TDCSNA: Radiohead

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Radiohead.

Radiohead

Radiohead

Am o teorie (sau mai bine zis suspiciune?) care derivă foarte mult din subiectivitate şi, deci, nu prea am cum să o sprijin cu argumente. Aşa că o s-o spun pe faţă şi vă invit să nu fiţi de acord cu mine: Radiohead sunt probabil ultimul grup semnificativ de alternative rock care au înregistrat un succes mare comercial şi critic, înainte ca o serie de factori complecşi şi diverşi au determinat o fragmentare a muzicii într-un milion de nişe mici – evaporarea centrului rezultată şi diluarea genului de alternative rock până în măsura în care e imposibil de a realiza distincţia între “alternative” şi rock simplu făcând un succes de tip Nirvana practic imposibil (teză enunţată şi de Simon Reynolds şi Bob Lefsetz, printre alţii).

Dar mi-o iau cu mult înainte – ăsta e un TDCSNA, nu o teză de masterat. Formaţi în 1985 în Abingdon, Oxfordshire, Anglia, Radiohead au următorii membri:

Thom Yorke – vocal, pian, chitară, laptop/electronice
Jonny Greenwood – chitară, claviaturi, harmonica, viola, xilofon, unde-Martenot, laptop/electronice
Ed O’Brien – chitară, vocal backup, percuţie
Colin Greenwood – bas, claviaturi, sampler
Phil Selway – tobe, percuţie, vocal backup

Numele lor vine de la piesa “Radio Head” de Talking Heads.

Cea mai scurtă şi de bază descriere care o pot ataşa grupului este “Pink Floyd meets The Pixies“, dar această descriere este prea simplistă şi pierde în vedere amalgamul de influenţe de la baza stilului grupului, distins printr-o tendinţă pronunţată către experimentalism. Stilul iniţial Radiohead a reprezentat o fuziune între alternative rock (The Pixies, R.E.M. şi The Smiths), alienarea tipică a post-punkului (Joy Division sunt o influenţă imposibil de negat), progressive rock (Pink Floyd, ce altceva…), classic rock (membrii au recunoscut repetat influenţe din Beatles, Beach Boys şi Neil Young) şi peisajele sonore grandioase din U2, My Bloody Valentine şi Sonic Youth. Acest stil a evoluat în anii ’90 printr-o extensie eclectică a influenţelor, absorbind elemente din muzică electronică precum trip-hop (Massive Attack şi DJ Shadow), ambient techno (Aphex Twin, Autechre, casa de discuri Warp Records), Krautrock (Can, Neu!), jazz-fusion (Miles Davis şi Charles Mingus) şi compozitorul de muzică clasică Krzysztof Penderecki, printre mulţi alţii. După o perioadă între 2000-2003 cu orientare predominant electronică, Radiohead au “revenit la rock”, sau mai degrabă au realizat o combinaţie între obsesia electronică şi fundaţia lor de alt-rock.

Cu toată evoluţia şi experimentalismul, există câteva caracteristici constante ce definesc stilul Radiohead. Prima şi cea mai uşor de identificat este vocea distinctivă, fragilă a lui Thom Yorke (sunând ca un Jeff Buckley mai bolnăvicios), combinată cu versurile sale criptice, suprarealiste şi răzvrătite – activismul politic/ecologic şi critici ale vieţii moderne sunt trăsături distinctive Radiohead, şi din fericire activismul lui Yorke nu e la fel de pompos şi enervant ca al lui Bono. A doua este un sunet în general atmosferic şi mai complex care este foarte evident îndatorat lui Pink Floyd în era Dark Side of the MoonThe Wall. A treia ar fi, cum am menţionat anterior, ambiţia şi experimentalismul lor. Şi o alta este faptul că Radiohead au aceeaşi problemă ca Pink Floyd: sunt excelenţi din punct de vedere muzical, au producţii impecabile, fac muzică memorabilă, dar holy fucking hell sunt ai dracului de deprimanţi. Seriously. Sunt un fan masiv, dar trebuie să recunosc că dacă vreţi să intraţi în dispoziţia de a vă tăia venele, cel mai uşor ar fi să ascultaţi un album Radiohead.

De asemenea, sunt surprins că începând cu anii 2000 a apărut un val de grupuri care-i au pe Radiohead ca fundamentul stilului, având aceeaşi combinaţie de atmosferă, alienare, sunet grandios împrumutat atât din Radiohead cât şi U2 şi nume simple precum Travis, Coldplay şi Keane. Nu am o impresie foarte bună a acestor imitatori: le lipseşte ciudăţenia şi asprimea de care sunt capabili Radiohead, versurile sunt mai puţin bizare/interesante şi se pare că în fuga de a fotocopia au pierdut din vedere energia pe care Radiohead au împrumutat-o de la Pixies. Make no mistake: deşi îşi petrec majoritatea timpului cu experimente sau prog-rock, Radiohead pot foarte bine să-şi dea amplificatoarele la maximum şi să-şi atace furios chitările (“Creep”, majoritatea albumului The Bends, “Paranoid Android”, “Electioneering”, etc).

Îmi lipsesc majoritatea EP-urilor grupului cu excepţia lui Airbag/How Am I Driving? (1998).

rdh-phRadiohead evidenţiază sindromul clasic “grup excelent, debut oribil” pe debutul lor Pablo Honey (1993). Produs de echipa Sean Slade-Paul Kolderie (cunoscută pentru lucrul cu Pixies şi Dinosaur Jr.), albumul în mare parte are un sunet de grunge cu mai puţine elemente din U2/Sonic Youth/MBV ca ulterior. Problema e că majoritatea pieselor sunt slabe rău, cu melodii banale super-banale (majoritatea albumului), un sunet convenţional post-Nirvana şi versuri nedistinse. Singura piesă bună a albumului a devenit şi primul lor hit single: “Creep”, cu un riff în tonalitate minoră, o folosire mai memorabilă a dinamicii Pixies (tranziţia memorabilă între vers şi refren e marcată de Jonny lovindu-şi chitara), chitări super-distorsionate şi versuri auto-critice (sau “auto-abuzive”?) acerbe. Şi în rarele momente când mă simt mai generos, recunosc că “Anyone Can Play Guitar” e okay. Un debut nereprezentativ şi slab care ar trebui evitat.

rdh-tbWell, dacă e un lucru care e clar cu Radiohead, e că au urmat şablonul debut-prost-#2-excelent-#3-capodoperă. Cu The Bends (1995), ei îşi finalizează schiţa începută pe debut, realizând o fuziune expertă între rock-ul grandios, epic derivat din U2/Pink Floyd şi energia şi alienarea, introspecţia alternative rock-ului. Producătorul John Leckie (The Stone Roses, XTC) cu inginerul Nigel Godrich îi dau albumului un sunet simultan agresiv şi subtil, care lasă destul spaţiu între chitările furtunoase pentru a acomoda detalii sonice precum chitări acustice, claviaturi şi efecte speciale. Cu toate că există un grad de subtilitate şi influenţa lui Leckie face unele elemente psihedelice să se strecoare pe alocuri (observaţi piesele “High and Dry”, “(Nice Dream)” şi “Bullet Proof… I Wish I Was”), majoritatea albumului dispune de un sunet direct şi clar de care beneficiază atât piesele de rock (fuziunea R.E.M.-Sonic Youth din “Bones”, cu chitară ritm agresivă de Jonny, “Black Star”, “Sulk”) cât şi baladele (piesa visătoare ce erupe într-un rock undeva pe la mijloc “(Nice Dream)”, “Bullet Proof… I Wish I Was”): primele sunt directe şi au melodii memorabile, iar ultimele sunt contemplative şi au melodii memorabile care din fericire nu abuzează de modalităţile minore sau se bălăcesc în propriul mizerabilism. Şi nici n-am menţionat încă abundenţa de piese excelente precum rock-ul atmosferic “Planet Telex”, “The Bends” (o piesă care mă face să blestem faptul că nu pot să traduc “anthemic” ca lumea în română – “imnic” sună retardat), piesa de pop-rock “High and Dry”, balada atmosferică super-deprimantă “Fake Plastic Trees” (cu claviaturi şi viori aranjate de Yorke şi Jonny), rock-ul feroce “Just” (cu un solo abuziv, SY-ian de Jonny), acerbicul “My Iron Lung” (alternând între o parte atmosferică şi una brutală) şi hipnoticul “Street Spirit (Fade Out)”. The Bends este albumul care i-a făcut pe oameni să-i ia pe Radiohead în serios, şi după piese e uşor să vedem de ce. Totuşi, recunosc că e o uşoară anomalie în discografia lor: depresia omniprezentă a grupului e ceva mai limitată aici (excepţia fiind “Fake Plastic Trees” şi “Street Spirit (Fade Out)”), camuflată de melodiile alternativ agresive, “happy” (well, “Black Star” şi “The Bends” sunt ceva mai… er, “happy”…) sau doar melancolice (fără a fi deprimante).

rdh-okConstruind pe baza progresului uriaş înregistrat cu The Bends, Radiohead au realizat capodopera şi Marea lor Declaraţie (damn, “Big Statement” sună mai mişto în engleză…), OK Computer (1997). Produs de Nigel Godrich (care a rămas cu grupul ca producător de atunci) şi înregistrat în conacul St. Catherine’s Court din Bath (împrumutat cu chirie grupului de actriţa Jane Seymour), OK Computer îi găseşte pe Radiohead renunţând la sunetul direct de rock care ţinea The Bends ţintuit de pământ chiar şi în momentele mai atmosferice, plonjând cu totul în avânturi ale imaginaţiei. În consecinţă, OK Computer are un sunet dens şi atmosferic, chiar spaţial, cu o fundaţie bazată pe Pink Floyd în perioada Dark Side of the Moon şi elemente preluate din sunetul dens al lui Miles Davis pe Bitches Brew, producţia complexă de pe Pet Sounds de Beach Boys, avangardismul lui Penderecki şi trip-hopul lui DJ Shadow: unde The Bends era dominat de chitări distorsionate în ciuda subtilităţii sale, OK Computer face loc şi pentru diferite măsuri, aranjamente mai ambiţioase şi instrumentaţie variată precum pian, Mellotron (“Exit Music (for a Film)”), diverse claviaturi, efecte speciale (influenţa din “Revolution 9” de Beatles se strecoară clar în “Climbing Up the Walls”), o secţiune de viori, celesta (“No Surprises”) şi arma secretă a grupului, uşurinţa cu care alternează de la o pânză de chitări cu reverberaţie de space rock la distorsionare de tip Pixies/SY/MBV. Această producţie imaculată este aplicată celui mai bun teanc de piese create de grup, o serie de piese simultan complexe şi accesibile/memorabile cu versuri concentrate asupra criticii societăţii moderne, de la transport (“Airbag”, “Let Down”, “The Tourist”), viteză, tehnologie, nebunie (“Climbing Up the Walls”) şi moarte (“No Surprises”) ce-i dau albumului un caracter de “concept album” şi iarăşi invită comparaţii cu Dark Side of the Moon. Dar peste toate, toate piesele sunt excelente: “Airbag” (o piesă “free-form” ce combină pânza de chitări şi claviaturi cu un ritm distorsionat de trip-hop în stil DJ Shadow), piesa tri-partită “Paranoid Android” (<comparaţie inevitabilă cu “Bohemian Rhapsody” de Queen>), atmosfericul “Subterranean Homesick Alien” (dominat de claviaturi Rhodes şi chitări super-reverberate dar salvat de evaporarea în eter de ritmul solid şi fill-urile rapide ale lui Selway), cântecul funebru dramatic “Exit Music (for a Film)” (“Fake Plastic Trees” ON STEROIDS), “Let Down” (contrastând muzica optimistă de space rock cu versurile incredibil de deprimante), piesa bazată pe chitară acustică şi pian “Karma Police”, rock-ul agresiv şi disonant “Electioneering” (sunând ca o rămăşiţă de pe The Bends), terifiantul “Climbing Up the Walls” (cu efecte sonore avangardiste de “Revolution 9”, un aranjament super-mega-fucking-creepy, o secţiune de viori în stil Penderecki şi vocea distorsionată, înspăimântătoare a lui Yorke), influenţa de Pet Sounds din “No Surprises” (din nou: melodie frumoasă, versuri sinucigaşe…), “Lucky” (cea mai apropiată piesă de Pink Floyd în anii ’70) şi sfârşitul încetinit, eteric “The Tourist”. Hell, chiar şi interludiul ciudat “Fitter Happier”, o combinaţie între o voce de calculator recitând versuri, pianul lui Yorke, nişte viori şi un sample dintr-un film (sunând apropiat de piesele mai ambientale de pe The Wall precum “Is There Anybody Out There?”), e interesant şi durează destul de puţin cât să nu fie enervant. What the hell, o spun pe faţă: cu OK Computer, Radiohead au reuşit să facă un Dark Side of the Moon pentru generaţia lor, combinând versuri despre Cum Viaţa Modernă Totally Sucks, Man cu vrăjitorie sonică de electro-prog-alt-rock. Dacă The Bends în final a atras atenţia lumii asupra grupului, această capodoperă se află la baza reputaţiei lor eminente.

Întrebare bonus: la ce se referă “Paranoid Android”?

rdh-kidaÎn urma succesului OK Computer şi turneului de un an în sprijinul albumului, Radiohead au învăţat aceeaşi lecţie care a învăţat-o Kurt Cobain după succesul lui Nevermind: fame sucks. O combinaţie între mai mulţi factori dar în principal căderea nervoasă a lui Thom Yorke, Kid A (2000) reprezintă o schimbare absolut radicală pentru Radiohead. Grupul practic aruncă la gunoi rock-ul de pe Bends/OK, debutând obsesia lor cu electronice şi construind un amalgam dintr-o nouă serie de influenţe: Aphex Twin, catalogul Warp Records, grupuri de Krautrock, free jazz şi jazz ciudat (Miles Davis, Charles Mingus şi Alice Coltrane), pe lângă vechile rezerve de Penderecki şi trip-hop. În esenţă, Kid A are un sunet mult mai experimental, greu de descris: alternativ minimalist (“Everything in Its Right Place”, “Kid A”) sau dens (“How to Disappear Completely”, “In Limbo”), combinând chitări electrice, ritmuri electronice şi normale, haos avangardist (“The National Anthem”), vocea procesată, fantomatică a lui Yorke, influenţe din ambient şi free-jazz, claviaturi cu un sunet steril, instrumentaţie mai ciudată (mult mai mult Ondes-Martenot, sample-uri), etc. etc. Adăugaţi la asta versurile dadaiste, suprarealiste şi arta caricaturală dar grotească şi totul se însumează într-un album terifiant, înspăimântător, chiar apocaliptic – Yorke afirmă că albumul e despre “generaţia care va moşteni pământul după ce am nimicit totul” şi, sincer, exact asta e ce îmi imaginez ascultând albumul. Din fericire, toată experimentaţia Radiohead dă rezultate foarte bune, dacă nu la fel de accesibile ca anterior. Din nou cu excepţia unui interludiu ambiental instrumental foarte bun (“Treefingers”, realizat prin manipularea electronică a chitării lui O’Brien de către Yorke), toate piesele sunt excelente: hipnoticul “Everything in Its Right Place” (făcând o piesă doar dintr-un sintetizator şi vocea manipulată a lui Yorke), cântecul de leagăn creepy “Kid A”, haoticul “The National Anthem” (cu un riff de bas de Yorke, baterie constantă de Selway, multe electronice şi o secţiune de trompete zgomotoasă, dirijată să sune ca “un ambuteliaj” de Yorke şi Jonny), balada splendidă, atmosferică “How to Disappear Completely” (care sincer cred că e cea mai bună piesă scrisă vreodată de Radiohead), rock-ul destul de direct cu un ritm tribal de Selway “Optimistic”, piesa de rock eterică “In Limbo”, piesa electronică aspră “Idioteque” (combinând ritmuri electronice cu sample-uri din “Mild und Leise” de Paul Lansky şi “Short Piece” de Arthur Krieger), piesa care începe calmă dar se “haoticizează” repede “Morning Bell” (combinând un ritm de Krautrock cu o melodie de Rhodes liniştitoare la început, apoi chitările procesate şi claviaturile fantomatice) şi piesa funebră frumoasă dar deprimantă (mare surpriză!) “Motion Picture Soundtrack”. Nesurprinzător, fiind o îndepărtare atât de radicală de stilul tipic Radiohead, Kid A a polarizat opinia criticilor şi fanilor iniţial, dar simplul fapt că continuă şi astăzi să provoace discuţii aprinse demonstrează calitatea sa. Kid A se alătură prestigiosului canon de albume Post-Fame-Nervous-Breakdown precum In Utero sau There’s a Riot Goin’ On şi deţine, împreună cu OK Computer, titlul de cel mai bun album Radiohead. Recunosc că e un album destul de dificil, greu de priceput şi alienant prima ascultare, dar perseverenţa vă va răsplăti (sau cel puţin aşa s-a întâmplat cu mine…).

Fun fact: deşi Kid A nu a avut vreun single, vreun video sau vreun tur mondial (grupul au făcut turnee scurte de unii singuri în Europa şi America) şi este incredibil de bizar muzical, a reuşit să fie un succes masiv, sărind direct pe locul #1 în SUA (pentru o săptămână) şi Anglia. Succesul său a fost atribuit faptului că a fost unul din primele albume “leaked” (apărute prematur) pe Napster.

rdh-amnesiacSesiunile pentru Kid A au rezultat în atât de mult material încât Radiohead au putut să adune piesele rămase şi să le pună pe Amnesiac (2001). În consecinţă, comparat cu unitatea stilistică şi conceptuală a albumelor anterioare, Amnesiac e puţin schizofrenic şi incoerent. În mare parte, materialul e asemănător cu cel de pe Kid A: experimente electronice cu vocale procesate, drum machine-uri, claviaturi distorsionate, influenţe avangardiste şi un sunet care e alternativ dens sau minimalist dar 100% creepy (minimalistul “Packt Like Sardines in a Crushd Tin Box”, cu percuţie procesată electronic, drum machine şi un sintetizator, piesa hipnotică dar tensionată “Pulk/Pull Revolving Doors”, experimentul de inversare “Like Spinning Plates”). Totuşi, pe alocuri grupul strecoară şi piese de rock între electronice (“I Might Be Wrong”, “Knives Out”, “Dollars and Cents” – un “The National Anthem” mai puţin haotic dar la fel de dens), dar cu un sunet mult mai direct – reverb-ul şi ecoul de pe OK Computer sunt înlocuite de procesare şi distorsionare ce dau pieselor o ambianţă nesigură, plină de anxietate chiar şi în momentele mai calme. Amnesiac reduce într-o anumită măsură caracterul intens de “soundtrack-to-fucking-Armageddon” de pe Kid A dar devine evident că unele piese erau mai bine lăsate în coşul de gunoi (o versiune nouă dar slabă de la “Morning Bell”, interludiul scurt instrumental meh “Hunting Bears”, piesa de jazz anostă/funebră “Life in a Glass House”, cu contribuţii de grupul trompetistului Humphrey Lyttelton). Totuşi, majoritatea pieselor sunt bune, iar cele excelente justifică de unele singure existenţa lui Amnesiac: balada atmosferică “Pyramid Song” (sunând ca “How to Disappear Completely” mai puţin dramatic şi la un pas târât, cu un alt aranjament grozav de viori de Jonny), “You and Whose Army?”, electro-rockul “I Might Be Wrong” (ce strecoară un riff de blues-rock mişto în stil PJ Harvey, complementat de melodia de bas învolburată a lui Colin, între ritmurile electronice). Still, recunosc că e un semn al calităţii grupului când şi un album de rămăşiţe se ridică cu mult peste 90% din muzica pop/rock.

