TDCSNA: Primal Scream

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Primal Scream. 

Am observat un lucru din istoriile multor grupuri. Când eşti dat afară/îţi dai demisia dintr-un grup, ai următoarele opţiuni:
a) începi cariera solo
b) formezi propriul grup
c) stai degeaba 

Primal Scream

Bobby Gillespie, bateristul din The Jesus and Mary Chain, a decis să aleagă opţiunea b) – sau mai precis, alesese deja opţiunea b) dar avea destul timp liber după ce a plecat din JAMC pentru a se ocupa de propriul grup, Primal Scream. Formaţi în 1982 în Glasgow, Scoţia, Primal Scream au avut aceeaşi problemă de consistenţă în aliniamente ca JAMC. Din păcate, există puţine detalii despre când au fost anumiţi oameni în grup, şi lista e destul de lungă. Sunt deci forţat să includ aici doar membrii despre care am ceva mai multe informaţii: 

 Bobby Gillespie – vocal, chiar-nu-ştiu-ce-altceva (1982-prezent)
Andrew Innes – chitară ritm, sintetizatoare (1982-prezent)
Robert “Throb” Young – chitară (1982-2006)
Martin Duffy – claviaturi (1989-prezent)
Jim Beattie – chitară (1982-1987)
Henry Olsen – bas (1989-1996?)
Mani (Gary Mounfield) – bas (1997-prezent)
Denise Johnson – vocal, vocal backup (1991-1995?)
Philip “Toby” Tomanov – tobe (1989-1996?)
Paul Mulraney – tobe (1996-1998?)
Darrin Mooney – tobe (1998?-prezent) 

Elementul esenţial din Primal Scream este statutul lor de “fanboys” – adică, sunt fani super, super-entuziaşti al anumitor lucruri (în special Gillespie).  Printre acestea se numără: funk, rock ‘n roll, garage rock, punk rock, The Rolling Stones, reggae, dub, house, techno şi Krautrock. Entuziasmul acesta a definit cariera timpurie a grupului între 1982-1991, când au alergat după diferite “trend”-uri, de la indie pop la punk rock/alternative rock, reuşind doar să realizeze albume ce fotocopiază incredibil de fidel munca idolilor lor. Totuşi, grupul au dat lovitura în 1991, când s-au concentrat pe o fuziune dementă dar fantastică între rock şi muzica electronică, cu o tonă de alte elemente aruncate în mixer. 

De atunci, Primal Scream au rămas un grup ce merită ascultat când îşi joacă cartea cea mai tare: fuziunea de bază între rock (mai specific, rock ‘n roll, punk rock şi post-punk) şi muzică electronică (house, dance, techno, Krautrock, etc.), cu elemente dintr-o tonă de genuri aruncate prin acest amestec (gospel, funk, soul, reggae, dub, trip-hop, hip-hop, etc. etc. etc.) şi un caracter în general psihedelic (mare surpriză, considerând că grupul erau infami pentru abuzul de aproape orice substanţă chimică cunoscută omului). Dar, Primal Scream au şi o problemă: din când în când, ori fumează drogurile greşite sau idolatrizarea MC5/The Stooges/The Rolling Stones a lui Bobby iese la suprafaţă. Rezultatul sunt albume care în loc să zdrobească toate influenţele cap în cap şi să iasă psychedelic-techno-rockul specific grupului, pur şi simplu se ocupă de rock ‘n roll excesiv de clasicist şi fotocopiază incredibil de precis orice grup cu care sunt obsedaţi în momentul de faţă. Albumele astea variază între “okay” şi “blech”, dar sunt mai mult o pierdere de timp fiindcă sunt exact o copie atât de fidelă a idolilor lor, cu elemente de-ale grupului atât de puţine încât sunt practic nonexistente. 

Îmi lipseşte EP-ul Dixie Narco (1992), care-i atât de rar încât nu ştiu sincer dacă există vreo persoană care îl posedă. 

Debutul Primal Scream, Sonic Flower Groove (1987) găseşte grupul în ipostaza lor de fotocopiatori. Totuşi, ce este fotocopiat aici e destul de surprinzător – pentru un grup care începuse ca Gillespie şi Beattie făcând casete cu zgomot avangardist în stil The Jesus and Mary Chain, Sonic Flower Groove e un album de jangle pop. No, really, e practic grupul încercând să arate că le plac foarte, foarte, foarte mult The Byrds. Hei, nici o problemă în asta – şi mie-mi plac The Byrds. Problema e, Primal Scream or fi în aceeaşi situaţie ca debutul Nazz, dar Todd Rundgren cel puţin a ameliorat lipsa de mare originalitate cu fuziuni mai interesante şi melodii deja excelente. Primal Scream? Zece piese de chitări cu 12 corzi şi riff-urile armonice ale lui Beattie, Innes şi Young, tobe cu “gated reverb”, tamburine aproape peste tot, vocalele destul de plăcute ale lui Gillespie (nici o urmă de idolatrizarea MC5/Stooges/Stones care urma s-o evidenţieze mai târziu), o producţie pristină care a necesitat 100.000 de lire sterline şi patru producători separaţi (Clive Langer, Mayo Thompson, Pat Collier şi Colin Fairley) şi titluri atât de afemeiate şi “wimpy” că devin comice din perspectiva carierei ulterioare a grupului. Nu glumesc, asta-i practic tot. Sigur, nu pot să neg că anumite piese sunt foarte bune, în mare parte fiindcă au riff-uri bune (“Gentle Tuesday”, “Sonic Sister Love”, “Imperial”), dar restul? Riff-uri ce alternează între “decent” (“Treasure Trip”, “May the Sun Shine Bright for You” – ye Gods that’s wimpy, “Leaves”, “We Go Down Slowly Rising”) şi “meh” (“Silent Spring”, “Love You” – oh hey, can you be even more generic there, Mr. Gillespie? -, “Aftermath”) + imitaţie slugarnică The Byrds, fără vreun element original pentru kilometri întregi. Nu e exact o pierdere completă de timp, dar Sonic Flower Groove e destul de neinteresant şi lipsit de viaţă. Din nou: unele piese sunt okay, dar, really, dacă vroiam să ascult The Byrds, ascultam The Byrds… 

Eviscerarea critică care a primit-o Sonic Flower Groove şi performanţa comercială proastă a determinat o serie de schimbări. Cea mai semnificativă: Beattie a primit o uşă în nas şi Primal Scream s-au reorganizat, aducând o nouă secţiune de ritm (Olsen şi Tomanov) şi pe Martin Duffy (din grupul Felt) la claviaturi. Albumul lor de fotocopie #2, Primal Scream (1989), este probabil cel mai bine rezumat de descrierea lui Gillespie: “we had found rock ‘n roll“. Chitările cu 12 corzi sunt aruncate la gunoi în favoarea amplificatoarelor date la maximum şi o imitaţie slugarnică a MC5/The Stooges. Sigur, o imitaţie slugarnică e tot o imitaţie slugarnică, dar cel puţin de data asta avem 10 piese de chitări distorsionate până în intenstinul mare şi Bobby Gillespie furând sarcasmul batjocotitor al punk-ului/proto-punkului/rock ‘n roll-ului (“She Power” – hmm, someone loves The Rolling Stones, eh? -, “Lone Star Girl”, “Sweet Pretty Thing”), cu excepţia pieselor încetinite/baladelor unde evidenţiază primele semne ale influenţei din muzica soul (“You’re Just Dead Skin to Me”, o baladă atmosferică cu o secţiune de viori şi fără tobe, “You’re Just Too Dark to Care”, chitările inversate din “Kill the King”, “Jesus Can’t Save Me”). Sigur, riff-urile flirtează cu clişeul prea des, versurile sunt stupide, producţia lui Sister Anne îi dă un sunet cam înfundat, fotocopie de la Kick Out the Jams, albumul e practic de calitate medie blah blah blah blah, but it’s FUN. Plus, există şi piese bune precum: începutul furios “Ivy Ivy Ivy”, balada reuşită influenţată de soul “I’m Losing More Than I’ll Ever Have” (combinând o pânză de chitări incluzând un riff slide reuşit, o secţiune de trompete şi una de viori) şi agresivul “Gimme Gimme Teenage Head”. Primal Scream e mai mult un 180° de la albumul anterior decât o dezvoltare în direcţia ulterioară, dar, shit, e mult mai distractiv decât Sonic Flower Groove şi fură pe faţă din punk, proto-punk şi Rolling Stones. What’s not to love?

Sincer, mă amuză mărturiile membrilor Primal Scream care practic spun că scoaterea primei capodopere din sistemul lor era doar o chestiune de găsirea trend-ului corect şi de luarea drogurilor corecte. În cazul acesta fiind vorba de scena de rave/acid house şi ecstasy. Dacă asta a fost tot ce a trebuit, more power to them, fiindcă Screamadelica (1991) nu e numai primul album unde grupul îşi scoate asul din mânecă şi încep să zdrobească o grămadă de genuri cap în cap, dar e şi un salt uriaş comparat cu primele două. Aici, ajutaţi de cinci producători separaţi (grupul de ambient house The Orb, Hypnotone, Andrew Weatherall – faimos ca DJ şi remixer, Hugo Nicholson şi Jimmy Miller a/k/a producătorul tuturor albumelor Rolling Stones între 1968-1972), grupul îmbină obsesiile lor anterioare de rock ‘n roll cu ritmuri de acid house şi techno, stropind pe alocuri cu elemente din gospel, dub, reggae şi altele. Rezultatul este un album excelent ce combină în mod reuşit rock şi muzică electronică (mulţi s-au aventurat pe această cale dar puţini au reuşit cu adevărat), cu un caracter în general psihedelic, caleidoscopic (well, considerând câte chestii sunt îngrămădite aici, consider că albumul îşi merită acel adjectiv). Screamadelica inversează şi şablonul albumelor anterioare de “2-3-piese-bune-multe-mediocre”: toate piesele sunt reuşite (groove-ul de acid house cu elemente psihedelice “Don’t Fight It, Feel It”, cu vocale de Denise Johnson, piesa instrumentală ambientală “Inner Flight”, balada Rolling Stones-iană “Damaged”, “I’m Coming Down”, “Higher than the Sun (A Dub Symphony in Two Parts)”, cu bas de Jah Wobble din Public Image Ltd., “Shine Like Stars”), distingându-se următoarele: piesa de gospel cu ritmuri de house “Movin’ on Up” (n-are rost să fac o glumă că e influenţată din Rolling Stones aici fiindcă e produsă chiar de Jimmy Miller), un cover reuşit al “Slip Inside This House” de 13th Floor Elevators (al cărui ritm agresiv – hey, Amen break! -, sitar hipnotic şi pian reuşit de Duffy mă forţează să o descriu cu formula “psychedelic techno”), atmosfericul “Higher than the Sun”, piesa de house-gospel extinsă “Come Together” (cu un sample dintr-un discurs de Rev. Jesse Jackson făcut la festivalul Wattstax din 1972) şi “Loaded” (un remix de la “I’m Losing More Than I’ll Ever Have” de Andrew Weatherall, care păstrează doar părţile din sfârşitul piesei – trompete, unele chitări, bass, pianul lui Duffy, percuţia – dar adaugă un ritm sample-uit din “What I Am” de Edie Brickell şi dialog din filmul The Wild Angels, transformând balada într-o piesă excelentă de dans). Sigur, albumul are câteva chestiuni minore – tempo-urile prea reduse pe alocuri, versurile lui Gillespie au avansat de la stupide la “meh”, coperta e îngrozitoare blah blah blah, dar acestea nu elimină realitatea fundamentală că Screamadelica este prima capodoperă Primal Scream.

NME i-a numit pe Primal Scream “dance traitors” după ce a apărut Give Out But Don’t Give Up (1994), şi chiar înţeleg de ce. În loc să continue de la progresul masiv înregistrat pe Screamadelica, Primal Scream regresează şi creează albumul-fotocopie-#3 al carierei lor, de data asta dispensând cu afectările de MC5/Stooges pentru a fura pe faţă din The Rolling Stones şi The Faces. Give Out conţine o tonă de muzicieni adiţionali (Jim Dickinson la claviaturi, Roger Hawkins şi Tony Brock la tobe, Jackie Johnson şi Susan Marshall la vocale backup, Charlie Jacobs la harmonica, The Memphis Horns) şi patru producători – David Bianco, George Drakoulias (producătorul The Black Crowes), Tom Dowd (Aretha Franklin, Derek and the Dominos, Eric Clapton) şi George Clinton, yes, that George Clinton -, fără a produce un singur minut de muzică interesantă. Bobby Gillespie a zis în retrospectivă, “we rehearsed the life out of the songs“, şi are dreptate – piesele sunt profesionale dar supraproduse şi în mare parte lipsite de energie şi sunt, iarăşi, fotocopii fidele cu puţine elemente originale (ocazionalele ritmuri electronice, tobe inversate şi sitarul din “Struttin'”). N-aş fi surprins dacă Gillespie ar zice că Give Out a ieşit cum a ieşit fiindcă cineva a furat rezerva de ecstasy a grupului. Ca un ceas stricat care indică de două ori pe zi ora corectă, Primal Scream reuşesc să scoată câteva piese decente din toată zarva (“Jailbird”, copia The Faces din “Rocks”, care cel puţin are un riff bun şi Duffy imitându-l pe Nicky Hopkins, ce compensează în mare parte pentru versurile şi mai tâmpite ca de obicei ale lui Gillespie, “Funky Jam”, cu vocale de George Clinton, “Give Out But Don’t Give Up”), dar asta nu schimbă faptul că Give Out e o fotocopie inferioară Rolling Stones, fără experimentaţia plină de culoare a lui Screamadelica dar cu nişte piese groaznic de banale/stereotipe (“I’m Gonna Cry Myself Blind” – OK, fă asta dacă vrei, doar nu-mi cânta mie despre asta peste o altă fotocopie Rolling Stones -, “Big Jet Plane”, “Free”, unde Denise Johnson demonstrează ce mă enervează atât de mult în vocalele din muzica soul/R&B – melisma excesivă, tonalitate stridentă, etc. -, influenţa de [oh shit] country-rock din “Call on Me”, instrumentalul supralungit “Struttin'” – 8 minute de un groove de funk cu efecte speciale stupide şi improvizaţii slabe, gospel-blues-rockul cu chitară slide “Sad and Blue”, “I’ll Be There for You”, “Everybody Needs Somebody” – ENOUGH WITH THE FUCKING ROLLING STONES RIPOFFS ALREADY). Shit, e chiar mai slab decât Sonic Flower Groove sau Primal Scream.

Dezastrul Give Out a determinat încă o reorganizare a grupului, care a recrutat o nouă secţiune de ritm ce-l includea pe Mani (acum liber după dezbinarea The Stone Roses) şi l-a recrutat din nou pe Andrew Weatherall pentru a servi drept producător alături de Brendan Lynch şi grup. Rezultatul, Vanishing Point (1997), este o revenire puternică pentru grup. Primal Scream din fericire evită fotocopiile de data asta, revenind la combinaţia rock-electronic ce făcuse Screamadelica un succes epocal. Totuşi, grupul nu recrează psychedelic-techno-rockul optimist şi senin al acelui album, în schimb întunecând totul – albumul e la fel de “trippy” şi psihedelic dar are un caracter sumbru, aproape cinematic, amalgamând elemente din funk, trip-hop, hip-hop (ce furnizează ritmurile super-funky), dub şi reggae (o influenţă masivă asupra producţiei), plus anumite elemente care par transplantate dintr-un film cu spioni din anii ’60, cu o producţie pasionată de ecou, reverb şi filtre (probabil nu-i o coincidenţă atunci că albumul îşi ia numele de la filmul Vanishing Point). Comparat cu Screamadelica, Vanishing Point e mai preocupat cu sunet, atmosferă şi groove-uri decât piese în sine (majoritatea sunt chiar instrumentale), dar hei, când majoritatea pieselor de pe album sunt foarte bune (relaxatul “Star”, sunând ca o piesă de soul violată de un producător de dub, “Out of the Void”, cu mult tabla, sitar şi un solo de blues-rock, piesa de reggae cu ritmuri de house “Stuka”, “Long Life”) şi grupul include piese reuşite precum începutul hipnotic “Burning Wheel” (cu ritmuri de trip-hop şi elemente de muzică indiană), sinistrul “Get Duffy” (cu un riff de Rhodes super-cool care sună de parcă l-au împrumutat de la Portishead), freneticul “Kowalski” (al cărui ritm tribal, sintetizatoare demente, sample-uri şi efecte speciale stridente sugerează un “chase scene” dintr-un film de SF), ameninţătorul “If They Move, Kill ‘Em” (cu un ritm dur, trompete în stil John Barry şi o melodie strindentă de sintetizator influenţată de The Chronic), copia chiar reuşită de la Rolling Stones “Medication” (cel puţin de data asta au furat un rock energetic şi nu o baladă, plus bas de Glen Matlock din Sex Pistols) şi piesa super-creepy “Trainspotting” (din filmul cu acelaşi nume, cu o melodie de chitară transplantată dintr-un film de spioni din anii ’60) nu mă plâng. Vanishing Point e un album excelent, puţin sub Screamadelica datorită concentrării asupra aspectul sonic în detrimentul pieselor, o greşeală de secvenţare (“Trainspotting” ar fi fost perfectă ca ultima piesă, dar au aruncat “Long Life” după “Trainspotting”…) şi incluziunea unui cover techno-izat dar slab după “Motorhead” de Motörhead, dar aspectul sonic e atât de reuşit încât distanţa Vanishing Point-Screamadelica e de ordinul centimetrilor.

La doar trei luni după apariţia lui Vanishing Point, Primal Scream au dat piesele de pe acel album pe mâna echipei de producţie Adrian Sherwood-Brendan Lynch. Rezultatul este albumul de remixuri Echo Dek (1997). OK, ca să fiu tehnic, e un album de remixuri în stil “dub”. Pentru cei care nu sunt entuziaşti reggae, “dub” este un termen ce denotă remixuri instrumentale ale unor piese ce pun mare importanţă pe manipularea şi prelucrarea pieselor existente, cu tehnici comune precum ecou şi reverb extensiv, sample-uri din vocale, efecte speciale sau folosirea unei melodica. Pe Echo Dek, Sherwood şi Lynch preiau opt din cele 11 piese de pe Vanishing Point (“Stuka” e făcută de două ori) dar nu le transformă radical, ci pur şi simplu iau instrumentalele şi construiesc pe bazat experimentalismului deja evident pe album în sine, adâncind influenţa de dub, accentuând ritmurile elastice şi făcând totul să sune şi mai mult ca o experienţă derivată din consum de substanţe halucinogenice. Echo Dek în sine nu e mare lucru, dar remixurile sunt bine făcute şi faptul că aproape întreg albumul e instrumental îl face practic o mină de aur pentru cei care vor să scoată sample-uri de pe Vanishing Point dar constată că vocalele lui Gillespie le stau în cale. Deci, practic, Echo Dek e un album bun de remixuri ce însoţeşte Vanishing Point.

Primal Scream au mai făcut o schimbare pentru XTRMNTR (2000), trecând de la caracterul cinematic al lui Vanishing Point la ceva ce poate fi rezumat ca “pure fucking hatred”. Gillespie et al. se pare că au ascultat mult Public Enemy, Nine Inch Nails şi Rage Against the Machine în acel moment, fiindcă XTRMNTR atât din punct de vedere sonic cât şi al versurilor este un album furios şi politizat (primul sunet al albumului: un sample al replicii “destroy and kill all hippies!“ din filmul Out of the Blue). Prin această schimbare, Primal Scream au moştenit aceeaşi problemă care o au şi RATM – versurile sunt simpliste, stupide (un exemplu din “Exterminator”: “Insecticide shots for criminal cops/All jails are concentration camps, all judges are bought/Everyone’s a prostitute, everyone’s a prostitute” – no shit, dude…), dar muzica este excelentă. Cu XTRMNTR, Primal Scream construiesc pe baza progresului înregistrat pe Vanishing Point, ascuţind şi mai mult tăişurile: cu excepţia piesei încete de rigoare (“Keep Your Dreams”), majoritatea albumului amalgamează numai elementele cele mai abrazive din rock, house, techno, industrial metal, hip-hop şi orice naiba mai era împrăştiat prin zonă, cu rezultate excelente – albumul în total sună de parcă cineva a zdrobit cap în cap The Downward Spiral, The Battle of Los Angeles şi Fear of a Black Planet. De asemenea, XTRMNTR demonstrează capacitatea grupului de a atrage oameni şi mai talentaţi care-i ajută să treacă “la următorul nivel”, pentru a folosi o metaforă banală: în afară de Brendan Lynch şi Adrian Sherwood (care din nou co-produc alături de grup), Kevin Shields din My Bloody Valentine şi Bernard Sumner din New Order se opresc prin studio să adauge chitară/feedback/zgomot şi bas, Jagz Kooner şi Chemical Brothers contribuie două mix-uri ale piesei “Swastika Eyes”, iar violonista Gay-Yee Westerhoff contribuie şi ea ceva care e cam greu de auzit, fiind pierdută în toată zarva (well, e şi greu să disting ce-i vioară şi ce-i sintetizator…). Gillespie încearcă din greu să saboteze albumul cu două performanţe mai slabe chiar decât standardul său (versurile de căcat şi rapping-ul oribil din piesele altfel bune de hip-hop “Pills” şi “Insect Royalty”), dar restul albumului este plin de piese agresive, vindictive ce fac metamorfoza Primal Scream în agitatori politici credibilă (versiunile Jagz Kooner şi Chemical Brothers de la “Swastika Eyes” – cea a lui Kooner include un sintetizator ce imită o sirenă de raid aerian, “Keep Your Dreams”, care combină o melodie domoală de celestă cu viori sintetice şi un ritm de trip-hop, “Shoot Speed/Kill Light”), iar cele mai bune momente (“Kill All Hippies”, al cărui ritm electronic şi sintetizatoare distorsionate sugerează un “Kowalski” remixat de Trent Reznor, noise rock-ul “Accelerator”, “Exterminator”, instrumentalul “Blood Money”, cu o tonă de zgomot aruncat peste un groove reuşit de Mani şi Darin Mooney, “MBV Arkestra (If They Move Kill ‘Em)”, remix-ul lui Kevin Shields de la “If They Move Kill ‘Em”) pur şi simplu confirmă statutul XTRMNTR de a doua capodoperă Primal Scream după Screamadelica.

Well, după blitzkriegul sonic al lui XTRMNTR, Primal Scream cel puţin au avut bunul simţ să nu regreseze din nou la fotocopiere. În schimb, cu Evil Heat (2002), ei se retrag din agitaţia politică adolescentină a lui XTRMNTR, aparent surprinşi de succesul înregistrat sau ceva de genul. Produs de Andrew Weatherall, Keith Tenniswood, Kevin Shields (yay!) şi Jagz Kooner, Evil Heat se pare că încearcă să realizeze o reconciliere între techno-punk-ul de pe XTRMNTR (căruia îi este adăugată o influenţă pronunţată din Krautrock) şi albumele anterioare electronice ale grupului, în special psihedelia optimistă de pe Screamadelica. Din nou, Primal Scream reuşesc să atragă de partea lor oameni incredibil de talentaţi pentru a acoperi propriile deficienţe muzicale: în afară de Kevin Shields la producţie şi chitări, Jim Reid din The Jesus and Mary Chain primeşte vocalele de pe “Detroit” şi Robert Plant adaugă harmonica la “The Lord Is My Shotgun”. Din păcate, se pare că pachetul Reid-Plant-Shields o includea şi pe Kate Moss, care adaugă vocale slabe rău la un cover super-slab electronizat de la piesa “Some Velvet Morning” de Lee Hazlewood, cover ce reprezintă nadir-ul albumului. În rest, Evil Heat e bun deşi schizofrenic, alternând între abrazivitate de XTRMNTR (piesa de house zgomotoasă “Miss Lucifer”) şi momentele retro sau experimentaliste (ritmul de Krautrock plus atmosfera relaxată din “Autobahn 66”, electro-blues-ul zgomotos “The Lord Is My Shotgun”, “City”, “Skull X”, piesa The-Stooges-plus-NIN “Skull X”, unde Gillespie face o imitaţie a lui Bob Dylan, instrumentalul “A Scanner Darkly”, “Space Blues #2”). Calitatea nu e la fel de consistentă ca pe XTRMNTR, dar cele mai bune momente (“Deep Hit of the Morning Sun”, combinând un riff de sintetizator monoton în stil Kraftwerk cu elemente psihedelice precum tabla şi chitări inversate, ritmul greoi şi sintetizatorul distorsionat din “Detroit” – dacă există o piesă care să necesite expresia “evil disco”, asta e -, bombardamentul sonic din “Rise”, piesa The-Stooges-on-speed “City” – amintind de Sonic Youth datorită chitărilor masive contribuie de Shields) garantează că Evil Heat e o continuare bună de la XTRMNTR, nu un dezastru ca Give Out.

Oh, shit. Primal Scream iar şi-au pierdut rezerva de droguri sau ceva, fiindcă Riot City Blues (2006) este albumul-fotocopie-#4 – cred că ştiţi ce înseamnă asta: PAIN. Trebuie să recunosc, titlul albumului cel puţin e destul de “cool” şi ar fi un titlu perfect pentru un album plin de rock ‘n roll clasicist cu un caracter ameninţător – ceva de genul Guns ‘n Roses plus The Jesus and Mary Chain circa Automatic, poate? Din păcate, tot ce obţinem din Riot City Blues e o altă fotocopie de la The Rolling Stones şi The Faces, cu elemente din The Stooges şi o influenţă mai pronunţată din country-rock (double-oh shit). Riot City Blues are un avantaj peste Give Out fiindcă producţia lui Martin “Youth” Glover (membru Killing Joke, producător al Urban Hymns de The Verve) nu e la fel de excesivă şi supraîncărcată ca pe Give Out, dar avantajul acesta este anulat atât de sunetul plat, supra-comprimat cât şi de calitatea abisală, atroce a pieselor (“Country Girl”, “Suicide Sally and Johnny Guitar” – ce dracu, există o piesă cu titlul “Suicide Sally and Johnny Guitar” -, “Little Death”, “We’re Gonna Boogie”, glam rock-ul stupid “Dolls”, country-ul retardat “Hell’s Coming Down”, “Sometimes I Feel So Lonely”). For fuck’s sake, are mai puţine piese bune decât Give Out! (“Nitty Gritty”, o clonă a lui “Rocks” unde Duffy îl imită iar pe Nicky Hopkins, sinistrul “When the Bomb Drops”, “The 99th Floor”, care fură din Rolling Stones dar are un riff mai decent şi Gillespie imitându-l pe Dylan). În concluzie, Riot City Blues e un album atât de oribil încât l-a făcut pe Robert Young să plece din grup.

Pentru Beautiful Future (2008), Primal Scream s-au reîntors la punctul lor forte de electro-rock şi o grămadă de influenţe aruncate la un loc. Deci, teoretic, ar trebui să fie un album bun, nu? Well, primul semn nefast ar fi lista de personal. Albumele Primal Scream fiind destul de dependente de cine lucrează la ele în momentul de faţă. De data asta, Primal Scream se pare că n-au mai reuşit să atragă producători şi muzicieni talentaţi – în loc de oameni ca Andrew Weatherall, Adrian Sherwood, Kevin Shields (ocupat cu reuniunea My Bloody Valentine), Chemical Brothers, Robert Plant sau Jimmy Miller, cele mai mari “nume” aici e Linda Thompson, fosta soţie a lui Richard Thompson (chitaristul din Fairport Convention) şi Josh Homme, chitaristul din Kyuss şi Queens of the Stone Age. Restul albumului e plin de tipi din scena “indie” modernă şi suedezi: Lykke Li, Maria Andersson, Lovefoxxx din Cansei de Ser Sexy (nume mişto, păcat de muzică…) şi Victoria Bergsman contribuie vocale, iar albumul e produs de Paul Epworth (Bloc Party, grupul care răspunde la întrebarea: “Cum ar suna dacă Talking Heads aveau toţi lobotomii, nu puteau să cânte la instrumente şi aveau un vocalist retardat?”) şi Björn Yttling (mereu-enervanţii Peter Bjorn and John). Oh, crap. Stilistic vorbind, Beautiful Future inversează tendinţă tuturor albumelor electro-rock ale grupului post-1997 de a fi întunecate (Vanishing Point) şi zgomotoase (XTRMNTR), încercând să revină mai mult la psihedelia senină a lui Screamadelica. Well, pentru a fi corect, Beautiful Future reuşeşte mai bine în acest domeniu decât Evil Heat (unde orice elemente de Screamadelica erau pierdute în cocteilul de schizofrenie, Krautrock şi abrazivitate). Problema? Ritmurile nu mai sunt la fel de inventive, a dispărut masa de sample-uri şi producători ce au făcut Screamadelica un album interesant din punct de vedere sonic, piesele sunt mult prea repetitive şi orientarea pronunţată către pop şi Krautrock dă doar rezultate în general slabe (super-repetitivul “Uptown”, probabil a unşpea-milioană piesă cu numele ăsta, “Suicide Bomb”, “Zombie Man”, “Beautiful Summer”, “I Love to Hurt (You Love to Be Hurt)”). Câteva piese bune (“Beautiful Future”, o fuziune pop-glam rock care supravieţuieşte versurilor stupide ale lui Gillespie, New Wave-ul “Can’t Go Back”, “The Glory of Love”, cover-ul okay de la “Over and Over” de Fleetwood Mac, cu vocale adiţionale de Linda Thompson, “Necro Hex Blues”, cu chitară de Josh Homme) salvează Beautiful Future de la un dezastru complet, dar în rest albumul reprezintă primul album de electro-rock mediocru făcut de Primal Scream.

Piese:


Primal Scream – Gentle Tuesday


Primal Scream – Sonic Sister Love


Primal Scream – Ivy Ivy Ivy


Primal Scream – I’m Losing More Than I’ll Ever Have


Primal Scream – Gimme Gimme Teenage Head


Primal Scream – Movin’ on Up


Primal Scream – Slip Inside This House


Primal Scream – Higher than the Sun


Primal Scream – Loaded


Primal Scream – Rocks


Primal Scream – Get Duffy


Primal Scream – Kowalski


Primal Scream – If They Move, Kill ‘Em


Primal Scream – Medication


Primal Scream – Trainspotting


Primal Scream – Kill All Hippies


Primal Scream – Accelerator


Primal Scream – Exterminator

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.