06.May.2009 / Muzică / 360 vizualizări /

TDCSNA: Sigur Rós

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Sigur Rós.

Sigur Rós

Sigur Rós sunt cel mai bun grup de dream pop din epoca modernă, şi singurul grup bun care a apărut vreodată din Islanda. Formaţi în 1994 în capitala Reykjavík, membrii sunt:

Jón Þór Birgisson (“Jónsi”) – vocal, chitară, claviaturi, harmonica
Georg Hólm (“Goggi”) – bas, glockenspiel
Kjartan Sveinsson (“Kjarri”) – chitară, claviaturi, flaut, oboi (1998-prezent)
Ágúst Ævar Gunnarsson  – tobe (1994-1999)
Orri Páll Dýrason – tobe, claviaturi (1999-prezent)

Notă: pe parcursul acestui articol voi încerca să minimizez abuzul tastaturii. Astfel, mă voi referi la vocalist ca “Jónsi”, basist ca “Georg”, claviaturist ca “Kjartan” şi baterişti folosind numele proprii. Pe alocuri vor apărea şi numele patronimice. Piesele din albumul “( )” vor fi numite după titlurile provizionale.

Numele lor vine de la sora lui Jónsi, Sigurrós.

Stilul Sigur Rós cade exact la mijloc între dream pop şi shoegazing, grupul având un sunet grandios şi masiv ce sună îndatorat în mod egal grupurilor Cocteau Twins cât şi My Bloody Valentine, singura diferenţă notabilă este că Sigur Rós în general creează un “zid sonor” care se bazează în egală măsură pe claviaturi şi instrumente orchestrale (în special instrumente de suflat şi viori) pe lângă chitările super-distorsionate specifice shoegazerilor. În cadrul grupului, secţiunea de ritm Georg-Orri (sau Ágúst, dacă ne referim la perioada timpurie) face o treabă bună, creând un fundal robust pentru cei doi arhitecţi centrali ai sunetului grupului, Jónsi şi Kjartan. Jónsi este un chitarist talentat care poate să treacă cu uşurinţă de la un munte de riff-uri distorsionate în stil Kevin Shields la melodii atmosferice în stilul lui Robin Guthrie, şi se distinge prin folosirea tehnicii de a cânta la chitară cu un arcuş de violoncel (metodă popularizată de Jimmy Page de la Led Zeppelin). Ca vocalist, Jónsi cântă des în falsetto, făcând o imitaţie înspăimântător de exactă a vocii lui Elizabeth Fraser. Kjartan este singurul membru al grupului cu o educaţie muzicală, şi astfel preia sarcina creerii de aranjamente pentru viori (în general cântate de cvartetul islandez Amiina) şi celealte instrumente orchestrale, pe lângă responsabilitatea sa primară la claviaturi.

Îmi lipseşte albumul de debut al grupului, Von (1997), şi versiunea remixată a acestuia, Von brigði (1998).

Ágætis Byrjun (1999) reprezintă practic manifestul lui Sigur Rós ca grup, dovada că ei nu se mulţumesc doar să imite pe Cocteau Twins şi MBV, dar sintetizează elementele de bază şi creează ceva mai original, mai particular. Toate caracteristicile dream pop şi shoegazing pot fi regăsite (chitări distorsionate sau reverberate, sunet masiv, vocale obscure), dar grupul se distinge printr-un sunet mai dinamic (doar o piesă dintre cele 10 are sub 6 minute) comparat cu asaltul constant al shoegazerilor, orchestraţia mânuită de Kjartan Sveinsson (care reuşeşte balanţa dificilă de a fi grandioasă fără a da în bombasticism) şi vocea alternativ înaltă şi normală a lui Jónsi Birgisson, care nu este înfundată în mixaj (dar versurile sunt de neînţeles dacă nu vorbiţi islandeză). În cele mai slabe momente albumul tinde să cadă în capcana excesului sonic sau muzical (amorful “Ný Batterí”), dar cele mai bune momente sunt sublime: piesa atmosferică extinsă ”Svefn-g-englar” (cu un refren captivant şi o scurtă secţiune de shoegazing), “Starálfur” (dominat de o secţiune de viori), sininstrul “Flugufrelsarinn” (creând tensiune printr-un riff de bas central simplu şi chitările distorsionate ale lui Jónsi, şi explodând într-un refren copleşitor), densul “Hjartað hamast (bamm bamm bamm)” (cu o melodie de blues cântată la Rhodes peste un ocean de chitări şi viori), piesa pur şi simplu epică “Viðrar vel til loftárása”, apogeul incredibil şi exuberant din “Olsen Olsen” (unde grupul cântă aceeaşi melodie într-un cor, dublaţi de o orchestră şi suflători), şi “Ágætis byrjun”, care prin producţia simplificată reprezintă o gură de aer după piesele predominant grandioase ale albumului. Ágætis Byrjun este un album excelent, ceea ce amplifică ironia titlulului (care în islandeză înseamnă “un început bun”).

