TDCSNA: Pavement

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Pavement.

Pavement

Pavement

Având ca punct de plecare în mare parte ce făceau Dinosaur Jr., grupul de alternative rock/”lo-fi” Pavement are distincţia de a se număra printre primele grupuri care au atras un cult destul de numeros şi au obţinut succes comercial moderat fără sprijinul unei case de discuri majore. Originari din Stockton, California, Pavement au fost activi între 1989-1999 (cu o reuniune plănuită pentru 2010), cu următorii membri:

Stephen Malkmus (“S.M.”) – vocal, chitară (1989-1999)
Scott Kannberg (“Spiral Stairs”) – vocal, chitară (1989-1999)
Steve West – tobe (1993-1999)
Bob Nastanovich – percuţie, diverse instrumente (1992-1999)
Mark Ibold – bas (1992-1999)
Gary Young – tobe (1989-1993)

Grupul a fost format iniţial din Malkmus şi Kannberg, care au scos pe piaţă o serie de EP-uri între 1989-1992. Aceste EP-uri, colectate eventual pe compilaţia Westing (By Musket and Sextant), se remarcă prin calitatea lor sonoră extrem de proastă şi o influenţă din grupuri de proto-punk, punk şi post-punk precum The Velvet Underground, The Fall şi Swell Maps. Calitatea sonoră proastă i-a alăturat pe Pavement cu mişcarea “lo-fi” alături de Sebadoh (grup format de Lou Barlow din Dinosaur Jr.) şi alţii precum Guided By Voices. Deşi calitatea sonoră proastă a dispărut eventual, după constituirea ca grup propriu-zis stilul Pavement a evoluat către un sunet marcat de folosirea feedback-ului (influenţă din Sonic Youth, probabil), vocale laconice (influenţă definitivă din Dinosaur Jr.) şi o combinaţie între tendinţele melodice şi zgomotoase (influenţă din noise-pop, în special The Jesus and Mary Chain, şi Pixies).

pvm-saeVenind pe urmele seriei de EP-uri şi formării Pavement ca grup propriu-zis, debutul Slanted and Enchanted (1992) beneficiază de pe urma perioadei de trei ani în care Malkmus şi Kannberg şi-au cizelat piesele. Albumul surprinde stilul Pavement deja într-un stadiu complet format: grupul reuşeşte să-şi combine toate influenţele (Sonic Youth, The Jesus and Mary Chain, Dinosaur Jr., Velvet Underground, Pixies, etc.) într-un mod destul de idiosincratic, adăugând stilului de noise pop/lo-fi un simţ al umorului sarcastic şi melodii memorabile. Sigur, influenţa lui Slanted asupra alternative rock este semnificativă şi este un album foarte bun, dar mă văd pus în situaţia neaşteptată de a nu fi de acord cu toţi cei care spun că e un album clasic, de 5 stele etc. etc. Nu pot să spun asta fiindcă, pur şi simplu, Slanted are probleme. Producţia lo-fi a grupului reuşeşte să conserve o anumită calitate sonoră dar îi dă albumului un sunet destul de monoton, cu un mixaj amator (midrange excesiv? distorsionare ce sună lipsită de coaie? tobe ce sună ca nişte cutii de carton? yeah, de ce întrebaţi?) şi un sunet noroios ce tinde să fure din energia grupului în loc s-o accentueze. În plus, există câteva piese slabe, mai multe decât limita mea de toleranţă pentru un presupus album “clasic” (experimentul disonant “Chesley’s Little Wrists”, “Two States”, combinând un ritm de rock ‘n roll timpuriu cu o melodie nedistinsă, “Fame Throwa”, “Our Singer”). Cu toate astea, există destule piese bune (“No Life Singed Her”, cu un riff bun dar un mixaj foarte amator ce face tobele să dispară în fundal, “In the Mouth a Desert”, piesa calmă, leneşă “Zurich Is Stained”, cu melodii de chitară slide, “Loretta’s Scars”, groove-ul reuşit “Jackals, False Grails: The Lonesome Era”), iar cele care se disting (“Summer Babe (Winter Version)”, “Trigger Cut/Wounded Kite at :17”, riff-ul format din două acorduri din “Conduit for Sale!”, balada “Here”, rock-ul disonant cu o melodie de bas mişto “Perfume-V”) ridică Slanted la un nivel foarte înalt calitativ. Dacă nu e exact un album clasic, e doar puţin sub această ştachetă.

pvm-wbmasDupă obţinerea unei audienţe cu Slanted şi o serie de conflicte interne ce au rezultat în plecarea lui Gary Young, Pavement au considerat că ar fi un moment bun să facă o compilaţie numită Westing (By Musket and Sextant) (1993). Westing conţine toate piesele de pe primele trei EP-uri ale grupului înregistrate între 1989-1992 (Slay Tracks, Demolition Plot J-7 şi Perfect Sound Forever – hahahahaha, yeah, right), plus B-sideuri şi piese asortate. E o compilaţie bună din punct de vedere tehnic fiindcă colectează toate EP-urile într-un format uşor accesibil. Dar merită ascultată? Fuck no. Piesele au atât de puţine melodii încât încep să mă îndoiesc de unde a ieşit Slanted (“She Believes”, cu o secţiune de “freak-out” la sfârşit, “Price Yeah”, fuziunea punk-rock ‘n roll “Spizzle Trunk”, “From Now On”, “Home”, “Baptist Blacktick”), producţia super lo-fi şi sunetul prost se apropie periculos de teritoriul căcatului sonic (“You’re Killing Me”, cu un exces intolerabil de “white noise” şi un aranjament monoton, “Recorder Grot”, “Drive-By Fader”) şi există un exces de fragmente nedezvoltate şi experimente ciudate (“Maybe Maybe”, “Internal K-Dart”, “Perfect Depth”, “Heckler Spray”, piesa chitară-acustică-plus-drum-machine “Krell Vid-User”, “Mercy: The Laundromat”, influenţa de country/blues din “My Fist Mine”, “My Radio”). Şi ca o ultimă cireaşă pe tortul de excrement, sunt atât de puţine piese bune dacă ne raportăm la cele 23 de piese de pe album (“Box Elder”, “Forklift”, “Angel Carver Blues/Mellow Jazz Docent”, fragmentul scurt cu o melodie okay “Debris Slide”, versiunea originală de la “Summer Babe”). În total, Westing îmi dă impresia că Malkmus şi Kannberg în perioada asta erau mai preocupaţi cu calitatea sonoră proastă şi pierderea timpului decât, y’know, compunerea de piese.

pvm-crcrPlecarea lui Gary Young şi înlocuirea lui cu Steve West se pare că nu a afectat prea mult sunetul Pavement. Însă, pentru Crooked Rain, Crooked Rain (1994), grupul a decis să scoată densitatea lui Slanted şi să folosească în schimb un sunet mai direct (şi îmi pare bine să raportez că au o calitate sonoră mai bună de data asta). Rezultatul e că, practic, piesele reprezintă punctul focal al albumului în contrast cu caracterul dezordonat, haotic al lui Slanted. Sau, cu alte cuvinte, aici piesele sunt accentuate de elementele haotice, nu dominate de ele. Probabil e o coincidenţă, dar există mai puţine rateuri ca anterior (“5-4=Unity”, balada inertă “Heaven Is a Truck”, “Hit the Plane Down”, singura piesă de pe album scrisă de Kannberg), precum şi nişte varietate stilistică (balada “Stop Breathin'”, influenţa de country din “Newark Wilder” şi “Range Life”, atmosfericul “5-4=Unity”). Din restul pieselor bune (“Stop Breathin'”, “Newark Wilder”, “Unfair”, “Fillmore Jive”) se disting următoarele: pop/rock-ul “Silence Kid”, riff-ul melodic de la baza lui “Elevate Me Later”, sarcasticul “Cut Your Hair” (marele hit single al albumului), “Gold Soundz” şi country-rockul “Range Life”.

pvm-wzLe dai lui Pavement un centimetru şi ei încearcă să-ţi ia un metru. O combinaţie de reacţie la succesul relativ al lui Crooked Rain şi consum excesiv de marijuana (după cum susţine Malkmus), Wowee Zowee (1995) se retrage din accesibilitatea lui Crooked Rain şi revine la sunetul în general haotic, dezordonat de pe Slanted/Westing, dar cu un caracter mai experimental – la înclinaţiile de noise pop Pavement acum adaugă mai multe chestii neaşteptate, precum elemente din folk (“We Dance”), country (“Grounded”, “Father to a Sister of Thought”, “Extradition”, “Pueblo”), blues (“Half a Canyon”, “Western Homes”) şi soul (“Motion Suggests”, iar albumul în general alternează între piese zgomotoase de rock (“Best Friend’s Arm”, “Flux=Rad”), piese ceva mai organizate (“Grave Architecture”) şi piese calme (“Black Out”, “Fight This Generation”, “Pueblo”). Deci practic, Pavement acum au făcut un amestec între The White Album de Beatles şi The Basement Tapes de Bob Dylan. Dar, e Wowee Zowee bun? Well, e prea lung, sunt puţin prea multe piese nedistinse (groove-ul de funk-rock nereuşit “Brinx Job”, “Serpentine Pad”, “Motion Suggests”, “Extradition”, “AT&T”, “Flux=Rad”), dar nu pot să neg impactul celor excelente (balada de folk-rock mohorâtă “We Dance”, “Rattled by the Rush”, un soi de versiune mai lentă de la “U-Mass” de Pixies, “Grounded”, “Father to a Sister of Thought”, piesa în stil Nirvana “Kennel District”). Deci, cred că e practic la acelaşi nivel cu Slanted sau puţin sub el.

pvm-btcVeste bună din start: Brighten the Corners (1997) reprezintă o re-concentrare a grupului după întinderea lui Wowee Zowee. Aceasta se manifestă în numărul mai rezonabil de piese (12 în loc de 18) şi sunetul mai accesibil realizat de grup cu inginerul Mitch Easter (a/k/a tipul care a produs Murmur şi Reckoning de R.E.M). Luând părţile mai calme din Wowee ca amprentă, Pavement sună mult mai relaxaţi pe acest album decât anterior, lipsindu-se de erupţiile zgomotoase de noise pop sau haosul care în mare măsură a definit toate albumele lor de la Slanted încoace în favoarea unor piese melodice (şi asta înseamnă melodice pe faţă, nu “există melodii dar trebuie să sapi prin zece milioane de straturi de calitate sonoră proastă ca să le găseşti”) şi a unei producţii mai ample, atmosferice (mult reverb pe chitări de data asta, ca şi când băieţii au ascultat U2), cu detalii precum Mellotron (“Transport Is Arranged”), harpsichord (“We Are Underused”), mai multe claviaturi în general (“Stereo”), drum machine (“Stereo”) şi tempo-uri reduse. OK, dezavantajul e că din când în când albumul e atât de încetinit şi leneş încât pierde atenţia ascultătorului (“We Are Underused”, “Passat Dream”, “Fin”), dar în general Pavement nu abuzează de sedative atât de mult cât ar părea că o fac după descrierea mea: majoritatea pieselor au melodii bune (“Transport Is Arranged”, “Old to Begin”, “Embassy Row”, “Blue Hawaiian”, “Starlings of the Slipstream”), câteva se disting (“Stereo”, încă o piesă care aminteşte de Nirvana, elementele de country-rock din “Shady Lane/J. vs. S.”, “Date with IKEA”, combinând un riff melodic cu chitară ritm super-distorsionată, balada extinsă “Type Slowly”) şi concentrarea de care dă dovadă grupul scapă Brighten the Corners de la soarta unui dezastru somnolent precum Up sau Reveal.

pvm-ttCu Terror Twilight (1999), Pavement au continuat de unde rămăseseră cu Brighten the Corners, recrutând pentru prima oară în cariera lor un producător din exterior: Nigel Godrich, faimos în primul şi în primul rând pentru munca cu Radiohead şi la urmă cu alţi artişti faimoşi (Beck, Paul McCartney, Air, Charlotte Gainsbourg, Travis, U2, R.E.M). Aceasta este o alegere perfectă deoarece Godrich deja îşi perfecţionase propriul stil de producţie spaţios, atmosferic şi stratificat pe OK Computer, capodopera Radiohead din 1997 (Jonny Greenwood din Radiohead se opreşte şi el să cânte la harmonica pe “Platform Blues” şi “Billie”). Aici, producţia lui Godrich face din Terror Twilight o continuare logică de la Brighten the Corners, luând tendinţele calme, meditative ale acelui album şi îndreptându-le direct spre o influenţă din progressive rock/space rock, cel puţin la nivel sonor (Pavement compunând piese de 10 minute în stil Pink Floyd/Yes = în afara oricărei discuţii). Cealaltă contribuţie importantă a lui Godrich e să şteargă problema abuzului de sedative de pe Brighten: noua producţie are destule straturi, mult reverb şi ecou şi destulă instrumentaţie interesantă pentru a răsplăti ascultatul (în special la căşti) şi a preveni plictiseala. Bineînţeles, albumul nu e dezavantajat de faptul că Malkmus and co. se adaptează uşor la această schimbare (Kannberg nu contribuie nici o piesă aici, încă un indiciu că ăsta era ultimul lor album) – piesele slabe sunt în număr mult redus şi nu mai riscă să provoace somnul (“Carrot Rope” şi “Folk Jam”, care au riff-uri blah; ultima accentuează tendinţele de country ale lui Malkmus prin folosirea unui banjo), iar restul albumului e umplut de melodiile tipic reuşite ale grupului, neîngropate sub munţi de zgomot sau calitate sonoră proastă (“Major Leagues”, “Billie”, alternând între versuri bazate pe chitară acustică şi refrenuri distorsionate, “Speak, See, Remember”, trecând de la o primă parte influenţată de blues-rock la un rock în stil Radiohead). Piesele cele mai bune sunt: “Spit on a Stranger” (care sună ca Radiohead în perioada The Bends-OK Computer), balada “You Are a Light” (cu un mijloc şi sfârşit ce fac exces de claviaturi tratate cu ecou), rock-ul “Cream of Gold” (combinând o melodie centrală U2-iană cu chitări ritm distorsionate şi un ritm greoi), “Platform Blues”, “Ann Don’t Cry” (cu claviaturi ambientale ce-mi amintesc puţin de Aphex Twin) şi “The Hexx”.

Piese:

[yt-simplu]r-kHIsPe-Qw[/yt-simplu] [yt-simplu]BoMdkyeZOqE[/yt-simplu] [yt-simplu]TMN6pZ1lh-Y[/yt-simplu] [yt-simplu]AnrM4UjaQmY[/yt-simplu] [yt-simplu]iY91hVZqhHY[/yt-simplu] [yt-simplu]oPWzf2wKbvg[/yt-simplu]

Pavement = articolul #101 ==> hell yeah!

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.