bas, vocal, chitară (1981-prezent)
Lee Ranaldo – chitară, vocal (1981-prezent)
Anne DeMarinis – vocal, claviaturi, chitară (1981)
Richard Edson – tobe (1981)
Bob Bert – tobe (1981-1983, 1983-1985)
Jim Sclavunos – tobe (1983)
Steve Shelley – tobe (1985-prezent)
Jim O’Rourke – chitară, bas, sintetizator (2000-2005)
Mark Ibold – bas (2006-prezent)

Numele lor vine de la Moore, care l-a creat combinând porecla chitaristului Fred “Sonic” Smith din MC5 şi cuvântul “youth”, preluat din tendinţa artiştilor de reggae de a include cuvântul în numele lor de scenă (Big Youth, de exemplu).

Ştiu că nu ar fi corect să-i compar cu My Bloody Valentine fiindcă Sonic Youth le-au influenţat stilul, dar o comparaţie e inevitabilă. De dragul conciziei, Sonic Youth sunt un soi de MBV american, doar mult mai agresiv şi cu o orientare mai de punk rock/avangardistă decât psihedelică.

OK, OK, în toată seriozitatea, Sonic Youth au fost iniţial asociaţi cu scena No Wave, dar stilul lor este mai mult un amalgam de influenţe atât din scene de rigoare precum hardcore punk (Minor Threat), noise rock, protopunk (MC5, Patti Smith, The Stooges, Velvet Underground) şi post-punk (Public Image Limited), cât şi din diverşi reprezentanţi avangardişti (Glenn Branca, John Cage, Henry Cowell), rezultând din punct de vedere muzical ceva între alternative, experimental şi noise rock. Stilul lor are ca element esenţial abuzul de feedback, distorsionare şi disonanţă la un nivel asurzitor, dar cel mai distinctiv element este folosirea acordărilor alternative (conform membrilor, element influenţat de Branca şi Joni Mitchell) şi modificarea sunetului chitărilor prin diverse tehnici – de exemplu, plasarea unei şurubelniţe între corzi şi grif (tehnică numită “3rd bridge“, demonstrată de Ranaldo în această imagine). De fapt, Sonic Youth sunt prea ocupaţi să-şi maltrateze chitările pentru a se obosi să fie mare cântăreţi. Sigur, Moore, Gordon şi Ranaldo au voci okay şi cântă bine (Moore sună puţin ca Lou Reed), dar au un stil de a cânta plat, inexpresiv şi puţin lipsit de vlagă (indiferent dacă cântă, mormăie neclar sau ţipă), stil destul de tipic pentru vocaliştii de alternative rock.

(PS: observaţia cu lipsa de vlagă e doar asta – o observaţie, nu o critică.)

Îmi lipsesc: EP-ul de debut Sonic Youth (1982), care totuşi nu e o mare pierdere fiindcă e radical diferit de sunetul pentru care e faimos grupul (nici o chitară distorsionată? BULLSHIT), EP-urile Master-Dik (1987), Whores Moaning (1993 – wow, şi credeam că Hormoaning de Nirvana e un joc de cuvinte prost…), TV Shit (1994), Silver Session for Jason Knuth (1998), In the Fishtank 9 (2002), seria de albume experimentale SYR, piesele contribuite la diverse coloane sonore (come on, guys, Megadeth cel puţin au făcut o compilaţie din asta…) şi albumul The Whitey Album (1988), apărut sub pseudonimul “Ciccone Youth” (yikes, nici nu vreau să-l caut…). De fapt, o să mă ocup doar de albume.

sy-cisPrimul album al grupului, Confusion Is Sex (1983), este ceva mai aproape de stilul pentru care au devenit faimoşi comparat cu EP-ul Sonic Youth, dar e evident că mai aveau de lucru înainte să devină un grup de cult. Confusion îi găseşte pe Sonic Youth în faza cea mai apropiată de noise rock pur, având până şi piese bazate mai mult pe zgomot şi atonalitate decât riff-uri în sine. Dacă asta sună ca un compliment, nu e. Înregistrat într-un studio improvizat într-un beci, Confusion sună pur şi simplu ca o diaree muzicală, producţia amatoare a lui Wharton Tiers zdrobind toate instrumentele într-o calitate sonoră atât de proastă încât albumul devine 50 de minute de zgomot strident cu mixaj oribil (PREA. MULT. MIDRANGE), plus tobe care sună ca nişte cutii de carton. Sigur, câteva piese bunereuşesc să iasă la suprafaţă cu greu (chitările ce sună ca nişte gamelane din “(She’s in a) Bad Mood”, piesa super-creepy “Protect Me You”, cu un ritm tribal de Sclavunos, “Freezer Burn/I Wanna Be Your Dog”, combinând o secţiune ambientală ameninţătoare cu un cover live okay după The Stooges, “Making the Nature Scene”, cu o melodie de bas bună de Gordon), dar combinaţia între producţia de căcat şi prea multe piese fără melodii ce încearcă să fie “hipnotice” dar ajung în schimb plictisitoare (“Shaking Hell”, “Inhuman”, “The World Looks Red”, “Confusion Is Next”, unde grupul sună ca Black Sabbath după o lobotomie, instrumentalul de chitări-gamelane “Lee Is Free”) fac Confusion o ascultare chinuitoare pentru oricine în afară de fanii înrăiţi Sonic Youth. Versiunea de reissue din 1995 include patru piese de pe EP-ul Kill Your Idols (“Kill Your Idols”, “Brother James”, “Early American” şi o versiune live de la “Shaking Hell” – singura diferenţă e că Gordon e chiar inaudibilă aici) care nu contribuie cu nimic la valoarea albumului.

sy-bmrSonic Youth au realizat două schimbări ce fac din Bad Moon Rising (1985) o îmbunătăţire de la Confusion Is Sex. În primul rând, l-au dat afară pe Thiers, înlocuit în funcţia de producător de Martin Bisi şi John Erskine, care co-produc albumul alături de grup. În al doilea rând, au organizat într-o anumită măsură noise rock-ul lor, ce acum sună de parcă are un scop şi o logică comparat cu zgomotul-de-dragul-zgomotului de pe Confusion. Well, okay, Sclavunos a plecat şi el şi a fost înlocuit de Bob Bert, dar asta e o schimbare minoră care nu afectează sunetul albumului în vreun fel. Şi dacă tot suntem la schimbări minore, Gordon şi Moore s-au căsătorit între timp. OK, OK, înapoi la album. Piesele de noise rock (sau, mai bine zis, ambient-noise-rock) acum chiar reuşesc să atingă ţinta şi să aibă un efect hipnotic (“Society Is a Hole”, al cărui loop de feedback sugerează o uşoară influenţă din industrial, “I Love Her All the Time”, “Ghost Bitch”, cu chitară acustică de Ranaldo îngropată undeva în mixaj, “I’m Insane”), câteva au chiar (OHMYGOD!) riff-uri (“Brave Men Run (in My Family), “Death Valley ’69”, ) şi există mai multă varietate, albumul incluzând o piesă calmă, semi-acustică (“Intro”) şi fragmente de tranziţie între piese, deşi toate ajung eventual să sune la fel fiindcă sunt cântate la acelaşi tempo lugubru. Calitativ, Bad Moon Rising are puţine rateuri (“Justice Is Might”, “Satan Is Boring”, “Echo Canyon”) şi primele piese memorabile SY, “Brave Men Run (in My Family)” şi energeticul “Death Valley ’69” (o colaborare între Moore şi Lydia Lunch care a devenit primul single al grupului), probabil plasat la sfârşitul albumului pentru a scula ascultătorii adormiţi de materialul anterior. Versiunea de reissue din 1995 adaugă patru piese de pe EP-ul Flower: “Satan Is Boring”, ce abuzează de pedala Eventide Harmoniser (folosită de Queen şi David Bowie printre alţii) şi-mi provoacă doar o reacţie de “meh”, piesa ambientală cu baterie tribală “Flower”, “Hallowe’en” (sunând ca o copie după “Protect Me You”) şi colajul de efecte sonore “Echo Canyon”, care e slab dar scurt.

sy-evolEVOL (1986) continuă cu orientarea de ambient-noise-rock definitivată pe Bad Moon Rising, dar concentrează explorările avangardiste şi le încadrează în structuri clasice de rock. În consecinţă, elementele de noise-rock care anterior păreau auto-indulgente acum se fortifică şi capătă acea balanţă între accesibilitate şi experimentalism ce defineşte stilul Sonic Youth. Sosirea bateristului permanent Steve Shelley din grupul de hardcore punk The Crucifucks asigură “ancora” ritmică ce lipsea de pe albumele anterioare şi îi impinge pe Moore, Gordon şi Ranaldo către un sunet mai viguros, sunet ajutat de producţia mai clară a lui Martin Bisi. EVOL e primul album Sonic Youth care să aibă piese în sine şi nu pur şi simplu experimente de noise-rock, care sunt în general reuşite (“Star Power”, lansată ca single pentru a promova albumul, “Green Light”, disonantul “Marilyn Moore”, cu versuri de Moore şi Lydia Lunch), cu ceva varietate stilistică (improvizaţia haotică “In the Kingdom #19”, cu un monolog de Ranaldo şi bas de Mike Watt din Minutemen, “Secret Girls”, combinând o melodie de pian cu un monolog de Gordon) şi mai multe piese memorabile comparat cu Bad Moon Rising: rock-ul ursuz “Tom Violence”, piesa misterioasă aproape de dream pop “Shadow of a Doubt” (inspirat de filmul Strangers on a Train de Alfred Hitchcock şi incluzând o secţiune în mijloc cu chitări distorsionate), propulsivul “Death to Our Friends” şi piesa extinsă “Expressway to Yr. Skull”, ce începe ca rock agresiv dar se termină ca piesă ambientală. Albumul include o piesă bonus, un cover okay după piesa “Bubblegum” de Kim Foley (managerul The Runaways), foarte “poppy” comparat cu materialul anterior dar cu baterie rapidă în stil Keith Moon de Shelley şi vocale de Gordon şi Ranaldo. În ansamblu, EVOL reprezintă primul album excelent Sonic Youth.

sy-sSister (1987) reprezintă o continuare a stilului cristalizat pe EVOL – aceeaşi structurare şi concentrare asupra pieselor, aceeaşi folosire disciplinată a elementelor de noise rock şi acordări alternative, o oarecare varietate stilistică (“Beauty Lies in the Eye”, un monolog de Gordon acompaniat de – holy shit – o baladă cu chitări acustice audibile) şi aceeaşi calitate înaltă. Bineînţeles, asta atrage de la sine o întrebare – cum se diferenţiază Sister de EVOL? Well, în primul rând, Bisi a plecat – Sonic Youth sunt creditaţi ca producători, cu Bill Titus ca inginer de sunet. În consecinţă, Sister are o producţie ceva mai complexă decât sunetul destul de direct al lui EVOL, folosind multe overdub-uri de chitară atât armonice cât şi disonante pentru a crea un peisaj sonic luxuriant, producţie potrivită cu piesele reuşite care arată grupul continuând evoluţia spre accesibilitate începută pe albumul anterior (agresivul “Catholic Block”, “Stereo Sanctity”, “Pipeline/Kill Time”, cu vocale de Ranaldo, riff-urile monotone şi percuţia industrială din “Pacific Coast Highway”, cover-ul piesei “Hot Wire My Heart” de Crime). Sunetul consistent al lui Sister combinat cu piesele foarte bune face ca piesele excelente să se distingă ceva mai lent comparat cu EVOL (“Schizophrenia”, sunând ca o piesă de jangle pop distorsionată prin perspectiva grupului, riff-urile armonice din “Tuff Gnarl”, “Cotton Crown”, cu armonii vocale Moore-Gordon şi un ritm marţial în spatele unei pânze de chitări, punk rock-ul “White Cross”), dar asta nu e o problemă. Sister e simultan o continuare excelentă de la EVOL şi albumul pregătitor pentru prima capodoperă grupului. CD-ul include o piesă bonus, experimentul ciudat de rap-rock “Master-Dik” (are you fucking shitting me? Whores Moaning era un joc de cuvinte prost de la un joc de cuvinte prost, dar ăsta e chiar dureros…).

sy-dnSonic Youth au pus în aplicare lecţia despre structurare şi accesibilitate care au învăţat-o de pe EVOL şi Sister, combinând-o cu înclinaţia pentru acordări alternative şi disonanţă şi varietatea stilistică apărută doar în mod restrâns pentru a crea prima lor capodoperă, Daydream Nation (1988). Din punct de vedere sonic, Daydream Nation reprezintă o combinare a sunetului ambiental, complex de pe Sister cu cel direct, viguros de pe EVOL supervizată de grup şi co-producătorul şi inginerul de sunet Nick Sansano (mixer pentru Public Enemy; acest album a reprezentat prima sa slujbă pentru un grup de rock), cu un sunet clar dar puternic marcat de chitări dure şi baterie propulsivă. Iar din punct de vedere structural, Daydream Nation este practic White Album-ul lui Sonic Youth, împărtăşind cu albumul Beatles formatul de album dublu de care grupul profită pentru a se extinde din punct de vedere stilistic. Materialul de pe Daydream Nation variază între alternative rock-ul agresiv tipic SY (piesa extinsă “The Sprawl”, inspirată din romanele autorului de SF William Gibson şi având aceeaşi structură ca “Expressway to Yr. Skull” – început agresiv + sfârşit ambiental, “Eric’s Trip”, “Rain King”), material mai relaxat/diferit (“‘Cross the Breeze”, ce sună ca o versiune mai brutală după “Vamos” de Pixies, “Candle”, “Kissability”, ce combină o secţiune atmosferică cu una agresivă) şi experimente pure (piesa de musique concrète amuzantă “Providence”, combinând un solo de pian de Moore, sunetul unui radiator şi mesaje de telefon lăsate de Mike Watt din Minutemen), incorporând atât pasajele instrumentale hipnotice evidente de pe EVOL cât şi colajele de sunet de pe Sister/Bad Moon Rising. Dar cel mai important, materialul este fără vreo excepţie consistent şi fantastic (da, chiar şi “Providence”, dar piesa aia poate fi considerată un soi de “Revolution 9” al grupului), din album distingându-se piese clasice precum începutul energetic “Teen Age Riot”, influenţa de punk din “Silver Rocket” (al cărui riff memorabil şi secţiune de mijloc cu zgomot de chitară invită comparaţii cu “You Made Me Realise” de My Bloody Valentine), “Total Trash” (bazat pe un riff de rock ‘n roll răsucit de grup), “Hey Joni” (Joni Mitchell wishes she could rock this hard…), piesa calmă cu riff-uri armonice şi un mijloc agresiv “Candle” şi “Trilogy”, o combinaţie de trei piese (“The Wonder”, “Hyperstation” şi “Eliminator Jr.”) ce-şi justifică durata de 14 minute. Pe scurt, Daydream Nation e primul album Sonic Youth care e excelent de la cap la coadă, iar combinaţia/echilibrul de calitate, accesibilitate şi experimentalism îi acordă statutul de primă capodoperă.

sy-gooFrustraţi de distribuţia deficitară a lui Daydream Nation, Sonic Youth au făcut saltul către casele de discuri majore şi au semnat un contract cu Geffen Records, primind distribuţie pe subsidiarul DGC Records. În ciuda enervării previzibile a unor fani (tâmpiţi), primul album apărut pe DGC, Goo (1990) este o continuare excelentă după Daydream Nation, chiar fiind a doua capodoperă a grupului. Goo menţine intact spiritul Sonic Youth şi echilibrul accesibilitate-experimentalism de pe Daydream Nation, dar reduce întinderea stilistică şi, având din nou un format de album normal, tinde să aibă un impact ceva mai “concentrat” decât DN. Albumul e produs de grup, Nick Sansano, reţinut de la DN şi Ron Saint Germain (Tool, Soundgarden), care îndepărtează într-o oarecare măsură tendinţele ambientale de pe DN (prezente deplin doar în “Mote”, apărând în rest doar parţial) şi fortifică în schimb chitările distorsionate şi ritmurile propulsive. Materialul este, ca data trecută, uniform excelent (“Mote”, ce include altă secţiune de haos în mijloc ce invită comparaţii cu “You Made Me Realise” de MBV, “Disappearer”, “Mildred Pierce”, “Scooter + Jinx”, “Titanium Exposé”), distingându-se anumite piese: “Dirty Boots” (ce aminteşte într-o anumită măsură de U2 în epoca Achtung Baby şi conţine un mijloc agresiv), atmosfericul “Tunic (Song for Karen)” (cu vocale backup de J Mascis din Dinosaur Jr. şi un monolog de Gordon despre… Karen Carpenter? OK, whatever…), “Mary-Christ”, grunge-ul memorabil “Kool Thing” (primul single al grupului pe DGC, condus de bateria frenetică a lui Shelley şi un riff memorabil, plus nişte vocale de de… Chuck D? Din Public Enemy? Ce caută el pe un album Sonic Youth?), “My Friend Goo” (bazat pe un riff minimalist dar foarte “catchy” şi multă disonanţă) şi furiosul “Cinderella’s Big Score”.

sy-dirtyPentru Dirty (1992), Sonic Youth au lucrat cu echipa producătorului Butch Vig şi inginerului de sunet Andy Wallace, cei care au pus la cale sunetul accesibil-dar-agresiv de pe Nevermind de Nirvana şi Siamese Dream de Smashing Pumpkins. Nesurprinzător, Dirty a fost văzut ca încercarea grupului de a se alătura grupurilor de grunge şi alternative rock care au invadat muzica populară în urma lui Nevermind, impresie care se dizolvă după o ascultare a albumului. Sigur, Vig şi Wallace furnizează sunetul muscular, consistent pentru care au devenit faimoşi în scena de alternative rock, dar Dirty este prins între două impulsuri contradictorii – grupul simultan continuă în direcţia melodică acum familiară de pe Daydream Nation şi Goo, cu elemente ocazionale de grunge (“Theresa’s Sound-World”, combinând chitări în stil MBV cu baterie agresivă, “Wish Fulfillment”, “Chapel Hill”, “Purr”) şi încearcă să reafirme primatul elementelor de ambient-noise-rock/experimentalism ceva mai marginalizate pe albumele anterioare (ameninţătorul “Shoot”, “Orange Rolls, Angel’s Spit”, unde Gordon sună de parcă şi-a înregistrat vocalele în timpul unui caz sever de constipaţie, combinaţia între riff melodic şi mijloc zgomotos din “On the Strip”). Piesele sunt reuşite în ciuda apariţiei a două rateuri anterior absente (cover-ul înregistrat prost al piesei “Nic Fit” de The Untouchables, “JC”, “Créme Brûlèe”), ajutate de producţia ce le acordă un caracter direct, iar piesele clasice SY de aici sunt: grunge-ul turbulent “100%”, “Swimsuit Issue”, noise rock-ul feroce “Drunken Butterfly”, “Sugar Kane” (un rock melodic ce degenerează în haos la anumite intervale), “Youth Against Fascism” (cu chitară adiţională de Ian McKaye din Minor Threat) şi punk-popul “Purr”. Dirty cade puţin (de ordin milimetric) sub nivelul lui DN/Goo, dar rămâne un album excelent, probabil a treia capodoperă a grupului şi ultimul din seria albumelor esenţiale de grup începută cu EVOL.