rdh-htttDin primul sunet de pe album – Jonny băgându-şi în priză amplificatorul – e evident ce direcţie au luat Radiohead pe Hail to the Thief (2003). Hail funcţionează practic ca o inversare completă de la Amnesiac, repunând pe primul plan chitările şi fundaţiile de rock ale grupului dar păstrând în loc electronicele şi sintetizatoarele. Propoziţia aia v-a făcut să vă gândiţi la OK Computer? No way. Radiohead par acum terminal alergici la influenţele de prog rock/Pink Floyd de pe capodopera lor, luând ca punct de pornire în schimb sunetul direct dar subtil de pe The Bends şi ciudăţenia Kid A/Amnesiac – chitările aici nu sunt învăluite în ecou şi reverb, ci înregistrate brut şi cu multă distorsionare. Deşi există şi câteva piese primar electronice în acelaşi stil de pe Kid A şi Amnesiac (“Sit Down. Stand Up.”, bazat pe ritmurile frenetice ale lui Selway şi riff-ul de pian al lui Yorke, “Backdrifts”, “The Gloaming”), majoritatea albumului este transferat pieselor de alt-rock cu elemente ocazionale electronice, cu rezultate în general foarte bune (“There There”, care pierde puţin prea mult timp cu un riff U2-ian şi tobe tribale în stil Krautrock, dar se transformă eventual într-un rock bun după 3 minute când Selway se apucă să bată în tobe ca lumea, groove-ul de classic rock reuşit “A Punchup at a Wedding”, “Myxomatosis”, “A Wolf at the Door”). Puţinele rateuri ale discului tind să fie piesele mai electronice (“Backdrifts”, încă o piesă de jazz funebră cu “We Suck Young Blood”, care erupe pentru câteva secunde în rock haotic după trei minute dar revine repede la jazz funebru şi anost), care sună puţin ieşite din loc înconjurate de alt-rock, dar cu piesele excelente (“2 + 2 = 5”, care începe încet dar devine un rock furios pe la mijloc, balada atmosferică cu influenţă de jazz “Sail to the Thief”, probabil singura piesă de pe disc ce sugerează o influenţă din Pink Floyd, rock-ul bazat pe un riff acustic “Go to Sleep”, rock-ul atmosferic “Where I End and You Begin”, bazat pe un riff de bas memorabil de Colin şi bateria propulsivă a lui Selway, “I Will”, al cărui aranjament simplu chitară-şi-voce aminteşte de “Julia” de Beatles, relaxatul “Scatterbrain”), Radiohead şi-au făcut o infuzie de energie necesară pentru a propulsa cariera lor în continuare – God knows că nu vroiam să aud un alt Kid A sau Amnesiac oricât de mult îmi plac albumele alea, ar fi ajuns să se repete. Practic, pentru a folosi o analogie Beatles: dacă Kid A = Sgt. Pepper şi Amnesiac = Magical Mystery Tour, atunci Hail to the Thief = White Album.

rdh-irAlbumul în sine In Rainbows (2007) a fost puţin pierdut în blitzkrieg-ul publicitar centrat în jurul apariţiei albumului, care a fost lansat ca download digital sub un sistem “plătiţi-ce-vreţi” pe site-ul Radiohead. Probabil asta a fost o alegere bună pentru promoţie, deoarece In Rainbows e practic primul album Radiohead unde grupul nu pare că are ceva de dovedit: după ce au dovedit că nu sunt “one-hit wonders” cu The Bends, şi-au îndeplinit ambiţia cu OK Computer, şi-au dovedit geniul prin schimbarea radicală de pe Kid A/Amnesiac şi au dovedit că pot să revină în forţă cu Hail to the Thief, grupul în sfârşit are timp să se relaxeze şi să scrie un album doar pentru a scrie un album. Astfel, In Rainbows e divorţat de conceptele, experimentele nebune, critica sociopolitică sau paranoia şi anxietatea sufocantă de pe albumele anterioare, Radiohead în schimb continuând de unde plecaseră cu fuziunea vechi-nou de pe Hail şi creând un set de piese relaxate, chiar frumoase, care în ciuda prezenţei drum machine-urilor şi sintetizatoarelor evocă sunetul atmosferic de pe OK Computer. Astfel, chitările au din nou reverb şi amintesc de U2/Pink Floyd, iar instrumentaţia include multe viori, pian, celestă, Ondes-Martenot şi un cor de copii (“15 Step”) – <referinţă obligatorie la “Another Brick in the Wall Pt. 2” de Pink Floyd>. Hell, Yorke se şi lipseşte de data asta de critica sociopolitică sau suprarealism, întorcându-se la introspecţia de pe The Bends şi sunând pentru prima oară în decenii mai calm. Având mai puţine piese decât Hail, albumul nu are rateuri de data asta, doar piese bune (“15 Step”, punând la un loc chitară jazzy şi sintetizatoare reverberante cu o combinaţie de ritm electronic şi tobele lui Selway, “Faust Arp”, ce foloseşte un anume ritm de chitară acustică influenţat de folk-rock întâlnit şi în “Dear Prudence” şi “Julia” de The Beatles şi “A Pillow of Winds” de Pink Floyd, trip-hopul “All I Need”, “Reckoner”, “Jigsaw Falling Into Place”) şi cele care se disting (rock-ul energetic “Bodysnatchers”, balada eterică “Nude”, cu chitări inversate, Mellotron şi un aranjament de viori de Jonny, “Weird Fishes/Arpeggi”, atmosfericul “House of Cards”, “Videotape”). In Rainbows pare să rezolve dilema tipică Radiohead de “ce-facem-acum” prin calmare şi continuarea revenirii la stilul lor de alt-rock vechi combinat cu electronice, cu un rezultat excelent şi accesibil.

Piese:


Radiohead – Creep

[yt-simplu]MwSIdKYZ2t0[/yt-simplu] [yt-simplu]CwEeGeLn1E4[/yt-simplu] [yt-simplu]R5X7HKxpiQA[/yt-simplu]

Radiohead – My Iron Lung

[yt-simplu]APLOFNMIabM[/yt-simplu] 

[yt-simplu]T9zWLrpkTAo[/yt-simplu]

Radiohead – Let Down

[yt-simplu]rSKmYC0mHXI[/yt-simplu]

Radiohead – Climbing Up the Walls

[yt-simplu]fUgMbKJu9ws[/yt-simplu] 


Radiohead – Everything in Its Right Place


Radiohead – The National Anthem


Radiohead – How to Disappear Completely


Radiohead – Idioteque

[yt-simplu]fy6JltOxLfo[/yt-simplu] [yt-simplu]mT7UvzpprDE[/yt-simplu]

Radiohead – Knives Out


Radiohead – 2 + 2 = 5

[yt-simplu]fRLU2K2WlbA[/yt-simplu]

Radiohead – Where I End and You Begin

[yt-simplu]vs1DX32t38c[/yt-simplu] [yt-simplu]8nTFjVm9sTQ[/yt-simplu] [yt-simplu]sIn_8EZWH7k[/yt-simplu]
Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

2 Comentarii

  • Reply 16.December.2009

    Ronnie

    cred ca gresesti cand afirmi ca primul album e “un debut nereprezentativ şi slab care ar trebui evitat” pt ca fara “Creep” trupa nu supravietuia sa ajunga sa scoata celelalte albume … aia e PIESA lor reprezentativa pe care o stie aproape oricine a ascultat muzica chiar daca acum cica Yorke nu o mai baga in concerte pt ca s-a saturat
    nu e doar un hit, e cel mai mare hit din zona asta a muzicii de dupa “Smells like teen spirit” – toti adolescentii neintelesi o ascultau si o traiau :D si cu toate astea e una din melodiile care ma enerveaza cel mai mult, “Creep” nu “Smells…”

    stiu ca urmaream mereu la eMpTyV clipurile de la “Paranoid android” si “Karma police” – de altfel sunt si piesele mele favorite de la Radiohead

    p.s. de ce i-ai pus la rubrica TDCSNA?

    • Reply 16.December.2009

      Cristi

      “nereprezentativ” vroiam să zic că nu prea indică unde urmau să ajungă din punct de vedere muzical. Dar, hey, nici nu sunt mare fan al lui Pablo Honey, deci poate am exagerat. :)

      TDCSNA: fiindcă nu eram destul de sigur dacă erau destui oameni care-i cunosc ca să adaug “Ediţia Retrospectivă”.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.