28.May.2009 / Muzică / 756 vizualizări /

TDCSNA: MC5

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem MC5.

MC5

Datorită influenţei Velvet Underground au apărut independent de ei mai multe grupuri care aveau acelaşi sunet direct şi agresiv împreună cu o atitudine radicală sau violentă. Aceste grupuri sunt în general aruncate sub umbrela “protopunk” împreună cu VU fiindcă sunetul lor este văzut ca ultimul pas către apariţia punk rock-ului propriu-zis. Din Detroit în anii ’60 au ieşit la suprafaţă două grupuri importante de protopunk. Primii, MC5, au existat între 1964-1972 cu următorii membri:

Rob Tyner – vocal
Wayne Kramer – chitară, vocal backup
Fred “Sonic” Smith – chitară, vocal backup
Michael Davis – bas
Dennis Thompson – tobe

Numele lor este o abreviere de la “Motor City Five”, derivat de la porecla de “Motor City” aplicată Detroit-ului datorită predominanţei industriei auto. Well, asta era înainte ca Detroit să devină “a place worse than Hell”.

MC5 sunt permanent legaţi de contextul revoltelor sociale şi activismului radical din anii ’60, avându-l ca manager pe John Sinclair (fondatorul organizaţiei colective White Panther Party, creată în sprijinul organizaţiei radicale Black Panther Party) între 1966 şi 1969 şi printr-o sincronizare favorabilă au ajuns unul din simbolurile revoltelor mulţumită sloganurilor revoluţionare care le promovau şi atitudinea indignată faţă de cercurile guvernante. După arestul lui Sinclair pentru vânzare de marijuana grupul s-a îndepărtat de la politicile radicale promovate de fostul manager, considerându-le prea aspre şi stângace.

Dar în afara contextului revoluţionar, MC5 au jucat un rol important în dezvoltarea protopunk-ului datorită agresivităţii lor sonice şi textuale. Kramer şi “Sonic” Smith replică aranjamentul din Velvet Underground unde nu există o chitară desemnată “solo” sau “ritm”, dar în schimb amândoi cântă riff-uri şi melodii încrucişate ce se complementează unul pe altul, cu o prezenţă mai redusă dar totuşi existentă a experimentelor cu feedback pentru care erau cunoscuţi Reed şi Morrison. Davis şi Thompson sunt o secţiune de ritm puternică, iar Tyner pe lângă faptul că are un afro uriaş este şi un vocalist foarte bun şi carismatic, egalând puterea chitariştilor cu vocalele sale masive, influenţate din soul şi gospel. Totuşi trebuie notat că grupul sună mai apropiat de Jimi Hendrix Experience şi The Who decât Velvet Underground, având o influenţă audibilă din blues-rock şi Thompson, al cărui stil de baterie aminteşte simultan de Mitch Mitchell, Keith Moon şi John Bonham.

MC5 au devenit mai întâi cunoscuţi pentru concertele lor palpitante şi violente. Nedorind să încerce să le replice în studio, pentru debut i-au lăsat pe Jac Holzman şi Bruce Botnick să înregistreze două concerte date în arena Grande Ballroom din Detroit între 30-31 octombrie 1968. Rezultatul, Kick Out the Jams (1968), este unul din cele mai bune live din istoria rock-ului, practic explodând din difuzoare cu o rezervă nelimitată de energie şi riff-uri copleşitoare. OK, retorica aţâţătoare din partea lui Tyner şi Brother J. C. Crawford sună cam învechită acum, dar muzica nu şi-a pierdut din impact. Grupul sună ca o forţă de neoprit atât pe piesele rapide cât şi cele mai atenuate, dând o performanţă senzaţională, capturată perfect în toată brutalitatea ei glorioasă de producătorii Holzman şi Botnick. Şi din fericire au făcut ca Cheap Trick şi au ales doar cele mai bune piese ale concertelor pentru album, astfel furnizând mult material excelent (haoticul “Borderline”, un cover extins al piesei de blues ”Motor City Is Burning” de John Lee Hooker, piesa extinsă “Starship”, alternând între secţiuni abrazive şi pasaje atmosferice dominate de feedback discordant) şi destule momente incredibile: începutul propulsiv “Ramblin’ Rose”, riff-ul masiv din “Kick Out the Jams” (cu exclamaţia acum faimosă al lui Tyner, “KICK OUT THE JAMS, MOTHERFUCKERS!”), freneticul “Come Together”, “Rocket Reducer No. 62 (Rama Lama Fa Fa Fa)” (ce sună de parcă ar putea să scape de sub control în orice moment, în special în timpul solo-ului nebunesc) şi groove-ul Hendrixian monstruos “I Want You Right Now” (ce nu îşi diminuează puterea în partea din mijloc mai calmă, dominată de chitară şi vocale). MC5 au toate albumele la acelaşi nivel calitativ, aşa că Kick Out the Jams primeşte în schimb un loc printre cele mai bune albume live, un album care este obligatoriu de ascultat doar la un volum asurzitor.

