20.Feb.2010 / Muzică / 699 vizualizări /

TDCSNA: Portishead

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Portishead.

Portishead. Stânga la dreapta: Gibbons, Barrow, some other guy, Utley

Nu m-am putut gândi la o introducere bună aici, aşa că o să trec direct la subiect. Portishead sunt celălalt grup important de trip-hop din zona Bristol după Massive Attack. Grupula fost format în 1991 şi continuă fie activ şi astăzi în ciuda obiceiului membrilor de a lua pauze lungi între albume. Membrii sunt:

Beth Gibbons – vocal
Geoff Barrow – producţie, claviaturi, sampler, DJ, tobe (ocazional)
Adrian Utley – chitară, bas, claviaturi

Numele lor vine de la oraşul natal al lui Barrow, Portishead, care-i doar la câţiva kilometri nord de Bristol.

Considerând că grupul a atras prima oară atenţia casei de discuri pentru coloana sonoră a unui scurtmetraj, nu e mare surpriză că Portishead se disting în cadrul genului de trip-hop prin sunetul lor cinematic – cheia stilului lor este combinarea ritmurilor de trip-hop cu o atmosferă sinistră şi multe influenţe din jazz, soul şi coloanele sonore ale filmelor de spionaj din anii ’60, de la cele realizate de John Barry la cele ale lui Lalo Schifrin. Diviziunea de sarcini în cadrul grupului reflectă în mare parte stilul lor hibrid: Barrow este cel care aprovizionează ritmurile de trip-hop, scratching-ul şi sample-urile, Utley e un chitarist de jazz dar care poate oricând să scoată sunete stridente, disonante din instrumentul său iar Gibbons – okay, bag mâna în foc aici, dar sunt convins că Gibbons e una din cele mai bune vocaliste care le-am auzit vreodată.

Problema e că întregul paragraf care l-am scris anterior se aplică în mare parte doar la albumele care le-au făcut în anii ’90. Odată ce au revenit în noul mileniu după un lung hiatus, ei au scos atmosfera de film de spioni din muzica lor şi au folosit un nou stil mai minimalist.

Îmi lipseşte albumul live Roseland NYC Live (1998).

Recunosc: cronologia mea poate fi dubioasă, dar sunt destul de sigur că Portishead au fost al doilea grup de trip-hop din Bristol care au atras atenţia publicului larg. Şi cum au făcut asta? Cu debutul lor Dummy (1994), care le-a adus succes comercial şi critic încă de la început. Dummy este unul din albumele care ar fi o prezenţă obligatorie pe orice listă cu “debuturi uimitoare”, fiindcă Portishead evită aici problemă clasică a multor debuturi unde sunetul e bun, dar piesele-s slabe. Mulţumită magiei sonice a lui Barrow, Utley şi celorlalţi muzicieni de sesiune, albumul face fuziunea de ritmuri electronice, instrumentaţie complexă comparabilă cu Protection, sample-uri de coloane sonore, chitări distorsionate şi turntablism să pară naturală, iar vocalele foarte bune făcute de Gibbons pur şi simplu completează atmosfera claustrofobică a pieselor. Asta nu înseamnă că e totul perfect, totuşi: albumul tinde să sufere atunci când grupul împinge prea mult în direcţia trip-hop-ului pur, rezultând una-două piese mai “meh” (programarea slabă din ”It Could Be Sweet”), iar vechiul câlcâi al lui Ahile specific genului, tendinţa către repetiţie excesivă, mai apare pe alocuri. Dar aceste probleme nu sunt destule ca să strice cu totul Dummy, care beneficiază de materialul reuşit (“It’s a Fire”, asemănător cu “Be Thankful for What You’ve Got” de Massive Attack, “Numb”, piesa creepy ”Pedestal”, “Biscuit”) şi piese distinse precum: “Mysterons” (bazat pe o melodie disonantă de rhodes şi cu termenvox de Utley - yay, termenvox) ”Sour Times” (cu un sample din “The Danube Incident” de Schifrin), “Stangers” (combinând un ritm agresiv cu un sample din “Elegant People” de Weather Report), minimalistul “Wandering Star”, ”Roads” (cu o secţiune de viori aranjată de Barrow şi Utley plus inginerul Dave McDonald cântând la ceva numit “nose flute“), şi “Glory Box” (al cărui sample din “Ike’s Rap II” de Isaac Hayes e puţin prea repetitiv, dar Utley compensează cu riff-uri superdistorsionate şi un solo bun). Şi, în mod ironic, Dummy e tot cel mai accesibil album al grupului.

Dacă Dummy era un album mai accesibil, Portishead ar trebui să aibă drept motto “the weirdness starts here“. Pe albumul lor eponim, Portishead păstrează stilul lor de trip-hop parcă produs special pentru a fi coloana sonoră a unui film, dar scot accesibilitatea debutului în favoarea unor compoziţii mai disonante, stridente şi abrazive: distorsionarea este “the name of the game” aici, vocalele sunt aproape constant procesate electronic, ritmurile sunt mai dure, melodiile nu se sfiază să folosească disonanţă şi nu există sample-uri din alte surse cu vreo trei excepţii (“She Said” de The Pharcyde şi tema din A Shot in the Dark a lui Ken Thorne apar pe undeva în “Only You”, şi o bucată din “Hookers and Gin” de Sean Atkins e inserată la sfârşitul lui “Western Eyes”) – în schimb, de data asta Barrow a folosit sample-uri din fragmente şi piese originale create de grup. De asemenea, în ciuda suprafeţei şi mai abrazive şi claustrofobice, albumul are o producţie mai amplă (Nick Ingman e adus aici în poziţia de aranjor şi dirijor pentru orchestră) decât caracterul mai “homemade” al lui Dummy, asemănător cu progresia care au făcut-o Massive Attack între Blue Lines-Protection. Dar ceea ce face Portishead încă un succes este cum producţia excelentă este pusă în folosul a material consistent de bun (“Undenied”, “Over”, “Mourning Air”, “Seven Months”, “Elysium”, “Western Eyes”) şi a piese excelente ca: înfiorătorul “Cowboys” (una din piesele care merită descrierea “coloana sonoră a unui coşmar”), “All Mine” (ce teleportează trompete de John Barry peste un ritm dur şi chitări disonante, plus versuri paranoice şi sinistre – real fun!), apocalipticul “Half Day Closing”, ameninţătorul ”Humming” (care se foloseşte bine de aranjamentul de viori monoton) şi minimalistul “Only You”.

După o pauză de zece ani, Portishead revin de parcă nimic nu s-a întâmplat (pauze lungi între albume = sabie cu două tăişuri…) cu Third (2008) şi încă o schimbare de stil. Pe Third, Portishead aparent au făcut o rupere definitivă cu trip-hop şi stilul lor vechi: scratching, sample-uri din coloane sonore şi instrumentaţia organică practic au dispărut cu totul în favoarea unei influenţe pronunţate din industrial rock şi alternative rock. Aici grupul amplifică claustrofobia şi paranoia lui Portishead din nou peste o producţie electronizată dar la fel de densă deşi nu foloseşte la fel de multă instrumentaţie (did that just make sense?!): distorsionarea continuă să fie omniprezentă şi ritmurile electronice sunt la fel de abrazive, melodiile sinistre de pe Dummy şi Portishead sunt înlocuite cu disonanţă şi stridenţă practic deplină (sau pe limba coloanelor sonore: John Barry e înlocuit cu Bernard Herrmann), sintetizatoarele înlocuiesc sample-urile şi instrumentele organice, toate piesele au sfârşituri bruşte (imaginaţi-vă un album întreg de “I Want You (She’s So Heavy)” când vine vorba de sfârşiturile pieselor), Utley profită de ocazie şi-şi abuzează chitara mai mult, iar Gibbons din nou sună de parcă vocalele ei au fost înregistrate într-o cameră izolată undeva la fundul mării. Deci, din punct de vedere sonic, Portishead şi-au făcut propriul Kid A (hell, au şi împrumutat influenţele de free jazz pentru “Hunter” şi “Magic Doors”), şi dacă tot vorbim de caracter Third chiar e la fel de ameninţător şi apocaliptic ca Kid A. De asemenea, grupul din nou demonstrează o atenţie impresionantă pentru realizarea pieselor, punând numai piese bune pe album (tensionatul “Hunter”, ce trece la întâmplare între un marş funebru şi părţi mai rapide, instrumentaţia inversată şi drone-urile din “Nylon Smile”, interludiul de folk “Deep Water”, “Magic Doors”, “Threads”) şi contribuind din nou câteva distinse: influenţa de Krautrock din ”Silence” (al cărui plasament ca prima piesă de pe album pare o mişcare strategică, fiind piesa cea mai apropiată de vechiul sunet Portishead), melodia de folk-rock din “The Rip”, “Plastic”, “We Carry On” (well, someone‘s been listening to Kraftwerk, eh?), “Machine Gun” (cu un solo de sintetizator spre sfârşit ce pare să împrumute tema din Terminator de Brad Fiedel) şi ”Small”.

Piese: