TDCSNA: Slint

Grupuri de care probabil n-ați auzit, fiindcă Cristi trebuie cumva să se asigure că nu uită limba românește. Azi: Slint (more like SHIT amirite hahahaheah).

*Jaws theme*

Well, acuma că s-a dovedit că site-ul n-a murit încă și-mi trebuie un mod să procrastinez, o să iau o pauză de la chestii minore precum scrisul a două eseuri importante și o să discut despre Slint.

Deci, Slint. Înotători oribili, mai multă surpriză că grupuri de alternative rock importante ies din statele alea care ocupă spațiu între California și New York, și responsabili alături de Talk Talk (în faza târzie bună, nu aia de New Wave; ajung și la ei) pentru codificarea a ceea ce alții numesc „post-rock” (gawd, ce termen tâmpit…). Practic singurii muzicieni importanți din Louisville, Kentucky, Slint au existat între 1986-1991 cu următorii membri:

Brian McMahan – chitară, mormăială, țipete, ocazional vocale
David Pajo – chitară
Britt Walford – tobe, nume feminin, fost membru Breeders, uneori chitară și mormăială
Ethan Buckler – bas (1986-1989), plecat din umilință că a apărut pe Tweez
Todd Brashear – bas (1989-1991), tipu’ care a apărut pe albumul bun

Derp, habar n-am de ce Slint au fost loviți cu eticheta de „post-rock”. De fapt, nici nu știu de ce există genul ăsta. Sure, are câteva caracteristici – cea principală pare să fie „influențe din ambient, jazz și muzică experimentală, concentrare mai mult pe atmosferă/sunet decât melodii, repetiție și crescendo-uri etc.”, blah blah blah. Asta merită o categorie separată? Îmi sună mai mult ca, oh I dunno, King Crimson circa Larks’ Tongues in Aspic-Starless and Bible Black-Red dar minus viteză, talent instrumental intimidant de categoria „MY MIND IS BLOWN” (nici o urmă de arpegiile mega-complicate din anii ’80 sau, er, piesele la fel de complicate din anii ’80 – these guys haven’t leveled up enough for that), instrumente care nu sunt chitară, bas și voce, și… cam atât.

Talk Talk pe Laughing Stock (ajung la ei imediat!) cel puțin au absorbit la greu influențele de jazz și ambient. Slint? Well, oricât îmi place Spiderland, cred că toată chestia cu „King Crimson dacă membrii erau niște foști punk rockeri din Shitendofnowhere, USA” ar fi cea mai scurtă definiție. I mean, ce au Slint: piese în măsuri care nu-s 4/4? Check. Contraste dinamice pronunțate, exagerând toată chestia încet-tare-încet care a devenit un clișeu în alt-rock? Double check. Melodii strangulate, frecvent repetitive? Yeah (da’ cum am zis mai sus, mai simplificate). Ritmuri greoaie? De așteptat – Walford nu-i exact următorul Bill Bruford. Sau Matt Cameron. Slăbiciuni? Ajung la ele.

Realizez că probabil fac o greșeală încercând să bag grupul în cutia de „progressive rock”, da’ mi se pare că se potrivesc acolo în oarecare măsură, și mai mulți oameni știu ce-i aia „prog” spre deosebire de „post-rock”. And now, ze feature presentation.

În rock, există debuturi slabe. Și dup-aia există Tweez (1989). Personal eu sunt convins că Brian, David și Britt au făcut intenționat un album slab ca următorul album să fie considerat un album clasic, și au uitat să-i zică lui Ethan că era o glumă. Cel puțin e mai amuzant decât să încerc să înțeleg cum tipii care-au făcut Spiderland au debutat cu… asta. Produs în mod „naturalist” de intolerabilul Steve „Shut The Fuck Up Already You Asshole” Albini, Tweez are elementele de bază ale grupului în loc – melodiile discordante („Carol”, al cărui riff simplu și distorsionat sună ca o fotocopie slabă a 4a de la „Red” de King Crimson, „Charlotte”, care încearcă să adune niște forță dar suferă din cauza producției, „Darlene”, agresivitatea slabă a lui „Warren”, „Rhoda”), ritmurile greoaie, „sparte” sau în măsuri ciudate („Ron”, „Kent”, „Charlotte”, „Pat” dispune de o performanță chiar impresionantă la tobe de Britt Walford – still no Bill Bruford, but pretty damn good nonetheless), pasajele instrumentale („Nan Ding”, care adună la un loc mai multe riff-uri dar sună schizofrenic în loc de interesant datorită faptului că sunt toate îmbulzate în 1:47 minute, „Kent”, „Charlotte”), mormăilelile lui Brian care strică încearcarea de a crea o atmosferă „spooky awesome” fiindcă eșuează prea frecvent în peninsula Greg Lake („Carol” – Jesus, Brian încearcă să țipe dar pur și simplu sună patetic aici… -, „Charlotte”, „Darlene”, „Pat”), etcetera – okay, „Warren” nu-i din vina lui Brian: vocalele acolo sunt creditate unui tip numit Edgar Blossom. Problema e că, prin analogie torutată – piesele de Lego sunt corecte dar sunt asamblate prost. Tweez în total are un caracter haotic și dezorganizat, ca o lungă sesiune de improvizație/prostire/generally fucking around în loc de a, oh I dunno, înregistra un album, piesele scurte nu permit grupului să creeze și să susțină un „mood” anume fiindcă sunt prea ocupați încercând să forțeze toate ideile în câteva secunde (ceva ce funcționează dacă vorbim de fața a doua din Abbey Road, dar nu aici – de exemplu, „Kent” începe cu un riff promițător, procede să-l abandoneze și să devină o fleșcăială cu ritm sincopat și dup-aia trece într-o parte cu o repetiție obsedantă ce practic prezice piesele bune ale grupului; sau „Warren”, care durează 2 minute de încercare slabă de a face hardcore punk înainte de a se opri brusc și a începe un sample dintr-un tip zicând Jesus, hand me those god damn tweezers…), și melodiile nu sunt memorabile (poate cu excepția riff-urilor dure destul de reușite din „Ron” și „Carol”, din păcate stricate de faptul că Brian își deschide gura, și partea mai „creepy” din „Kent”). Well, cel puțin Albini asigură albumului un nivel de bază de calitate sonică, chiar dacă nu are sunetul pulverizant din Surfer Rosa, In Utero sau chiar Rid of Me – chitările distorsionate nu au destulă putere în spatele lor, ieșind un sunet subțire, înalt și ineficace („Charlotte” fiind cel mai grav afectat). I dunno, probabil altora le place Tweez, da’ eu cred că-i dezamăgitor/frustrant.

Slint – Kent

În 1989, Slint plănuiau să scoată pe piață un single 12”, dar au trecut pe o altă casă de discuri și n-au apucat. Materialul în chestiune, piesa nouă „Glenn” și o nouă versiune de la „Rhoda”, ambele instrumentale, au apărut postum în 1994 ca un EP numit Slint. Pe care nu-l am. Kind of a bummer, really.

Spiderland (1991) e unul din albumele alea care-s precedate de reputație și poate uneori să fie cam dificil de evaluat. Dar la ce să mă aștept de la un album care se zvonește că înregistrarea intensă a cauzat internarea cel puțin unui membru într-un azil, și a cauzat grupul să se desființeze mai târziu în același an. So, yeah, hai să scap odată de analogia asta: Spiderland e un Mare Salt Înainte (come on, Mao, when you gonna sue me, you commie fucker?!) – cam evident considerând c-am stat un paragraf să detaliez cum nu-mi place Tweez. Înainte de a sări-n piscină mai bine mă ocup de chestiile de bază: Steve Albini e înlocuit ca producător de Brian Paulson, care folosește un stil de înregistrare „live” nu atât de diferit, dar cel puțin dă albumului un sunet mai bun. And thank Satan, tobele și chitările distorsionate acum au forță în spatele lor (chiar dacă basul lui Brashear suferă și uneori devine inaudibil – y’know, mai multe joase n-ar strica) – okay, sunt părți prelungite ale albumului minimaliste, dar cel puțin de data asta e o alegere creativă și nu mixaj deficient. Right, time to dive. Veștile bune: Spiderland evită stupizenia monumentală a caracterului de jam session dezorganizat de pe Tweez – cele șase piese de aici („Breadcrumb Trail”, „Nosferatu Man”, „Don, Aman”, „Washer”, „For Dinner…” și „Good Morning, Captain”) au cel puțin 5 minute ca durată și permit grupului destul loc să se extindă cu pretențiile de prog-rock, piesele multipartite și pasajele instrumentale extinse, frecvent cu repetiție care din fericire e mai mult Velvet Underground decât Spacemen 3. Hell, între coperta aia (looks normal but somehow wrong…) și melodiile discordante (de data asta memorabile!), Spiderland are un caracter destul de malevolent, aproximând destul de bine frica aia constantă că ceva se întâmplă puțin în afară dar nu poate fi văzut – până și Brian cel puțin depune un efort să contribuie la atmosfera creepy în loc s-o strice, adaugând versuri narate cu un caracter mai suprarealist („Breadcrumb Trail”, „Good Morning, Captain…”). So, Spiderland = coloana sonoră a unei căderi nervoase/echivalentul audio al paranoiei? Sure, why not. Cât despre piese? Well… sunt bune! No, really: „Breadcrumb Trail” reușește să compenseze pentru versurile și vocalele slabe cu un riff armonic într-o măsură ciudată (gee, mă întreb de ce Slint uneori au primit porecla de „math rock”?) ce erupe într-o parte de „RAWK OUT” discordantă la un tempo greoi (tipul care a comparat piesa asta cu „Black Sabbath” nu era complet dus cu pluta), „Nosferatu Man” e o piesă mai agresivă ce se ridică la înălțimea titlului datorită unei combinații păienjenești între un riff curat cu un ritm „spart” și o melodie înaltă, scârțâită ca un polizor, înainte de a erupe din nou în previzibila secțiune de „RAWK OUT” (aw, look, Slint are trying to do heavy metal! Isn’t that cute?) și a evolua dup-aia într-o secțiune de repetiție obsedantă (cineva a ascultat partea de mijloc a lui „Red” de King Crimson…), „Don, Aman” iese imediat în evidență mulțumită riff-ului memorabil (sună ca o progresie de blues cântată pe o chitară dezacordată – rezultatul e destul de bun!), repetat obsesiv (cu o chitară adițională în contrapunct dar fără bas sau tobe pentru efectul ăla special de „pants-shitting paranoia”) și mormăielilor chiar amenințătoare contribuite de Britt Walford – aș zice că asta, „Nosferatu Man”, „Washer” și „Good Morning, Captain” sunt cele mai bune piese ale albumului -, „Washer” e cea mai lungă piesă a albumului și are un aranjament pe măsură: prima parte alternează între arpegii de chitară cu un caracter deprimant și acorduri susținute cât timp Brian demonstrează slăbiciunile vocii sale, un detur brusc la circa 3:23 adaugă tensiune aranjamentului introducând o variație mai întunecată, piesa dup-aia acumulează tensiune până la punctul culminant, și oricât de sarcastică ar părea expresia credeți-mă că „RAWK OUT”-ul agresiv rezultant e al naibii de efectiv (în special fiindcă imediat înainte grupul reduce volumul ca depunerea stivei de Marshalls să aibă un impact mai mare), și e totul ținut la un loc de probabil cea mai bună performanță a lui Walford, „For Dinner…” e cea mai scurtă piesă de pe album și singura instrumentală, servind mai mult ca un soi de pauză după „Washer” și o pregătire pentru MARELE CLIMAX lulz – e ușor să zic că depune din nou repetiția obsedantă și melodiile minore pentru un efect reușit și Walford din nou ancorează piesa blah blah blah dar trebuie să recunosc că, honestly, e veriga slabă a albumului și „Good Morning, Captain” reprezintă punctul focal, punctul culminant, „the money shot” al albumului – încă o felie extinsă plină de tensiune propulsată de un riff de bas procesat să sune fals în comparație cu chitările, plină de melodiile discordante, ritmurile non-4/4 și narațiunea care ar trebui să fie bine cunoscute până acum. Sfârșitul mai fleșcăit la o parte, it’s a damn good song. Dezavantajul albumului e că, well, în afară de faptul că reputația sa poate să diminueze calitatea pentru un ascultător, Brian continuă să fie veriga slabă a albumului – versurile sale care nimeresc ținta („Nosferatu Man”, „Good Morning Captain”, și tehnic număr „Don, Aman” fiindcă nu-s sigur dacă Britt e responsabil pentru versuri sau nu) de-abia întrec numeric pe cele care ratează („Breadcrumb Trail”: povestea pedestră, neinspirată a unei zile la carnaval cu un ghicitor [insert stupid joke here about anti-Roma stereotypes], „Washer”), mormăielile sale continuă să fie ceva ce mai mult tolerez decât să-mi placă, cântatul său sună silit și ușor fals („Breadcrumb Trail”, „Washer”), și țipetele repetate de „I MISS YOU!” ar trebui să fie punctul culminant al lui „Good Morning, Captain” dar efectul e stricat de repetiție (yo, Brian, pro tip: trebuia să lași doar primele două ori) și ultimele scâncete pur și simplu sună patetic. Iarăși. Why the fuck is this guy the singer again? Dar nu e o problemă destul de mare încât să distragă de la reușitele albumului. Slint n-or avea talentul instrumental incredibil sau viteza orbitoare marca King Crimson, dar reușesc pe propriile condiții. Aruncați-i o încercare lui Spiderland dacă „post-rock amenințător” vă sună ca un compliment și aveți un stomac bun pentru narațiune morbidă, mormăită. Și ascultați-l tare, fiindcă atunci o să puteți să auziți basul și să simțiți dinamica extremă în toată gloria ei.

Slint – Washer

Slint – Good Morning, Captain

BEHIND YOU

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.