sy-ejstansProbabil că Sonic Youth s-au plictisit de alternative rock, noua lor faimă sau sunetul accesibil. Nu ştiu. Singurul lucru cert e că Experimental Jet Set, Trash and No Star (1994) reprezintă o uşoară anomalie în discografia lor. După trei albume de alternative-rock ce au mers pe o balanţă între melodii memorabile, experimente ciudate şi performanţe feroce, EJST&NS reprezintă o reorientare stilistică. Cu câteva excepţii (“Bull in the Heather”, “Starfield Road”, “Screaming Skull”), disonanţa abuzivă şi feedback-ul sunt minimalizate sau cu totul absente, grupul în schimb asamblând un album mult mai subtil şi relaxat, dominat mai mult de stări şi peisaje sonore decât piese în sine (Bad Moon Rising, much?), în special comparat cu predecesorii săi imediaţi – for fuck’s sake, prima piesă de pe album, “Winner’s Blues”, e acustică!. Vig, reţinut de pe Dirty, şi mixerul Howie Weinberg îi dau lui EJST&NS acelaşi sunet clar ca predecesorul său, diferenţa fiind că aici suprafaţa pare ceva mai lustruită din cauza reducerii intensităţii, iar pe parcursul a 50 de minute relaxarea grupului ajunge să sune a lenevie după prea multe piese lipsite de vlagă. Există rateuri (“Bone”, împiedicatul “Quest for the Cup”, plictisitorul “Doctor’s Orders”, melodia slabă din “Tokyo Eye”), piese bune (“Winner’s Blues”, balada “Skink”, “Screaming Skull”, “Androgynous Mind”, “Waist”, “Sweet Shine”) şi excelente (piesa destinsă “Bull in the Heather”, rock-ul haotic “Starfield Road”, “Self-Obsessed and Sexxee” – er, nu l-ai scris corect, Thurston… -, “In the Mind of the Bourgeois Reader”), dar în total EJST&NS marchează evident momentul în care Sonic Youth au alunecat de la nivelul înalt anterior şi au întrerupt seria de albume esenţiale EVOL-Dirty.

Fun fact: dacă ascultaţi EJST&NS la un volum incredibil de tare, în special în pauzele dintre piese, puteţi auzi Sister cântat în întregime. Sonic Youth au zis în glumă că au înregistrat albumul peste benzile lui Sister pentru a economisi bani.

sy-wmOricăt de bun era EJST&NS, nu se poate nega faptul că din punct de vedere stilistic şi calitativ a reprezentat o regresiune şi o împiedicare, respectiv, pentru Sonic Youth. Din fericire, grupul şi-a revenit rapid cu Washing Machine (1995), un album unde practic au renunţat la orice pretenţie sau recunoaştere a succesului anterior şi şi-au îmbrăţişat din nou statutul de eroi “underground”. Produs de grup şi John Siket, Washing Machine aruncă la gunoi mişcările către alternative rock/grunge de anterior, înlocuindu-le cu o revenire la combinaţia de experimentaţie şi zgomot şi structuri disciplinate care a caracterizat Daydream Nation. În acest nou context, abuzurile de chitară ale grupului îşi recapătă forţa şi caracterul de ambient-noise-rock de anterior, dar în acelaşi timp Washing Machine găseşte grupul într-o fază mai matură din punct de vedere muzical: Ranaldo şi Moore sunt destul de încrezători să experimenteze cu un sunet mai dinamic, acordând pieselor structuri care se dezvoltă în mod natural (probabil o reacţie la abuzul dinamicii Pixies de grupurile de alternative rock?) şi înclină balanţa accesibilitate-experimentalism mai mult către ultima parte, dar nu destul cât să-şi piardă disciplina pe care o posedă. Piesele sunt uniform excelente (“Becuz”, unde grupul aruncă o tonă de overdub-uri stridente peste un riff central scrâşnit, psihedelicul “Saucer-Like”, “No Queen Blues”, “Panty Lies”, atmosfericul “Becuz Coda”), ce combinat cu prezenţa mai multor piese memorabile (“Junkie’s Promise”, al cărui ritm super-lent sugerează că e o parodie a grunge-ului, piesa extinsă bazată pe drone-uri “Washing Machine”, seninul “Unwind”, pop-ul destins “Little Trouble Girl”, cu vocale backup de Kim Deal din Pixies/Breeders, sarcasticul “Skip Tracer” şi piesa extinsă de 19 minute “The Diamond Sea”) fac din Washing Machine cel mai bun album după seria Daydream Nation-Goo-Dirty.

Fun fact: Washing Machine marchează albumul unde Kim Gordon a trecut de la bas la chitară ca instrument primar. Ea cântă la chitară pe vreo 8 sau 9 piese din cele 11 – unele piese nu au bas din acest motiv.

sy-atlA Thousand Leaves (1998) continuă evoluţia inversă Sonic Youth, care acum împing şi mai mult balanţa către “experimentalism” şi practic se lipsesc de elementul de accesibilitate de pe Washing Machine. A Thousand Leaves este structurat în jurul unor improvizaţii complexe şi sinuoase (“Female Mechanic on Duty”, “Wildflower Soul”, “Hits of Sunshine (for Allen Ginsberg)”, “Karen Koltrane”) unde grupul revin la experimentalismul lor tipic, dar care acum capătă un caracter psihedelic în locul influenţelor de punk. În afara pieselor extinse improvizatorii, albumul este completat de material care poate fi categorizat drept “ceva mai liniştit” (ameninţătorul “Contre le Sexisme”, ce foloseşte acelaşi efect de chitară-gamelan de pe “Protect Me You”, “Sunday”, “Hoarfrost”, “Snare, Girl”, “Heather Angel”) şi “ferocitate tipică SY” (“French Tickler”, “The Ineffable Me”). Cele mai bune piese tind să fie cele extinse (mai ales “Wildflower Soul” şi “Hits of Sunshine (for Allen Ginsberg)”), dar se disting şi următoarele: halucinantul “Sunday”, “French Tickler” (alternând între o secţiune atmosferică şi una agresivă) şi piesa… frumoasă “Snare, Girl” (well, după standardele grupului…). Wharton Tiers, tipul care a făcut un drac din Confusion Is Sex, revine în scaunul de producător. Iniţial eram pregătit să fiu din nou enervat la culme, dar am avut o surpriză plăcută când am constatat că Tiers şi-a învăţat greşeala şi de data asta furnizează un sunet luxuriant asemănător cu cel de pe Sister sau EJST&NS. În total, A Thousand Leaves e un album foarte bun ce laolaltă cu Washing Machine demonstrează că Sonic Youth încă au destulă vitalitate în ei.

sy-nycg&fÎn timpul turneului pentru A Thousand Leaves, pe 4 iulie 1999, un camion plin cu instrumentele, amplificatoarele şi tot echipamentul Sonic Youth a fost furat din Orange, California de către nişte motherfuckers who should BURN IN HELL. Dar, hei, oricât de şocant e (doar vorbim de un grup care-şi maltratează chitările în moduri creative), trebuie să ne amintim că Metallica au scris “Fade to Black” după ce echipamentul lor a fost furat. Cu toate acestea, NYC Ghosts & Flowers (2000) nu e o schimbare radicală stilistică. În afara folosirii mai răspândite a chitărilor cu sunet alterat şi o influenţă din mişcarea beatnik, ceea ce înseamnă mai multe monologuri ca în trecut (“Small Flowers Crack Concrete”, “Side2Side”, “StreamXSonik Subway”, “NYC Ghosts & Flowers”, demonstrând că şi Ranaldo poate să facă un monolog prost), NYC continuă reorientarea către improvizaţii lungi şi experimentale de pe Washing Machine şi A Thousand Leaves – dacă nu eraţi familiari cu istoria SY n-aţi fi ghicit niciodată că albumul a fost compus cu echipament nou. NYC nu are “piese” în sine, abandonând în mare parte structurarea folosită de atât de mult timp în favoarea improvizaţiilor atonale, cu doar câteva mai bune ce reuşesc să se distingă (atmosfericul “Free City Rhymes”, singura piesă de rock energetică de pe disc “Renegade Princess”, “Nevermind (What Was It Anyway)”). Problema e că Sonic Youth încearcă să fie “hipnotici” dar în schimb ajung enervanţi, improvizaţiile n-au melodii (cu puţine excepţii, notate anterior), logică, vlagă, cap şi coadă, iar monologurile în stil beat-poetry sunt stânjenitor de oribile – Gordon mormâind versul atroce “Boys go to Jupiter to get more stupider/Girls go to Mars, become rock stars” practic îşi distruge propria imagine de basistă talentată şi personalitate super-cool. De fapt, tot albumul ameninţă să distrugă reputaţia/imaginea SY de grup foarte cool şi eroi ai alternative rock-ului, dând impresia că sunt în schimb un grup pretenţios mai interesat în masturbare muzicală decât compunerea de piese memorabile. Oricum vă uitaţi la situaţie, NYC e cel mai slab album SY de la Confusion Is Sex – yeah, e mai rău decât EJST&NS.

sy-msSonic Youth l-au adăugat pe chitaristul experimental Jim O’Rourke (Wilco) ca membru permanent pentru Murray Street (2002). Greu de zis dacă asta a influenţat în orice măsură sunetul albumului (Sonic Youth sunt Sonic Youth şi nimic n-o să-i schimbe vreodată; chiar şi dacă ar lucra cu Timbaland ar rămâne Sonic Youth), dar din fericire Murray Street reafirmă tiparul grupului de a urma orice împiedicare (Confusion Is Sex, EJST&NS) cu un album reuşit ce-i readuce pe calea cea bună (Bad Moon Rising, Washing Machine). Murray Street reprezintă o altă realiniere stilistică pentru grup, care acum se despart din nou în oarecare măsură de fundaţiile lor de punk şi plonjează în psychedelic rock, creând un album destul de lejer care alternează cu uşurinţă de la material relaxat la momente ce sugerează echivalentul muzical al unui atac epileptic (notă: încep să mi se termine metaforele pentru sunetul super-distorsionat şi agresiv al grupului…). Dacă asta sună ca o altă împiedicare în stil EJST&NS, veştile bune sunt că Sonic Youth folosesc doar sunetul acelui album (şi al lui Sister şi A Thousand Leaves, de altfel) ca fundaţie şi în schimb structurează albumul exact ca Animals de Pink Floyd, cu câteva piese scurte (“The Empty Page”, “Radical Adults Lick Godhead Style”, singurul rateu de pe disc “Plastic Sun”, cu un ritm ciudat apropiat de disco) ce împrejmuiesc o serie de piese extinse, complexe ce acum sună mai puţin ca improvizaţii libere şi mai mult ca piese (“Disconnection Notice”, “Rain on Tin”, “Karen Revisited”, “Sympathy for the Strawberry”), iar cu totul Sonic Youth acum se apropie mai mult de My Bloody Valentine şi Television decât Velvet Underground sau Glenn Branca. Sau mai pe scurt, dacă albumele lor anterioare pot fi considerate analog cu Velvet Underground & Nico şi White Light/White Heat, Murray Street este propriul lor The Velvet Underground, un album excelent bazat pe o schimbare stilistică. De fapt, Murray Street şi Washing Machine sunt cele mai bune albume din era post-DN-Goo-Dirty a grupului.

sy-snSonic Nurse (2004) găseşte grupul îndepărtându-se de direcţia calmă a lui Murray Street. În schimb, Sonic Youth revin la rock-ul furios pentru care sunt faimoşi dar menţinând influenţele din MBV şi psychedelic rock ce au ieşit la iveală pe Murray Street şi o măsură de accesibilitate (veşti bune – nu cred că mai puteam să suport încă un NYC Ghosts & Flowers…). Sunt tentat să-i compar pe SY cu AC/DC în momentul de faţă prin faptul că ambele grupuri sunt acum bazate pe o formulă stabilită pe mult, dar diferenţa e că AC/DC pur şi simplu se agaţă de ea şi fac albume din ce în ce mai proaste, iar SY găsesc în continuu noi variaţii asupra ei. Bineînţeles, douăzeci de ani a tocit din sălbăticia grupului comparat cu albumele de început, dar grupul demonstrează în continuare talentul lor pentru piese de rock fantastice care au un caracter la fel de agresiv ca înainte. Sonic Nurse foloseşte aceeaşi combinaţie între piese extinse de rock (“Stones”, “Peace Attack”, atacându-l pe George W. Bush într-un mod mai puţin impresionant ca atacul asupra lui George H.W. Bush şi Reagan din “Youth Against Fascism”), piese scurte de rock (“Dude Ranch Nurse”) şi piese mai relaxate (“Unmade Bed”, “New Hampshire”) care a apărut practic pe toate albumele de la Washing Machine încoace, dar există destulă varietate dinamică şi sonică pentru a menţine interesul ascultătorilor. Combinaţi cu un singur rateu (“Paper Cup Exit”), piese memorabile (începutul energetic “Pattern Recognition”, inspirată din romanele lui William Gibson, “The Dripping Dream”, sarcasticul “Kim Gordon and the Arthur Doyle Hand Cream”, “I Love You Golden Blue”) şi o producţie reuşită de grup şi vă iese încă un album foarte bun Sonic Youth. OK, e puţin sub nivelul lui Washing MachineMurray Street şi ca orice grup cu o carieră atât de lungă Sonic Youth au trecut demult de la experimentalism/suprize la meşteşug/rafinare, dar Sonic Nurse satisface aşteptările şi arată că grupul este încă departe de o fundătură creativă, continuând să-şi rafineze şi varieze formula acum cunoscută.

sy-rrYep, de-abia două albume şi O’Rourke a plecat deja din grup. Christ, nu ştiu cum o fac dar Sonic Youth au simultan aliniamente stabile şi schimbătoare. Anyway, grupul l-o fi pierdut pe O’Rourke, dar au un as în mânecă pentru Rather Ripped (2006): recuperarea instrumentelor modificate şi echipamentului furat în 1999. Surprinzător totuşi, Rather Ripped sună puţin prea mult ca Sonic Nurse, în ciuda prezenţei instrumentelor “old-school” ale grupului. Aceeaşi combinaţie de piese extinse (“Turquoise Boy”, “Pink Steam”), piese scurte de rock (duetul Moore-Gordon “What a Waste”) şi piese atmosferice (“Reena”, combinând chitări mai eterice cu tobele propulsive ale lui Shelley, “Do You Believe in Rapture?”, “Jams Run Free”, sinistrul “Lights Out”, “The Neutral”, ameninţătorul “Or”). Diferenţa de data asta e că Rather Ripped e ceva mai concentrat, având doar două piese extinse improvizatorii, cele atmosferice tind să predomine, iar producţia mânuită de grup şi John Agnello e uşor mai neclară şi noroioasă decât Sonic Nurse (plus, tobele sună ceva mai înfundate acum…). OK, piesele sunt foarte bune în general cu excepţia a vreo două (piesele bonus “Helen Lundeberg” şi “Eyeliner”), dar nu pot să scap de impresia că Rather Ripped aderă puţin prea excesiv la formula lui Sonic Nurse. Yeah, există momente fantastice şi aici precum “Incinerate” (wow, ce ironie, titlu ce promite rock feroce şi în schimb primim ceva atmosferic), rock-ul monoton cu ritm tribal “Sleepin’ Around”, piesa lui Ranaldo “Rats”, psihedelicul “Turquoise Boy”. dar analiza atentă arată că Ripped e puţin sub Nurse din punct de vedere calitativ.

sy-teDupă ce şi-au terminat contractul cu Destroyed Room, Sonic Youth s-au mutat la faimoasa casă de discuri independentă Matador Records (sediul unor grupuri de alt-rock precum The Fall, Pavement, Sleater-Kinney, Guided By Voices) şi l-au adăugat ca membru pe Mark Ibold, basistul din Pavement. Albumul rezultat, The Eternal (2009), este un album excelent care, conştient sau nu, reafirmă punctele forte ale grupului. În primul rând, SY se lipsesc de caracterul meditativ pe care le-au avut Murray, Nurse şi Ripped, în schimb revenind la hard rock agresiv. Balanţa pieselor în consecinţă avantajează acum piesele de rock tipice SY, ce acum au un caracter mai direct comparat cu cele din seria Murray-Ripped (“Leaky Lifeboat (for Gregory Corso)”, “What We Know”, “Poison Arrow”, cu vocale în stil Lou Reed de Ranaldo, “Thunderclap for Bobby Pyn”, “No Way”), dar e prezentă şi o anumită variaţie stilistică (“Calming the Snake”, “Malibu Gas Station”, “Walkin Blue”). Probabil cel mai suprinzător lucru este o orientare oarecum retrogradă manifestată pe album, în sensul că Sonic Youth compun aici anumite piese ce evocă anumite momente specifice ale carierei lor – de exemplu, “Sacred Trickster” sună de parcă ar putea fi inclus pe Goo (şi primul vers e o referinţă la piesa “Levitate Me” de Pixies), “Antenna” sună ca o piesă rămasă din sesiunile pentru Murray Street, atonalitatea din “Calming the Snake” sugerează originile de No Wave ale grupului şi “Poison Arrow” e un rock în stilul de pe Dirty. Partea bună e că, în loc să sune ca o reciclare obosită, grupul sună reînsufleţiţi, iar asamblarea “componentelor” este realizată într-un mod desăvârşit. Şi oricum, uneori un grup trebuie să se uite puţin în urmă ca să-şi dea seama unde să meargă în continuare – R.E.M. au demonstrat asta cu Accelerate. The Eternal este încă un album foarte bun din partea unui grup care n-a mai făcut unul de-a dreptul prost din 2000, iar piesele sale memorabile (începutul energetic “Sacred Trickster”, “Anti-Orgasm”, o piesă extinsă cu un riff ce sună ca o combinaţie între Dinosaur Jr. şi ZZ Top, mult zgomot tipic SY şi un sfârşit relaxat, “Antenna”, piesa extinsă “Massage the History”) îl ridică la o poziţie destul de bună în canonul Sonic Youth.

Piese:


Sonic Youth – (She’s in a) Bad Mood


Sonic Youth – Protect Me You

[yt-simplu]abFsnnsa_6A[/yt-simplu] [yt-simplu]iSc8957FoSQ[/yt-simplu]

(“Expressway to Yr. Skull” trebuia să fie aici, dar Trilulilu a refuzat să proceseze fişierul. Cocktards.)


Sonic Youth – Schizophrenia


Sonic Youth – Tuff Gnarl


Sonic Youth – Teen Age Riot

[yt-simplu]tUkJQKkUFRk[/yt-simplu]

Sonic Youth – Tunic (Song for Karen)


Sonic Youth – Kool Thing

[yt-simplu]J56W1A9FPCk[/yt-simplu] [yt-simplu]iva_Y9W3hJ0[/yt-simplu] [yt-simplu]jhsT0sp0rqs[/yt-simplu]

Sonic Youth – Youth Against Fascism


Sonic Youth – Bull in the Heather 


Sonic Youth – Junkie’s Promise


Sonic Youth – Little Trouble Girl

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

2 Comentarii

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.