Subiectul de azi ales pentru TDCSNA, Pixies, a fost un alt grup influent de alternative rock, care a existat între 1986 şi 1993. Membrii grupului au fost:

Black Francis (Charles Thompson) – vocal, chitară ritm
Kim Deal – vocal, bas
Joey Santiago – chitară solo
David Lovering – tobe

Numele lor vine de la Santiago, care a găsit cuvântul “pixies” căutând la întâmplare într-un dicţionar.

Pixies au fost creaţi de Francis şi colegul său de cameră Santiago la începutul lui 1986. Deal s-a alăturat după două săptămâni, fiind singura care a răspuns la reclama grupului (Francis ceruse un basist căruia să-i placă grupul de folk Peter, Paul and Mary şi grupul de hardcore punk Hüsker Dü); ea l-a recomandat pe Lovering ca baterist, cunoscându-l de la nunta ei.

După un EP apărut în 1987, Pixies au semnat un contract cu casa de discuri 4AD Records, unde au scos 4 albume. Pe parcursul carierei lor, ei au fost mult mai populari în Anglia şi Europa decât în America lor natală. Grupul s-a dezbinat acrimonios în 1993 în urma tensiunilor între Francis şi Deal. Dintre membri, Francis şi-a schimbat porecla în Frank Black şi a început o carieră solo, iar Deal a fondat grupul Breeders. Santiago a lucrat la coloane sonore, şi Lovering n-a făcut mai nimic important.

Cei din Pixies nu au fost niciodată muzicieni foarte talentaţi. Stilul lui Joey Santiago, de exemplu, derivă mai mult din lipsa de proeficienţă: o serie de melodii simpliste dar neregulate, cu un vibrato excesiv de parcă îi tremură mâinile pe chitară. Deal deseori nu face mai mult decât să urmărească melodia principală. Lovering ţine ritmul şi nimic mai mult sau mai puţin (singurul lui moment impresionant este “Cecilia Ann”, unde reuşeşte să ţină pasul cu viteza rapidă a piesei). În mod pervers, aceste limitaţii i-au ajutat să-şi creeze un stil original, bazat în măsură egală pe influenţe din surf rock, punk şi Beatles. Piesele grupului se împart în trei categorii: piese agresive, violente de punk rock, piese mai melodice dar neobişnuite, şi experimente stilistice. Cele de pop au melodii atrăgătoare dar se disting prin răsturnarea clişeelor genului şi versurile aiurite ale lui Francis (fie în engleză sau spaniolă), cu subiecte repetate incluzând: poveşti biblice, incest, science fiction, extratereştri, OZN-uri, violenţă şi suprarealism. Notabile sunt şi armoniile captivante ale grupului, contrastând vocea plăcută şi feminină a lui Deal cu vocea mai versatilă a lui Francis, care alternează între ţipete puternice şi cântatul mai tradiţional.

EP-ul Come on Pilgrim a fost primul album lansat de Pixies în 1987, material care i-a condus eventual la 4AD Records. El reprezintă mai mult o curiozitate decât un album cum se cuvine, reprezentând stilul Pixies într-un stadiu embrionic: astfel avem o piesă cu o influenţă pronunţată surf rock şi obsesia religioasă a lui Francis (“Caribou”), melodiile tremurate ale lui Santiago (“Vamos”, care apare în forma definitivă pe Surfer Rosa), piese de rock cu o influenţă pop (“The Holiday Song”, “I’ve Been Tired”), melodii cu influenţă hispanică (“Nimrod’s Son”), versuri în spaniolă (“Vamos”, “Isla de Encanta”), şi armoniile Francis-Deal (aproape toate piesele). Albumul e o introducere bună pentru formaţie, fiind destul de lung pentru a trezi curiozitatea dar destul de scurt pentru a lăsa ascultătorul dorind mai mult material.

Dacă Come on Pilgrim a fost un aperitiv, Surfer Rosa (1988) reprezintă masa principală. Mulţumită producţiei musculare a lui Steve Albini, grupul acum sună mai puternic, facând piesele de punk mai sălbatice (“Something Against You”), cele de pop mai tari (“Break My Body”, “Broken Face”, “Brick Is Red”, “River Euphrates”) şi experimentele mai idiosincratice (“Tony’s Theme”, “Oh My Golly!”, imitaţia T.Rex din “Cactus”). Pe lângă contribuţiile excelente ale lui Francis (şi în special piesa contemplativă ”Where Is My Mind?”), Deal are o prezenţă mai importantă pe album, nu numai contribuind armonii vocale dar şi una din cele mai bune piese ale grupului, “Gigantic”. În ciuda textelor adeseori violente sau derutante, albumul în mare parte sună palpitant, distractiv şi original.

Surfer Rosa e caracterizat de o predominanţă a pieselor stridente şi abrazive. Prin contrast, Doolittle (1989) este puţin mai accesibil. Noul producător Gil Norton dă albumului un sunet mai clar, mai complet. Această strategie este efectivă deoarece de data asta grupul se preocupă mai mult să-şi combine tendinţele agresive şi melodioase, decât să le izoleze. Rezultatul sunt cântece cu melodii captivante deghizate cu chitări distorsionate şi vocea inimitabilă a lui Francis, precum “Debaser”, “Wave of Mutilation”, “I Bleed” sau “No. 13 Baby”. Există unele piese pur agresive (“Tame”, “Dead”, “Crackity Jones”), şi experimente (“Mr. Grieves”, “Hey”, ”Silver”), iar grupul reţine destul umor autocritic ca să includă şi o parodie la adresa pieselor de dragoste, “La La Love You”. Mijlocul albumului e unde se regăsesc cele mai bune cântece, şi anume: “Here Comes Your Man” şi “Monkey Gone to Heaven”. Prima este cea mai bună piesă de pop compusă de grup, care se laudă cu o melodie extraordinară (ce evocă albumul A Hard Day’s Night de Beatles) şi armoniile caracteristice Francis-Deal. A doua este un baladă cu riff-uri expresive, un ansamblu de viori şi un subiect neaşteptat dar convingător. Fără îndoială, cel mai bun album Pixies.

Prietenia între Francis şi Deal a implodat după Doolittle, iar efectele se resimt pe Bossanova (1990). Vocea ei practic a dispărut (cu puţine excepţii), iar contribuţiile celorlalţi tind să se estompeze acum că Francis îşi afirmă controlul asupra grupului. De data asta, versurile sunt predominant inspirate de science fiction, spaţiu şi extratereştri, şi Norton furnizează un sunet spaţios şi reverberant incluzând şi elemente neaşteptate precum termenvox (“Velouria”), sintetizatoare (“Is She Weird”, “Down to the Well”) şi steel-drums (“Havalina”). Albumul începe puternic cu cover-ul piesei ”Cecilia Ann”, de The Surftones. Versiunea Pixies este fantastică, având un sunet atmosferic dar dur ce se potriveşte bine cu melodia principală. În continuare, grupul scapă de înclinaţiile de pop manifestate înainte, concentrându-se pe alternative rock, uneori cu o influenţă de surf. În mare parte are succes, în special cu “Rock Music”, “Allison”, “Hang Wire” şi tributul Talking Heads “Dig for Fire”. Francis se relaxează destul să includă şi piese mai destinse, precum “Velouria”, “Is She Weird”, “Ana” sau ”Havalina”. Ultimele două reprezintă surprizele cele mai mari ale albumului, fiind dominate de chitări practic strălucitoare şi melodii relaxate, în contextul discografiei Pixies sunând aproape spontane. În ciuda pieselor majoritar fantastice, epuizarea grupului devine clară când apar unele cântece care nu merg, şi albumul cu totul are uneori un sunet prea letargic.

Ultimul album Pixies Trompe le Monde (1991) reprezintă o consolidare a stilului atmosferic din Bossanova, cu o influenţă din heavy metal (care Francis o atribuie prezenţei lui Ozzy Osbourne în studioul unde a fost înregistrat). Albumul manifestă mai multă energie decât letargia anterioară (11 din 15 piese au sub 3 minute). Cele mai memorabile piese de fapt sunt grunge-ul feroce “Planet of Sound”, “Alec Eiffel”, cover-ul “Head On” (The Jesus and Mary Chain), “Palace of the Brine”, “Space (I Believe In)” şi ”U-Mass”, cu un riff de glam rock irezistibil şi versuri sarcastice la adresa studenţilor. Singura piesă mai “relaxată” care funcţionează cum trebuie este ”Bird Dream of the Olympus Mons” reuşeşte să menţină o atmosferă visătoare, ajutată de contribuţiile lui Eric Drew Feldman, care cântă la orgă şi sintetizatoare pe album. Deşi deţine mai multă energie, o problemă pe Trompe le Monde este sentimentul inevitabil că lui Francis i se termină ideile. Albumul cu totul nu redresează declinul care a apărut pe Bossanova, dar cel puţin îl ţine în loc, funcţionând ca o ultimă declaraţie cumsecade pentru un grup de statura lor.

Complete ‘B’ Sides (2001) este o compilaţie a B-side-urilor Pixies, de pe 7 single-uri: “Gigantic”, “Monkey Gone to Heaven”, “Here Comes Your Man”, “Velouria”, “Dig for Fire”, “Planet of Sound” şi “Alec Eiffel”. Compilaţia e recomandată mai mult fanilor, deoarece oricât de bune ar fi unele piese, nu se ridică la culmile atinse de grup pe albumele lor. De dragul curiozităţii, compilaţia include: o versiune live a “Vamos”, o versiune instrumentală a “Letter to Memphis”, versiunea de single a “Wave of Mutilation”, coveruri după: “In Heaven” (piesă din filmul lui David Lynch Eraserhead), “I’ve Been Waiting for You” şi “Winterlong” (Neil Young), “Theme from NARC” (piesa principală din jocul NARC) şi o versiune spaniolă după “Evil Hearted You” (The Yardbirds).

Şi după muntele de informaţii care de-abia l-am scris, aveţi noroc: am reuşit să găsesc nişte clipuri pe YouTube cu cântece de Pixies, şi a trebuit să fac doar un upload. Majoritatea sunt videoclipuri ale grupului sau chestii cu coloana sonoră, fiindcă am o politică ciudată de a nu folosi performanţe live. Explorare plăcută!

 

Pixies – Gigantic

(pe kitul lui Lovering scrie cumva “Nirvana”, sau mi se pare mie?)