28.May.2010 / Muzică / 1,047 vizualizări /

TDCSNA: Queens of the Stone Age

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Queens of the Stone Age (former teenage hand models). 

Queens of the Stone Age, 2003

Ce exact e Queens of the Stone Age, în afară de unul din cele mai mişto grupuri de rock din epoca recentă? Well, terminologia asta constituie o problemă. Nu e exact un grup în sensul corect al cuvântului, fiindcă singurul membru constant este de altfel creierul grupului, Josh Homme. Dar nu e nici proiectul său solo, fiindcă Homme mereu recrutează diferiţi muzicieni pentru a contribui la albume dar menţine câţiva muzicieni pentru a forma un grup de “nucleu” cu care merge în turnee şi… 

Screw it. Queens of the Stone Age (QOTSA ca să nu scriu de fiecare dată numele complet) sunt practic un Nine Inch Nails sau This Mortal Coil, iar centrul lor e reprezentat de Josh Homme. Hai să trec la chestiile importante înainte să stau cinci ore la probleme semantice. 

O listă completă de toţi oamenii care au contribuit la albumele QOTSA e aici, dar eu o să încerc să-i enumăr acum pe cei care au durat mai mult decât un album, iar în rest pentru fiecare album numesc pe ăia mai “importanţi”: 

Josh Homme - vocal, chitară, pian, bas, percuţie
Nick Oliveri – bas, vocal, chitară, percuţie (1999-2004)
Mark Lanegan – vocale (2002-prezent)
Troy Van Leeuwen - chitară, bas, pian, claviaturi (2002-prezent)
Gene Trautmann – tobe (1999-2001)
Joey Castillo – tobe (2002-prezent) 

Diferenţa esenţială între Kyuss şi QOTSA e următoarea: Kyuss erau stoner rock, iar QOTSA sunt în esenţă un grup de garage rock sau hard rock. OK, Homme tot venerează riff-urile monolitice, repetitive/hipnotice de Black Sabbath şi Blue Cheer, dar nu e nimic “trippy” sau “mind-expanding” la QOTSA, doar rock ‘n roll. Deci, QOTSA păstrează melanjul de influenţe blues-rock-metal-krautrock-whatever şi ambianţa de deşert (nu degeaba sunt categorizaţi ca “desert rock“) al lui Kyuss dar scade din el reverbul, ecoul şi improvizaţiile de prog-metal, rezultând un stil mai direct, agresiv şi… y’know, FUN. De fapt, dacă mă gândesc bine, QOTSA or păstra rădăcinile de Sabbath (şi Zeppelin sau Stones? Poate, dar nu cred c-aş avea argumente bune…) dar sunt mai evidente influenţele de grupuri care cântă rock simplu şi direct ca… er, The Stooges, nişte grupuri de hard rock ale căror nume îmi scapă în momentul de faţă şi nişte grupuri de garage rock (aş zice 13th Floor Elevators dacă n-ar fi exact la limita între garage şi psihedelic…). 

Ironia e, stilul de hard rock direct şi distractiv se potriveşte perfect cu QOTSA. Kyuss în mare parte erau un succes datorită combinaţiei dintre chitările brutale şi vocalele “awesome” ale lui Garcia, iar Homme nici n-are vreo speranţă de a-l egala – e un vocalist okay de hard rock dar nu-i prea remarcabil, well în afară de faptul că atunci când merge în registrul său înalt îmi aminteşte puţin de un Thom Yorke sau Jeff Buckley mai enervat/beat. Ciudat. 

Oh yeah, aproape uitasem. Producţia albumelor QOTSA e okay dar sunt vulnerabili masterărilor de căcat. În particular, Songs for the Deaf şi Era Vulgaris sunt masterate ca o pulă de la cap la coadă, fiind atât de suprasolicitate din punct de vedere sonic încât apare vechiul meu “nemesis”, Captain Headache-Inducing Clipping şi partenerul său No Dynamics Boy. You have been warned. 

Excluzând EP-ul Kyuss/Queens of the Stone Age, debutul oficial al grupului îl reprezintă Queens of the Stone Age (1998). Şi, hei, e unul din albumele alea unde coperta prevesteşte exact ce fel de muzică primeşti. În cazul lui Led Zeppelin I - AWESOME. În cazul lui QOTSA - raw, sexy rock ‘n roll. Shit yeah, pass the beer, dude. Comparaţia cu LZ I mi se pare aptă şi fiindcă arată diferenţa de sunet între Kyuss şi QOTSA – dacă Red Sun + Sky Valley = echivalentul lui IV/Houses/Physical, producţia simplistă, directă QOTSA aminteşte mai mult de LZ I-III. Fiind debutul, rădăcinile de stoner rock ale lui Homme n-au dispărut complet – în afară de faptul că grupul în stadiul ăsta e format în esenţă din Homme şi Alfredo Hernández la tobe, iar producătorul e Chris Goss, Homme demonstrează din nou o afinitate pentru repetitivitatea extremă dar implementată atât de bine încât face grupurile de Krautrock geloase (neînduplecatul “Regular John”, folosind practic un singur acord pentru 3 minute, “How to Handle a Rope”, ”Mexicola”). Instrumentaţia e din nou limitată în mare parte la chitară-bas-tobe (cu excepţia improvizaţiei groovy “I Was a Teenage Hand Model”, cu percuţie de Dave Catching, pian de Patrick Hutchinson şi vocale de Fred Drake), iar Goss are grijă să dea albumului un sunet corespunzător de murdar, cu chitări (şi uneori şi bas) distorsionate prin fuzzbox pentru a scoate un sunet “crunchy”, izolează uneori anumite instrumente pe un singur canal şi scoate complet ecoul pentru un sunet uscat, direct – Christ, simt că transpir doar ascultând albumul ăsta, şi am aerul condiţionat pornit. Şi partea bună? Avem piese excelente (“Regular John”, “Avon”, o reînregistrare de la “If Only” de pe EP-ul K/QOTSA, care adaugă nişte Fender Rhodes în versuri pentru a complementa riff-ul hipnotic, ritmul împiedicat şi versurile amuzante din “Walkin’ on the Sidewalks” – plus un sfârşit de “I Want You (She’s So Heavy)”! Wohoo! – şi “You Can’t Quit Me Baby”, ce juxtapune un riff de bass aproape Motörhead-ian cu riff-uri melodice şi slide guitar). Partea mai “eh”? Oricât de bun ar fi QOTSA e cam evident că e mai mult o tură de antrenament decât cursa principală – ignorând piesele bune (“You Would Know”, “How to Handle a Rope”, “Mexicola”), piesele mai puţin distinse tind către partea mai generică a materialului, oricât de pline de riff-uri şi headbang-inducing ar fi ele (instrumentalul bleh “Hispanic Impressions”, “Give the Mule What He Wants”, “I Was a Teenage Hand Model” – titlu amuzant, atmosferă bună, zgomote electronice enervante, riff slab, sfârşit fleşcăit rău). E genul ăla de problemă care nu-l ai când asculţi albumul dar când îl analizezi trebuie să recunoşti că e prezentă. Oricum aş tăia-o, QOTSA e tot un debut bun (doar 3 piese “meh”? E vreun univers în care asta ar însemna că-i un album prost?*) care pregăteşte scena pentru ce urmează – nu e exact Led Zeppelin I, dar 99.9999% din albume nu sunt Led Zeppelin I. Right? 

Queens of the Stone Age – Regular John 

Queens of the Stone Age – If Only 

* Plus, n-a fost un regizor faimos din anii ’40 care a definit filmele bune drept “trei scene bune şi nici una proastă”? Nu-i ţin minte numele, geez…

Right, contractul meu spune că sunt obligat ca de fiecare dată când folosesc o metaforă stupidă s-o duc până la concluzia logică (dammit, why didn’t I read the fine print?!). Dacă QOTSA = LZ I atunci echivalentul lui LZ II e evident Rated R (2000). Aici grupul s-a stabilizat în mare parte, fiind format din Homme şi Oliveri plus doi baterişti, ca sa nu menţionez contribuţiile altora (Chris Goss – producător din nou, bas, percuţie, pian; Dave Catching – pian, chitară, ROB FUCKING HALFORD – vocale backup, etc) sau faptul că R reprezintă prima apariţie a lui Mark Lanegan din Screaming Trees (okay, e şi Barrett Martin, dar cui îi pasă de bateristul din Screaming Trees?), care pe fiecare album de aici încolo primeşte vocalele “lead” pe cel puţin o piesă (aici e vorba de ”In the Fade”) şi contribuie backup în alte locuri. R se depărtează puţin de garage rock-ul pur al lui QOTSA, incluzând mai multă instrumentaţie (mai mult pian, orgă pe “Auto Pilot”, trompete pe “The Lost Art of Keeping a Secret” şi “I Think I Lost My Headache”, vibrafon pe “Lost Art” şi ”Better Living Through Chemistry”, instrumentul ăla trinidadian al cărui nume în română nu-l ştiu niciodată pe “I Think I Lost My Headache”), dar aceasta mai mult complementează decât diluează asaltul sonic al grupului. Ironia e că R trădează mai uşor rădăcinile psihedelice ale grupului (şi nu mă refer doar la faptul că “Tension Head” începe cu sunetul cuiva aprinzând un bong), de la incluziunea unor piese improvizate aşa mai “mellow” (“The Lost Art of Keeping a Secret”, cu vibrafoane ce par importate direct dintr-o coloană sonoră a unui film cu spioni din anii ’60, ”Auto Pilot” ameninţă să se fleşcăie începând cu zgomotele electronice de “Teenage Hand Model” dar devine un groove de funk-rock relaxat, acusticul “Lightning Song”) pe lângă riff-urile mega-repetitive obligatorii (“Feel Good Hit of the Summer”, ale cărui versuri sunt pur şi simplu o listă de droguri, ”Monsters in the Parasol”). But whatever, Rated R e tot un album mai bun decât QOTSA. De ce? Cred c-are de-a face cu faptul că n-are piese nedistinse (disonantul “Leg of Lamb”, “Quick and to the Pointless”, unde peste un riff de metal Oliveri imită destul de bine ţipetele lunatice ale lui Black Francis, “Feel Good Hit of the Summer (Reprise)” – fiindcă dacă ai o piesă mişto, trebuie s-o repeţi pentru încă 30 de secunde! It’s educational! -, “Lightning Song” – propriul lor “Black Mountain Side” -, piesa extinsă “I Think I Lost My Headache”, care se dizolvă către sfârşit într-o improvizaţie de trompete aparent scoasă din “The National Anthem” de Radiohead), are la fel de multe grozave (“Feel Good Hit of the Summer”, cu un riff monoton format dintr-un singur acord şi, oh yeah, vocale backup de ROB. MOTHER. FUCKING. HALFORD, “The Lost Art of Keeping a Secret”, “Auto Pilot”, piesa uşor sinistră dar funky ”Better Living Through Chemistry”, “Monsters in the Parasol” – dacă vreţi să ştiţi de ce Homme descrie stilul QOTSA ca “robot rock”, piesa asta explică destul de bine -, “In the Fade” – whoa, un bas de reggae peste o piesă de rock? Sau mi se pare mie? -, brutalul “Tension Head”), şi e mai amuzant pe alocuri (“Feel Good Hit of the Summer”, “Quick and to the Pointless”). Now that’s progress!

Queens of the Stone Age – Feel Good Hit of the Summer

Queens of the Stone Age – Better Living Through Chemistry

Queens of the Stone Age – Tension Head

N-am condus niciodată o maşină, dar dacă aş vrea s-o fac vreodată, well mai întâi mi-aş trage o palmă fiindcă e o idee proastă. Şi dup-aia aş lua cu mine o copie de la Songs for the Deaf (2002). De fapt, aş lua una oricum fiindcă e un album grozav. Ca album, Deaf e bazat pe un singur concept: creerea unei reprezentări muzicale a unei experienţe pe care o avem toţi la un moment dat sau altul. Bine, toţi care trăim în sudul Californiei, adică nimeni, da-OK, metaforă proastă. Experienţa în chestiune este condusul prin deşertul Mojave până în LA. Diferenţa e că în loc de posturile de radio căcăcioase, QOTSA s-au oferit generos să creeze o coloană sonoră care nu e tâmpită. Şi hei, au băgat între piese şi parodii ale prezentatorilor de la radio (sfârşitul de la “Sky Is Falling” = ROFL). Yay! Tipii ăia pot fi chiar enervanţi uneori. Aliniamentul QOTSA de pe Deaf s-a stabilizat la Homme, Oliveri şi Lanegan, plus Dave Grohl la tobe (nu, scuze, n-am zis-o ca lumea. DAVE. BLOODY. GROHL. La tobe. Aşa-i mai bine…), Dean Ween şi Brendon MacNichol la chitări, Alain Johannes şi Natasha Shneider la mai multe chestii (orgă, pian, chitară flamenco, termenvox, chitară cu e-bow) şi Paz şi Ana Lechantin la viori. Cu alte cuvinte: some dudes foarte buni care tot orbitează undeva în jurul scenei de alt-rock dar aproape niciodată nu pot să-i prind la un loc pe un singur album. Iar producţia lui Homme, Eric Valentine (some shitty bands – gah, Smash Mouth…) şi Adam Kasper (Soundgarden, Pearl Jam) transformă Deaf într-un buldozer: toate instrumentele sunt zdrobite, distorsionate şi comprimate pentru a reproduce sunetul unui radio AM ieftin, sunet ce nu numai că face piesele să sune dure şi agresive şi brutale şi foarte METAL (\m/) dar şi evocă perfect ambianţa care vrea s-o surprindă albumul – no shit, Deaf are un sunet atât de uscat şi brutal încât trebuie ascultat cu loţiune de piele la îndemână, că altfel e un risc mare să-ţi arzi pielea. Şi în mod cu siguranţă previzibil, majoritatea lui Deaf este dedicat pieselor de hard rock conduse de riff-uri mai greoaie decât Marlon Brando în ultimii ani ai vieţii şi tobele iuţi, viguroase ale lui Grohl (“You Think I Ain’t Worth a Dollar, But I Feel Like a Millionaire”, piesa în 3/4 “No One Knows”, “First It Giveth”, melodicul “Hangin’ Tree”, “Go With the Flow”, “Gonna Leave You”, ritmul marţial din “Do It Again”), plus câteva piese mai diferite pentru a asigura variaţie şi caracter (piesa sinistră, mecanică “A Song for the Dead”, “Sky Is Falling”, punk-rock-ul disonant “Six Shooter”, piesa extinsă aproape de stoner rock “God Is in the Radio”, “Another Love Song”, cu un riff central care sună cam… er, spaniol?, ameninţătorul “A Song for the Deaf”, orchestralul “Mosquito Song”). Really, aş putea menţiona faptul destul de ironic că Deaf e masterat oribil, sau faptul că tobele lui Grohl nu-s destul de puternice, sau lipsa de dinamică, sau faptul că piesa bonus “The Real Song for the Deaf” e o pierdere de timp… dar ce contează? Lipsa de piese proaste plus piesele super (“You Think I Ain’t Worth a Dollar…”, genul de început care te ia de gât şi anunţă “THIS ALBUM WILL ROCK YOUR WORLD” – cu o variaţie asupra riff-ului mega-repetitiv din “Regular John”/”Hit of the Summer”/etc, no less! -, ”No One Knows” – merită preţul doar pentru fill-urile lui Grohl din refren -, ”First It Giveth”, “A Song for the Dead” – a cărui structură stop-start şi vocale backup terifiante îl fac să sune ca un amestec de Cream/Blue Cheer şi David Lynch -, agresivul ”Go with the Flow”, rifful de blues-rock din “God Is in the Radio” şi “A Song for the Deaf”, cu un duet între Homme şi Lanegan) sunt destul ca să mă convingă că Deaf e cel mai bun grozav excelent kickass AWESOME album QOTSA. Acuma scuzaţi-mă puţin, dar trebuie să mă duc să-mi fac tratament pentru cancer la piele. Thanks a lot, guys.

Queens of the Stone Age – You Think I Ain’t Worth a Dollar, But I Feel Like a Millionaire

Queens of the Stone Age – A Song for the Dead

Queens of the Stone Age – Go with the Flow

QOTSA au trecut prin nişte schimbări semnificative de personal înainte de Lullabies to Paralyze (2005) – Oliveri a plecat, reducând grupul la doar Homme, Troy Van Leeuwen şi Joey Castillo. Nu ştiu dacă Homme a suprareacţionat la faptul că brusc a devenit din nou centrul creativ al grupului, dar vreau să menţionez că lista de contributori de data asta e destul de impresionantă: în afară de suspecţii principali Lanegan (care primeşte vocalul pe “This Lullaby”), Catching şi Johannes (reţinut de pe Deaf pentru chitară, bas şi flaut), cei care se opresc prin studio de data asta includ: Billy Gibbons la chitară+vocal (“Burn the Witch”), Jesse Hughes din Eagles of Death Metal la flaut (“Someone’s in the Wolf”), Jack “Tenacious D” Black (care… er, bate din palme. Oh come on guys, nu puteaţi să-i daţi vreun vocal de backup sau ceva?!), Chris Goss, Shirley Manson şi Brody Dalle (yep, toţi trei fac vocale pe “‘You’ve Got a Killer Scene There, Man…’”). Nifty. Dacă nu v-aţi dat seama deja de la coperta super-întunecată şi titlu, Lullabies e un album mai întunecat/”creepy” decât QOTSA-R-Deaf, lipsind în mare măsură umorul bizar, prostesc de anterior. De data asta piesele de hard rock accesibile patentate QOTSA (“Medication”, plasat strategic ca să liniştească pe cei speriaţi de faptul că “This Lullaby” e prima piesă, “In My Head”, “Little Sister”, “Skin on Skin”, “Broken Box”, “‘You’ve Got a Killer Scene There, Man…’” – hei, tipul care a mixat piesa asta: thanks a shitload, I can barely hear Shirley Manson… tineared donkeybrain… -, “Long Slow Goodbye” – hei, chitară acustică!) sunt mai puţine şi mai mult prezente ca să dea varietate şi momente mai puţin apăsătoare, sinistre decât restul pieselor (“Everybody Knows That You Are Insane”, discordantul “Tangled Up in Plaid”, care reciclează ritmul insistent din “No One Knows” dar adaugă pian şi melodii ameninţătoare, blues-rock-ul cu orchestraţii lunatice ”Burn the Witch” şi vocale de Homme, Gibbons şi Lanegan, “I Never Came”). Homme nu prea împinge sunetul QOTSA în direcţii noi şi nici nu trebuie – exceptând cele două piese extinse, improvizatorii venite una după alta (“Someone’s in the Wolf” şi “The Blood Is Love”) sau chestii mai ciudate (acusticul “This Lullaby”, profitând de vocea groasă, aici aproape Tom Waits-iană a lui Lanegan), Lullabies pur şi simplu ia modelul lui Deaf şi scoate părţile amuzante şi adaugă multe armonii vocale fantomatice şi versuri ameninţătoare (inspiraţie din fraţii Grimm, huh? You don’t say…), apropiind în general “mood”-ul albumului mai mult de Black Sabbath decât Kyuss (care oricum nu cred c-ar fi putut susţine tonul sinistru pe durata unui întreg album). OK, ca album Lullabies o fi mai puţin distractiv şi mult mai apăsător decât Deaf, dar din punct de vedere calitativ îl egalează, ajutat de piese distinse ca psihedelicul “Everybody Knows That You Are Insane” (începând ca un blues-rock înainte de a trece la energia specifică QOTSA; plus, chitările slide cu mult reverb din început ==> ohmygodIlovethissong), “Tangled Up in Plaid” (coloana sonoră a unui coşmar? Yeah, poate chiar unu’ de-al lui Tim Burton…), “Burn the Witch” (Gibbons + Homme + Lanegan = kickarse), combinaţia de single-uri memorabile ”In My Head” şi ”Little Sister” şi apocalipticul “Someone’s in the Wolf”.

Queens of the Stone Age – Everybody Knows That You Are Insane

Queens of the Stone Age – Burn the Witch

Queens of the Stone Age – In My Head

Şi după deturul scurt în tărâmul sinistrului (aproape am fost tentat să zic “gotic”, dar adjectivul ăla e atât de abuzat că mai bine îl restrâng pentru grupuri care sună ca The Cure sau Sisters of Mercy), Queens of the Stone Age se reîntorc la hard rock distractiv cu Era Vulgaris (2007) – ca şi când n-ar fi fost coperta un indiciu destul de mare. Well, bine, aici e ceva mai evident efectul plecării lui Oliveri decât pe Lullabies fiindcă Vulgaris nu mai are momentele lunatice de anterior ca R (“Quick and to the Pointless”) sau Deaf (conceptul), dar hei, nu-i mare pierdere. Dar o comparaţie cu Deaf ar fi nedreaptă fiindcă Vulgaris n-are nici contribuţiile lui Grohl sau caracterul 100% AWESOME, dar compensează prin riff-uri bune (“I’m Designer”, “Into the Hollow”, “River in the Road”), o oarecare influenţă din New Wave (read: “sintetizatoare distorsionate + ritmuri şi mai mecanice comparat cu albumele anterioare”) şi o eficienţă impresionantă – Homme, Leeuwen şi Castillo înlocuiesc întinderea de pe Lullabies cu piese de 3-5 minute, scoţând una repede şi trecând la următoarea. Iar în scaunul de producător, Homme şi Goss fac un compromis între atacul precis (care aminteşte de QOTSA sau R) şi instrumentaţia în plus ce adaugă caracter pieselor (aici limitată la pian, orgă, vioara lui Alain Johannes, chitară sintetizată de Julian Casablancas şi er, sintetizator Moog). OK, dacă mă chestionaţi îndelung trebuie să recunosc că Vulgaris nu prea aduce multe în plus, sună mai mult ca un regres de la sunetul expansiv al lui Lullabies, e masterat la fel de prost ca Deaf, nu e mare varietate de la über-guitar-fest-urile de rigoare (“Make It wit Chu”, “Suture Up Your Future”) şi câteva piese sunt mai nedistinse (“Battery Acid” – e agresivă, da, dar vine pe urmele a prea multe piese mecanice de KrautrockWaveStonerMetal la rând, “Suture Up Your Future”, care începe bine dar nu merge nicăieri, “Run Pig Run”), dar hei, prezenţa şi aici a unor piese distinse (“Turnin’ on the Screw”, combinând un riff funky cu sus-numitele sintetizatoare distorsionate, “Sick, Sick, Sick”, cu un ritm super-mecanic care nu ştiu dacă să-l numesc “Krautrock” sau “New Wave”, “Misfit Love”, “Make It wit Chu”- huh, cineva a ascultat piesele de funk-rock-soul-whatever de pe Exile on Main St. -, “3′s & 7′s”) şi calitatea în continuare bună arată că Homme n-a ajuns încă în faza carierei unde se repetă constant fără nimic bun (*cough*AC/DC*cough*). Vulgaris o fi până acum veriga slabă a discografiei QOTSA, dar e tot un album bun.

Queens of the Stone Age – Turnin’ on the Screw

Queens of the Stone Age – Misfit Love