TDCSNA: Massive Attack

Carte
Creaţie
Din echipă
Eveniment
- A trecut
- Am fost
- Concurs
Film
- Scurtmetraj
Foto
Interviu
Muzică
Părere

12.Feb.2010 / Muzică / 294 vizualizări /

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Massive Attack.

Massive Attack, 1998

Massive Attack sunt un alt grup din categoria foarte restrânsă a formaţiilor care practic au inventat un stil nou – ei sunt cei care au creat şi popularizat genul “trip-hop” alături de compatrioţii lor din Bristol, Portishead şi Tricky. Format în 1988, grupul are următorii membri:

3D (Robert Del Naja) – vocale, claviaturi, sampler, producţie
Daddy G (Grantley Marshall) – vocale, claviaturi, sampler, producţie
Mushroom (Andy Vowles) – claviaturi, sampler, producţie (1988-1998)

Massive Attack au evoluat din colectivul de DJ/producători The Wild Bunch, de asemenea unde Tricky şi producătorul Nellee Hooper (Garbage, U2, Smashing Pumpkins)Â şi-au început cariera, şi suntÂ creatorii celui mai timpuriu album de trip-hop: debutul lor Blue Lines.

Genul de trip-hop, aşa cum a fost popularizat de Massive Attack, Portishead, Tricky şi mai târziuÂ DJ Shadow în America, are la bază o simplă idee: o fundaţie de hip-hop (ritmuri funky, multe sample-uri) peste care se adaugă elemente din muzică electronică, ambient, dub,Â reggae (în special în producţie), post-punk (caracter eteric, dramatic), rockÂ şi mai orice altceva e valabil. Oh yeah, şi e foarte important ca ritmurile şi tobele să fie la tempo-uri încetinite. Don’t ask why, it just is.Â Rezultatul final este un stil muzical destins, cu un caracter psihedelic, atmosferic şi uneori dramatic.

În afară de faptul că sunt primii care au pus acest stil pe un CD, Massive Attack se disting prin talentulÂ lor de producţie şiÂ experimentalismul lor, schimbându-şi sunetul cu aproape fiecare album – schimbare motivată mai mult din iritare cu eticheta de “trip-hop” decât altceva. Ironia e, considerând popularitatea lor dar şi stilul la care au ajuns mai târziu, un trip-hop cu o predominanţă a elementelor de rock şi electronic, ei sunt practic responsabil cu cele două permutaţii cu care e asociat genul de către oamenii de rând. Totuşi, e evident talentul lor de producători şi obiceiul de a recruta vocalişti adiţionali foarte buni compensează efectiv pentru vocile lor nedistinse – atât 3D cât şi Daddy G sună egal de letargici (ultimul are doar o voce mai groasă), iar oricât de buni sunt ca rapperi versurile lor în general nu-s mare chestie, şi chiar în cele mai bune momente sunt mai mult pur şi simplu bune.

Îmi lipseşte coloana sonoră a filmului Danny the Dog (2004) şi albumul de remix-uri No Protection (1995), dar come on, e un album de remix-uri. Cine dă doi lei pe-unÂ album de remix-uri?

Cum am zis anterior, Blue Lines (1991) a fost primul album de trip-hop – yeah, aici e locul unde a început totul pentru acest stil. Produs de grup împreună cu Jonny Dollar şi Cameron McVey, Blue Lines conţine multe din caracteristicile generale ale genului (tempo-uri reduse, sample-uri, ritmuri de hip-hop, influenţe din dub, reggae şi soul) cât şi trăsături specifice grupului -Â vocalele apatice ale lui Del Naja şiÂ Marshall cât şiÂ prezenţa vocaliştilor adiţionali, în acest caz cântăreţul de reggae Horace Andy (care a apărut pe fiecare album al grupului de atunci – talk about collaboration),Â TrickyÂ (care mai târziu aÂ plecat pentru o carieră solo), Tony BryanÂ şi Shara Nelson. Nu e prea surprinzător că Blue Lines are o producţie pe alocuri neprelucrată şi directă, bazându-se foarte mult pe sample-uri şi scratching,Â plus având o tendinţă către repetiţie care devine pe alocuri enervantă (noroc că piesele au 3-5 minute…), dar piesele nu suferă prea mult de pe urma acestui fapt – hell, nu s-a învechit la fel de rău ca, să zicem, Licensed to Ill. Şi, destul de surprinzător considerând direcţia care a luat-o grupul mai târziu, albumul are un caracter în general destins şi pe alocuriÂ optimist (“One Love”, “Be Thankful for WhatÂ You’ve Got”,Â ”Daydreaming”, “Lately”, “Hymn of the Big Wheel”). Well, whaddya know. Totalizând nouă piese, Blue Lines e un debut reuşit şi lipsit de exces, cu piese bune (minimalistul “One Love”, cu vocale de Andy, un cover alÂ piesei de soulÂ ”Be Thankful for What You’ve Got” de William DeVaughn, cu vocale okay de Tony Bryan, groove-ul hipnotic influenţat de dub “Five Man Army”, cu vocale de Del Naja,Â Marshall, Tricky, Andy şi Claude Williams) şi câteva excelente, precum: super-monotonul “Safe fromÂ Harm” (bazat pe două sample-uri, unul din “Stratus” de Billy Cobham şi tobele din “Good Ole Music” de Funkadelic), piesa practic de chill-outÂ ”Blue Lines” (al cărui ritm reuşit şi melodii minimaliste îl fac un exemplu destul de perfect al sunetuluiÂ de trip-hop), grandiosul “Unfinished Sympathy”Â (combinând un ritm sample-uit din “Take Me to the Mardi Gras” de Bob James cu o secţiune de viori şi vocale reuşite de Nelson) şi “Hymn of the Big Wheel” (cu vocale backup de Neneh Cherry şi Mikey General). Din păcate, albumul de asemenea indică tradiţia timpurie Massive Attack de a pune două piese slabe/nedistinse pe un album – cele două piese în acest caz sunt: piesele agreabile dar superficiale “Daydreaming” (care areÂ tobe bune şi două citate amuzanteÂ din “The End” şi “Here Comes the Sun” de Beatles,Â dar nimic mai mult…)Â şiÂ mega-repetitivulÂ ”Lately”.

Protection (1994) reprezintă un progres de la Blue Lines în mai toate domeniile. Să începem cu faptul că Massive Attack de data asta au avut un buget mai mare pentru producţie, fapt ce determină două schimbări. Prima, mai mulţi contributori şi colaboratori au fost recrutaţi, precum: Nellee Hooper, care co-produce alături de grupÂ pianistul şi aranjorul Craig Armstrong, chitaristul Chester Kamen, bateristul Rob Merrill, inginerul de sunet Mark “Spike” Stent (U2, Oasis), Marius de Vries la electronice/claviaturi şi Darth Vader la aparat de respiraţie pe “Heat Miser”. Iar de data asta, în afară de Tricky şi Horace Andy, vocale adiţionale sunt contribuite de Tracey Thorn (Everything But the Girl, un grup care chiar ar trebui să-l încerc odată…)Â şi Nicolette Suwoton. A doua, Protection are o producţie mai “plină” decât caracterul “homemade” al lui Blue Lines – Hooper şi grupul se bazează pe mai mult reverb şi ecou, mai multe secţiuni de viori (cu aranjamente de Armstrong) şiÂ instrumentaţie mai amplă, cu o lipsă a amatorismelor ocazionale de pe debut (excepţie: sample-ul din James Brown folosit în “Protection” sună dezacordat pe alocuri). De asemenea, grupul trece de la “destins şi optimist” la un caracter în continuare destins dar predominant melancolic şi uşor sinistru. OK, rămân probleme şi aici: prezenţa celor două piese obligatorii slabe (“Better Things”, cu vocale previzibil de reuşite de Thorn şi chitări reverberate aparent împrumutate de la Cocteau Twins dar care-miÂ trezeşte o reacţie de “meh” şi un cover absolutÂ atroce după “Light My Fire” de The Doors – come on guys, vă sabotaţi intenţionat albumele sau ce?!) şi continuarea tendinţei către repetiţie obositoare, repetiţie ce practic omoară piesa influenţată de reggae “Karmacoma” (care obişnuia să-mi placă înainte să mă enerveze la culme monotoniaÂ extremă)Â şi aproape distruge complet “Protection”. Dar chiar şi cu aceste probleme, Protection e o continuare bună de la Blue Lines, sărind peste debut în domeniul muzical, având material la fel de puternic (instrumentalele “Weather Storm” şi “Heat Miser”, unde Armstrong adaugă melodii de pian influenţate de jazz peste producţiile hipnotice ale grupului,Â cover-ul electronizat al piesei de reggaeÂ ”Spying Glass”, original de Andy însuşi) şi mai multe piese excelente precum: “Protection” (care nu merită durata de 7 minute şi moare eventual de comă muzicală cauzată de repetiţie excesivă, dar pentru primeleÂ 5:15Â minute are un fundal muzical reuşit şi vocale excelente de Thorn),Â sinistrul “Three” (cu vocale de Nicolette, descrise destul de bine deÂ DelÂ NajaÂ ca “Billie Holiday on acid“), piesa creepy “Eurochild” şi “Sly” (cu un aranjament de viori foarte cinematic de Armstrong).

Dacă Blue Lines a reprezentat debutul şi Protection o îmbunătăţire, nu cred că e mare surpriză că grupul a reuşit să-şi creeze cel mai bun album cu Mezzanine (1998). Produs de Massive Attack şi Neil Davidge, Mezzanine reprezintă o ruptură de sunetul lor anterior destins, aruncând peste bord melancolia şi optimismul în favoarea unui caracter întunecat şi ameninţător. Din punct de vedere sonic, albumul e echivalentul auditiv al fundului Groapei Marianelor – producţia realizată de grup şi Davidge dă albumului unÂ caracter claustrofobic şi înfiorător, unde frecvenţele joase şi bas-ul sunt date atât de tare încât ameninţă să inunde totul în cale, reverbul şi ecoul sunt abuzate atât de mult încât albumul capătă un sunet adânc, distorsionarea este omniprezentă,Â iar instrumentaţia e atât de densă şi încâlcită încât sună de parcă toţi cei patru ani de pauză au fost petrecuţi lucrând la album – întunericul sonic se potriveşte perfect acum cu vocalele letargice ale lui Del Naja şi Marshall, făcându-i să sune ameninţători. De asemenea, în afaraÂ vocaliştilor adiţionali (Andy, Elizabeth Fraser din Cocteau Twins,Â Sara Jay),Â grupul a asamblat un grup de muzicieni de sesiune (chitaristul Angelo Bruschini, basiştii John Harris, Bob Locke şi Winston Blisset, bateristul Andy Gangadeen, claviaturiştii Dave Jenkins şi Michael Timothy), care adaugă cu succes riff-uri agresive de grunge şi elemente de alternative rock, maximizând sunetul ameninţător şi agresiv. And thank fucking Satan, Mezzanine nu mai are nici o piesă proastă, ci doar piese bune (relaxatele “Exchange” şi “(Exchange)”, prima instrumentală şi a doua cu câteva vocale de Andy,Â bazate pe un sample din “Our Day Will Come” de Isaac Hayes, un cover reuşit al piesei de reggae “Man Next Door” de John Holt, fortificată cu ritmul din “When the Levee Breaks” de Led Zeppelin şi un sample din “10:15 Saturday Night” de The Cure, “Mezzanine”) şi excelente ca: începutul dur “Angel”,Â piesa creepy “Risingson” (cu un sample din “I Found a Reason” de Velvet Underground), “Teardrop” (cu un vocal excelent de Fraser, a cărei voceÂ melodică, fragilăÂ face un contrast interesant cu producţia întunecată), ritmul oriental şi riff-ul deÂ alt-rockÂ din “Inertia Creeps”,Â piesa ce începe hipnotic dar erupe într-un alternative rock agresivÂ ”Dissolved Girl” (cu vocale de Sara Jay), etericul “Black Milk” (bazat pe un sample din “Tribute” de Manfred Mann’s Earth Band) şi piesa extinsă, dramatică “Group Four”. Mezzanine e capodopera Massive Attack, şi considerând câte chitări distorsionate şi agresivitate au adăugat, nu mă miră faptul că a atras o audienţă de alternative rock şi a fost un succes masiv.

În lipsa lui Andy Vowles (plecat permanent din grup în urma conflictelor creative din timpul producţiei lui Mezzanine) şi Marshall (care şi-a luat timp liber ca să stea cu familia), 100th Window (2003) e un album Massive Attack “in name only”, fiind asamblat în studio doar de către Del Naja şi Neil Davidge, plus muzicieni de sesiune (Bruschini şi Harris, reţinuţi de pe Mezzanine, bateristul Damon Reece, fost membru Spiritualized, claviaturistul Alex Swift, violonistul Stuart Gordon, harpistul Skaila Hanka) şi puţinii vocalişti care au putut fi aduşi în studio de astă datăÂ - a/k/a vechiul complice HoraceÂ Andy şi SinÃ©ad O’Connor. Uh oh. Dacă în anii ’90 fiecare album Massive Attack prezenta un sunet diferit faţă de cel anterior, 100th Window îl găseşte pe Del NajaÂ bălăcindu-se în continuare în mocirla sonică a lui Mezzanine, dându-i lui 100th Window acelaşi sunet adânc şi opresiv,Â frecvenţe joase şiÂ ecouriÂ omniprezente şiÂ ritmuri distorsionate. De fapt,Â diferenţele sunt în detalii: 100th Window nu are la fel de multe riff-uri de grunge agresive făcute special pentru a ademeni alternative-rock-erii (de fapt, influenţele de alt-rock/post-punk aici sunt aparent înlocuite de o tendinţă către ambient şi ceea ce Wikipedia numeşte “Minimal Techno”, orice dracu e aia…), are ceva mai multe momente relaxate în mijlocul claustrofobiei muzicale şi nu are o producţie la fel de densă şi încâlcită. Plus,Â Del Naja cu Davidge au regresat laÂ problema lui Protection şi extind majoritatea pieselor undeva între 6-8 minute oricât de slab ar fi materialul, cauzând repetiţie excesivă (“Everywhen”, “Small Time ShotÂ Away”, “Name Taken”, “Antistar”)Â şi handicapând aranjamentele cinematice/dramatice/<insert adjective here>.Â Oh yeah, şiÂ O’Connor are o voce ceva mai subţire ce personal nu cred că se potriveşte la fel de bine cuÂ muzica în comparaţie cuÂ muzele anterioareÂ ale grupului ca Nelson, Thorn, Jay şiÂ Fraser, but hey, nu-i o problemă fatală. Partea bună? În afară de prezenţa inexplicabilă a piese slabe (plictisitorul “Everywhen”, cel mai bine descris drept “an ambient death march”, coma muzicalăÂ ”Small Time Shot Away”) – WTF is this, Blue Lines?! -,Â piesele în general sunt tot bune (groove-ul monoton, abraziv “Future Proof”, “A Prayer for England”, condus de un riff de bas inversat, piesa ambientală okay “Name Taken”, “Antistar”), şi din nou avem câteva care se disting precum: o fotocopie a lui “Teardrop” intitulată “WhatÂ Your Soul Sings” (cu un contrast interesant între ritmul electronic, aproape industrial şi melodia mai “optimistă”), ameninţătorul “Special Cases” (unde versurile “cheesy” încearcă dar nu reuşesc să saboteze producţia bună) şiÂ obsedantul “Butterfly Caught” (a cărui atmosferă opresivă ascunde destul de bine faptul că e doar un “drone” de 7:36 minute, cu viori ocazionale). 100th Window e în total un album bun Massive Attack, dar eÂ practic oÂ continuare de la Mezzanine şi într-o comparaţie directăÂ Window e făcut praf la aproape tot de Mezzanine (piese, producţie, vocalişti, etc.)Â - dovadă că ideea “dă-le oamenilor exact ce vor din nou” e o sabie cu două tăişuri.

Încă o pauză lungă, încă un album Massive Attack. La prima vedere, Heligoland (2010) pare să inverseze stagnarea care a lovit grupul cu 100th WindowÂ (o stagnare ce sună okay dar tot stagnare e): Marshall a revenit, Davidge din nou co-produce alături de grup, mai mulţi muzicieni de sesiune participă la înregistrăriÂ (dar, ciudat, nu şi Angelo Bruschini), iar albumul conţine cei mai mulţi vocalişti adiţionali recrutaţi de grup în cariera lor – în afară de omniprezentul Andy, Heligoland are contribuţii din partea: Tunde Adebimpe (TV on the Radio, grup de care n-am auzit), Damon Albarn (Blur, Gorillaz), Hope Sandoval (Mazzy Star), Guy Garvey (Elbow) şi Martina Topley-Bird (Tricky). Sună promiţător până în momentul în care chiar ascult albumul, care nu prea reuşeşte să mă impresioneze. Okay, către creditul albumului, Heligoland nu se duce din nou exclusiv la întunericul sonic al lui Mezzanine-100th Window, având în schimb ceva mai multă varietate de piese şi evitând astfel caracterul monocromatic al celor două albume anterioare. Plus, piesele aici au lungimi rezonabile. Şi creditul se opreşte aici. Defectul fundamental al lui Heligoland este că Del Naja, Marshall şi Davidge or evita noroiul sonic care l-au creat pe Mezzanine dar în proces practic jupoaie din producţia lor instrumentaţia densă şi experimentalismul, aplicând un stil de producţie minimalist – hell, au regresat atât de mult sonic încât în comparaţie cu Heligoland, Blue Lines sună ca Protection/Mezzanine. Instrumentaţia redusă, minimalistă (drum machines + sintetizatoare, în general…) e atât de anorexică încât strică orice plăcere derivată din piesele bune (“Pray for Rain”, o copie a lui “In a Lonely Place” de New Order -Â Adebimpe are nişte vocale okay dar mi se pare că încearcă să sune prea mult ca Ian Curtis -, “Babel”, “Paradise Circus”, “Saturday Come Slow”) ale albumului, ca să nu mai vorbim de faptul că practic omoară piesele slabe (“Splitting the Atom”, “Girl I Love You”, “Psyche”, “Flat of the Blade”, “Rush Minute”, “Atlas Air”). Oricât de okay ar fi piesele din punct de vedere calitativ, această calitate este anulată de anorexia sonică, făcând din Heligoland cel mai slab album Massive Attack până acum – e practic propriul lor To the 5 Boroughs.