Back in the USA (1970) menţine energia incendiară prezentă pe albumul anterior, dar scoate din ecuaţie piesele extinse şi experimentele atmosferice. De asemenea grupul fără Sinclair îşi reduce retorica revoluţionară dar continuă protestele împotriva societăţii americane (“The American Ruse”, “The Human Being Lawnmower”). Produs de Jon Landau, albumul are un sunet eficient şi direct (doar două piese au peste 2 minute, albumul în total durează 28 minute), iar producţia pune accent pe “midrange” cu o neglijare aproape completă a frecvenţelor joase (dacă aveţi difuzoare cu un control separat pentru “bass” şi “treble”, e mai bine dacă-l daţi pe primul la maximum). Dar tot materialul este excelent, cu rădăcinile în rock ‘n roll reinterpretat prin perspectiva protopunk-ului. Albumul începe şi se termină cu cover-uri bune după două piese clasice de rock ‘n roll, “Tutti Frutti” de Little Richard şi “Back in the U.S.A.” de Chuck Berry, dar ce este între acele două piese e esenţial: rock ‘n roll-ul în stil clasic ”Tonight”, piesa energetică în stil The Who “Teenage Lust”, balada reuşită cu armonii vocale în stil doo-wop ”Let Me Try”, punk-rockul “Looking at You”, două piese propulsive despre adolescenţă ”High School” şi ”Call Me Animal”, critica socială “The American Ruse” (combinând un riff în stil Chuck Berry cu versuri despre ce îi aşteaptă pe oameni după liceu – armata sau impozitele), Beatles-ianul “Shakin’ Street” (cu versuri utopice cântate de Fred “Sonic” Smith) şi furiosul “The Human Being Lawnmower” (cu versuri despre războiul din Vietnam şi efectele serviciului militar obligatoriu asupra adolescenţilor).

High Time (1971) a fost ultimul album făcut de MC5, care se apropiau de sfârşitul carierei lor plină de hârtoape (protestele Elektra Records cu privire la exclamaţia “KICK OUT THE JAMS, MOTHERFUCKERS!”, pierderea contractului cu Elektra şi mutarea la Atlantic Records în 1970, lipsă de vizibilitate publică etc.). Albumului îi lipsesc ideologia revoluţionară de pe Kick Out the Jams sau pasul frenetic şi sunetul ascuţit al lui Back in the USA, iar cel mai bun echivalent ar fi Loaded – cel mai accesibil album înregistrat de grup, dar menţinând stilul lor idiosincratic şi cu o tonă de piese solide fără vreo cădere a nivelului energetic. Producătorul Geoffrey Haslam dă albumului un sunet mare şi instinctiv (yay, frecvenţe joase!), cu ceva mai multe detalii instrumentale (trompete, mai multă percuţie, saxofon, vocalişti de backup în plus, harmonica lui Tyner, pian cântat de Pete Kelly) dar cu un impact la fel de visceral ca Kick sau USA. Din nou, nu există vreo piesă care se împiedică, doar piese bune (funk-rockul “Future/Now”, ce trece într-o secţiune psihedelică în mijloc, ”Poison”, “Over and Over”) şi excelente: “Sister Anne”, combinând un groove de blues-rock monstruos şi riff-uri Hendrixiene de Smith şi Kramer ce îşi menţin elanul pe parcursul a 7 minute în ciuda unui sfârşit mai bizar, rock-ul furios în stil Led Zeppelin ”Baby Won’t Ya” (cu un sunet ce prevesteşte cariera AC/DC), riff-urile de heavy metal plus melodia de pian din ”Miss X” (care sună ca o piesă de The Ramones cântată mai alene), blues-rockul propulsiv “Gotta Keep Movin’” (cu harmonica de Tyner) şi haoticul “Skunk (Sonicly Speaking)”, dominat de percuţie, atacul dublu Smith-Kramer şi o secţiune de trompete.

Piese: