TDCSNA: Saint Etienne

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Saint Etienne.

Scuze pentru pauza lungă. Se mai întâmplă…

Saint Etienne

Nu, nu m-am apucat să fac articole despre sport. Saint Etienne sunt un grup de alternative rock/”indie dance” englez care şi-au luat numele de la echipa de fotbal franceză cu acelaşi nume. Formaţi în 1990, Saint Etienne au următorii membri:

Sarah Cracknell – vocale
Bob Stanley – producţie, claviaturi, electronice
Pete Wiggs – producţie, claviaturi, electronice
Ian Catt – chitări, electronice, instrumente multiple (1990-1996)
Gerard Johnson – producţie, claviaturi, electronice (1998-prezent)

Considerând că Stanley şi Wiggs erau jurnalişti la NME înainte de a se apuca de muzică, nu e surprinzător că Saint Etienne este un grup “conceptual”, pentru a zice aşa. Stilul lor este bazat pe un concept simplu, un concept cu care de fapt Primal Scream le-au luat-o înainte: combinaţia între muzica electronică/techno/scena “acid house” şi muzica anilor ’60. Şi asta sună exact ca descrierea lui Screamadelica. OK, atunci cum se diferenţiază Etienne de Primal Scream? Etienne au o vocalistă cu o voce subţire, înaltă şi le lipseşte masa de influenţe şi obsesii PS, limitându-se doar la o combinaţie a muzicii pop din anii ’60 fără vreun element de rock ‘n roll. Astfel, chiar dacă le lipseşte psihedelia specifică Primal Scream, cel puţin sunt ceva mai consistenţi din punct de vedere stilistic, evitând greşelile clasiciste precum Give Out But Don’t Give Up sau Riot City Blues.

Dar ăsta e stilul specific perioadei timpurii a grupului. Începând cu 1998, grupul şi-a schimbat în mare măsură stilul, adăugând o influenţă mai pronunţată din trip-hop şi lounge şi reducând coeficientul de dance-pop. Tot nu m-am hotărât dacă asta a fost o decizie bună sau nu, aşa că prefer să vă las pe voi să răspundeţi la această întrebare.

Saint Etienne au lansat foarte multe compilaţii, pe care nu le am. Ştiu că asta înseamnă că îmi lipsesc multe piese, dar compilaţiile lor sunt atât de amestecate încât m-am dat bătut. De asemenea, îmi lipsesc albumele Finisterre (2002) şi Tales from Turnpike House (2005). Oh well.

Primul album Saint Etienne, Foxbase Alpha (1991), reprezintă o schiţă a sunetului specific “pop din anii ’60 + acid house” – hell, două dintre piese au fost făcute înainte ca Cracknell să se alăture grupului (ambele cover-uri). Dar, oricât de bună ar fi ideea în teorie, Foxbase suferă de pe urma producţiei puţin învechite – ritmurile ocazional anorexice, sample-urile uneori stângace şi sintetizatoarele uneori foarte învechite trădează faptul că albumul a fost făcut în 1991 – şi a unor piese nedistinse. Stanley şi Wiggs se folosesc de multe elemente neobişnuite pentru a crea un sunet distinctiv în formula lor de house-pop, adăugând sample-uri din filme şi seriale vechi (colajele sonore “This Is Radio Etienne”, “Wilson”, “Etienne Gonna Die” şi “Dilworth’s Theme”), împrumutând elemente din alte genuri (în special dub) şi dându-i albumului un sunet atmosferic, visător, dar nu pot nega că unele momente par pur şi simplu copiate de pe Screamadelica şi despuiate de ambianţa psihedelică (instrumentalul “Stoned to Say the Least” e un furt neobrăzat al lui “Don’t Fight It, Feel It” dar mult mai plictisitor, super-stângaciul “She’s the One”, “Like the Swallow”). Deşi reuşesc să scoată câţiva aşi din mânecă (un cover electronizat de la “Only Love Can Break Your Heart” de Neil Young, cu vocale de Moira Lambert, “Carnt Sleep”, o fotocopie bună după “Moments in Love” de Art of Noise dar cu o influenţă pronunţată din dub, combinaţia între ritm de house şi riff de chitară acustic “Girl VII”, etericul “Spring”, “Nothing Can Stop Us”, ce reuşeşte să supravieţuiască tranziţiei stângace între versuri şi refren, pop-ul domol “London Belongs to Me”), prea multe piese care sună okay dar în rest nu se disting (cele menţionate anterior că fură din Screamadelica şi colajele sonore fără noimă, “People Get Real”, ce încearcă să ajungă la “visător” dar se împotmoleşte la “comatos”, un cover “meh” al piesei “Kiss and Make Up” de The Field Mice) cauzează Foxbase să eşueze în teritoriul “albume cu câteva piese bune dar cu totul sunt doar okay”.

OK, aşa mai merge. Pe So Tough (1993), Saint Etienne perfecţionează sunetul debutat pe Foxbase. Printre schimbările în bine se numără: reducerea pieselor de colaje sonore (“Date With Spelman”, “Memo to Pricey”, “Clock Milk”, “Here Come Clown Feet”, “Chicken Soup” la o lungime rezonabilă (între 18-33 secunde), îmbunătăţirea calităţii melodiilor şi o producţie mai reuşită, reducând stângăcimea ocazională a lui Foxbase dar păstrând ambianţa trândavă şi admiraţia pentru anii ’60 specifice grupului. În contrast cu ocazionalele experimente de acid house de anterior, aici Stanley şi Wiggs se concentrează mai mult pe partea de pop a ecuaţiei, cu rezultate foarte bune (“Leafhound”, “Conchita Martinez”, ce împrumută riff-ul din “The Spirit of Radio” de Rush, “No Rainbows for Me”, piesa de house cam generică “Join Our Club”). Bineînţeles, colajele sonore sunt în continuare mai mult un mijloc de a distrage atenţia şi nu toate piesele sunt de calitate înaltă (“Railway Jam”, ce pierde un minut întreg cu un colaj sonor înainte să ajungă la un groove inert bazat pe un sample din “Johnny Ryall” de Beastie Boys, echivalentul auditiv al somnambulismului “Calico”, cu un ritm sample-uit din “Looking Down the Barrel of a Gun” de Beastie Boys, “Junk the Morgue”), dar momentele excelente (“Mario’s Cafe”, piesa extinsă de ambient house “Avenue”, pop-ul melodic “You’re in a Bad Way”, “Hobart Paving”) le eclipsează pe cele slabe, făcând din So Tough un album foarte bun şi excentric de house-pop.

OK, Saint Etienne de la început câştigă puncte pentru Tiger Bay (1994) fiindcă albumul nu conţine colajele sonore plictisitoare de pe Foxbase şi Tough. Dar nu e ca şi cum le trebuiau acele puncte, fiindcă oricum grupul îşi atinge punctul culminant pe acest album. Abandonând producţia DIY specific albumelor anterioare, grupul aici îşi creează un sunet mai atmosferic şi complex, folosindu-se de sample-uri şi înflorituri ce evocă… well, muzica pop a anilor ’60 (well, în anumite momente aminteşte de Pet Sounds de Beach Boys), ce altceva? Tiger Bay se distinge printr-o influenţă mai predominantă din techno evidentă din ritmurile mai dure, numeroasele sintetizatoare programate cu melodii sacadate şi sunetul mai dens, precum şi o influenţă destul de surprinzătoare din folk (“Like a Motorway”, ceva mai discutabil “Pale Movie”, un cover al piesei de folk englezeşti “Western Wind”). Şi acest sunet mai expansiv de techno-folk e pus în serviciul celei mai bune grămezi de piese făcute de Saint Etienne până acum (instrumentalul “Urban Clearway”, ce transplantează un aranjament orchestral peste o producţie de techno, acusticul “Former Lover”, piesa eterică influenţată de reggae “On the Shore”, techno-ul ambiental “Cool Kids of Death”, “Western Wind”, aranjamentul creepy din “Boy Scouts of America”), cu ceva mai multe momente excelente ca anterior, precum: “Hug My Soul” (adăugând o secţiune de viori şi instrumentaţie în general mai complexă formulei tipice de house-pop), Kraftwerk-ianul “Like a Motorway”, orchestralul “Marble Lions” (care evocă sunetul lui Pet Sounds în mod reuşit), “Pale Movie” (= techno + folk spaniol) şi instrumentalul “Tankerville”.

Y’know, nu-i un semn prea încurajator când titlul albumului făcut după o pauză de patru ani e scris greşit. Înţelegeam Good Humor (1998) dacă erau americani, dar Saint Etienne sunt englezi. Bad spellchecking… right, albumul în sine. Pentru prima oară, Saint Etienne predau sarcinile de producţie altcuiva – în acest caz, Ian Catt (care nu mai e de acum membru permanent al grupului) şi Tore Johansson, a/k/a suedezul care a produs toate albumele The Cardigans. OK, e un început – îmi plăceau The Cardigans. Catt şi Johansson scot elementele de techno şi house ce predominau pe Foxbase, Tough şi Tiger, înlocuindu-le cu un sunet acustic ce este şi mai îndatorat veneraţiei pe care o are grupul pentru anii ’60 şi muzica lounge – un sunet în mare parte analog şi lucios cu mult pian, vibrafon, trompete (de Sven Andersson, Petter Lidgard şi Jens Lindgard) şi ocazional secţiuni de viori (aranjate de Johansson). Yeah, I’m not so sure about this. De fapt, asta face din Good Humor un album slab prin construcţie: reducerea elementelor de techno se pare că a impus o letargie apăsătoare grupului. Sigur, aveau piese anterior care erau cât de cât letargice, dar ele funcţionau ca un contrast cu piesele de house-pop. În lipsa elementului de house/techno/whatever dar în prezenţa materialului neuniform – piesele bune (piesele de lounge-pop “Woodcabin” şi “Split Screen”, ultima mai energetică decât prima, imitaţia Beach Boys “Mr. Donut”, “Lose That Girl”, “Postman”, “Erica America”) sunt cam în număr egal cu cele slabe (“Sylvie”, care e ceva mai energetică dar e supraprodusă, “Goodnight Jack”, “The Bad Photographer”, trip-hopul “Been So Long”, “Dutch TV”) -, albumul cu totul e condamnat la mediocritate.

Okay, nu e ca şi cum Good Humor era un semn foarte încurajator, dar Sound of Water (2000) e cu o treaptă mai jos. De data asta Johansson nu mai e prezent, şi în schimb Saint Etienne produc albumul cu noul membru Gerard Johnson. Ei se pare că încearcă să ajungă la un compromis între veneraţia Pet Sounds de pe Humor şi stilul de house/techno/whatever dintre 1991-1994. Idee plauzibilă în teorie, dar în practică asta se traduce la ritmuri de dans leneşe, drum machine-uri antice şi electronice “retro” transplantate peste inerţia orchestrală a lui Humor. Plus, sunetul DIY apărut pe Foxbase, Tough şi Tiger este în continuare M.I.A., înlocuit de o producţie super-lustruită dar lipsită de vlagă ce strangulează piesele (ironic considerând că primul sunet audibil pe album e un sample de feedback…). Mai rău, piesele bune (instrumentalul atmosferic “Late Morning”, “Just a Little Overcome”, “Boy Is Crying”) acum sunt mai puţine decât cele slabe (piesa de electro inertă “Heart Failed (In the Back of a Taxi)”, baroque-pop-ul slab “Sycamore”, “Don’t Back Down”, instrumentalul plăcut dar monoton “Aspects of Lambert”, supra-lungitul “How We Used to Live”, “The Place at Dawn”). Yeah, cam aici e locul unde m-am dat jos din trenul Saint Etienne.

Piese:


Saint Etienne – Only Love Can Break Your Heart

[yt-simplu]bSuxnF8dOPU[/yt-simplu]

Saint Etienne – Avenue


Saint Etienne – You’re in a Bad Way


Saint Etienne – Like a Motorway


Saint Etienne – Pale Movie


Saint Etienne – Erica America


Saint Etienne – Boy Is Crying

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

1 Comentariu

  • Reply 6.September.2011

    al

    Cauta si albumul Finisterre; in opinia mea este cel mai bun album al lor.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.