Pentru ( ) (2002), Sigur Rós au luat modelul lui Ágætis şi l-au dus până la concluzia logică. Albumul, fără un titlu oficial, are opt piese care sunt împărţite în două părţi ale albumului, prima având un caracter mai senin şi a doua un caracter melancolic. Piesele oficial nu au nume dar sunt în general menţionate sub titlurile provizionale pe care le folosise grupul în timpul înregistrărilor. Oficial, piesele nu au versuri, conţinând în schimb vocale de nonsens şi silabe aleatorii, o “limbă” poreclită de fani “Vonlenska” (“speranţalandeză”, după prima piesă care a folosit-o, “Von”, ce în islandeză înseamnă “speranţă”). În rest, nimic nou: piesele continuă să fie foarte lungi (cea mai scurtă are 6 minute, cea mai lungă are 13) şi detaliate (cvartetul Amiina este o prezenţă constantă), deşi prima parte a albumului are piese ceva mai destinse. Albumul suferă de două probleme totuşi: în primul rând, vocalele. “Vonlenska” pare o idee interesantă pentru a scoate şi ultima cale de înţelegere a textelor şi lăsând pe fani să le interpreteze cum vor, dar în practică asta înseamnă că Jónsi cântă în mod repetat aceleaşi silabe (ce sună ca “yo sa le lou“), ce devine obositor pe parcursul a 71 minute. A doua problemă este calitatea. Prima parte a albumului conţine cele mai bune piese, la fel de bune ca cele de pe albumul anterior: relaxatul “Vaka” (care nu conţine tobe sau percuţie, având doar pian, chitară şi orchestraţii), piesa extinsă “Fyrsta” (ce începe sinistru cu foloseşte voci manipulate electronic dar trece la o atmosferă melancolică), instrumentalul “Samskeyti” (din nou fără tobe, cu o melodie de pian arpegiată) şi atmosfericul “Njósnavélin”. Problemele încep cu partea a doua, a căror piese sunt exagerat de lungi (având, respectiv: 10, 9, 13 şi 12 minute) şi deşi încep destul de solid impactul lor se evaporează, înlocuit de masturbare muzicală, crescendo-uri incredibil de lente şi plictiseală. În lipsa unui editor, ( ) este doar pe jumătate un album bun.

Pe Takk… (2005), Sigur Rós se întoarce cu bine la stilul mai “moderat” ce apăruse pe Ágætis, reducând bombastul ce stricase ( ), aducând o serie mai bună de melodii, şi scăpând de orientarea pe alocuri melancolică evidenţiată anterior. Bineînţeles, toate caracteristicile grupului sunt prezente (chitări masive, pian, multe viori, trompete, vocale înalte), dar acum tind să fie aplicate la aranjamente mai disciplinate şi naturale (în special în domeniul intensificărilor şi structurilor) decât masturbarea muzicală în care cădeau înainte, (doar una din piese are 10 minute). Momentele slabe sunt mai puţine (piesele bune dar supralungite ”Milanó” şi “Andvari”), şi momentele excelente sunt la fel de uluitoare şi palpitante ca înainte: “Glósóli” (cu un început atmosferic ce escalează într-un pasaj de shoegazing copleşitor), grandiosul “Hoppípolla” (construit pe baza unei melodii simple de pian, un aranjament de viori complementar şi contribuţia corului Álafosskórinn), piesa extinsă palpitantă “Sé Lest” (trecând de la momente fragile cu doar vibrafon şi pian la o secţiune orchestrală), intensul “Saeglópur” (care se transformă dintr-o piesă de shoegazing într-un pasaj orchestral de sfârşit), piesa de alternative rock “Gong”, “Svo hljótt” şi minimalistul “Heysátan” (care dovedeşte că Sigur Rós n-au nevoie de un zid sonor uriaş pentru a crea piese impresionante). Takk… reprezintă o revenire la calitate după împiedicarea din ( ).

Cu Með suð í eyrum við spilum endalaust (2008), Sigur Rós au făcut cea mai mare schimbare de până acum din cariera lor. În contrast cu albumele anterioare înregistrate în studioul propriu (Sundlaugin) cu producătorul/inginerul de sunet Ken Thomas, albumul a fost înregistrat în Reykjavík cu producătorul Flood (Depeche Mode, U2, Nine Inch Nails, Smashing Pumpkins, PJ Harvey). Grupul amplifică elementele de pop şi accesibilitatea ce apăruse pe Takk dar scapă de orientarea “clasicistă” a acelui album, reducând şi mai mult sunetul lor masiv (doar câteva din piese îl folosesc) şi incluzând mai multe piese scurte (doar trei piese au peste 4 minute), evitând piesele amorfe şi indulgente ce stricau pe alocuri albumele anterioare. Rezultatul este practic un album care se află cu ambele picioare pe pământ şi prezintă o vedere asupra oamenilor din spatele sunetului titanic şi meticulos, dovedind definitiv că Sigur Rós nu au nevoie de un sunet grandios, având destul talent pentru a crea piese grozave şi fără el. Cele mai bune piese: piesa excelentă de pop “Gobbledigook” (construită doar cu chitară acustică şi tobe aproape tribale), exuberantul “Inní mér syngur vitleysingur” (ce ajunge la un compromis între sunetul masiv de anterior şi cel simplificat al albumului), piesa bazată pe chitară acustică “Góðan daginn”, “Festival” (care începe cu 4 minute de Jónsi solo şi o chitară reverberată şi devenind o piesă de shoegazing intensă cu tobe frenetice), epicul “Ára bátur” (în stilul clasic Sigur Rós, cu contribuţii din partea London Oratory Boy’s Choir), acusticul “Illgressi” şi “All Alright”, prima piesă a grupului cu versuri în engleză (Jónsi le pronunţă surprinzător de bine, cu un accent islandez mai slab).

Piese: