21.May.2010 / Muzică / 1,069 vizualizări /

TDCSNA: Kyuss

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Kyuss.

Kyuss

Y’know, eu mereu aveam impresia că tot sudul Californiei e format din Los Angeles, San Diego şi un mare deşert gol la graniţa cu Nevada. Obişnuiam să mă întreb dacă locuiesc oameni acolo şi, dacă da, de ce naiba mai stau într-o zonă pustie în care nu-i nimic de făcut?

Şi dup-aia am ascultat Kyuss. Holy shit, acuma vreau să mă mut în deşert cu o chitară electrică şi multă iarbă.

Kyuss sunt un grup de rock din Palm Desert, California, existent între 1988-1995. Meritul lor principal este că au fost pionierii stoner rock-ului, unul din cele mai 100% awesome genuri de rock pentru mine din perioada recentă. Membrii grupului au fost:

John Garcia - vocal
Josh Homme – chitară, vocal backup foarte rar
Nick Oliveri – chitară ritm (1988-1991), bas (1991-1992)
Scott Reeder – bas (1992-1995)
Chris Cockrell – bas (1988-1991)
Brant Bjork – tobe (1988-1993) <obvious joke goes here>
Alfredo Hernández - tobe (1993-1995)

Numele lor vine de la un monstru din jocul Dungeons and Dragons (nu se pronunţă cum se scrie, ci “kai-us”).

Genul de stoner rock, aşa cum e practicat de Kyuss şi grupuri precum Sleep şi Electric Wizard, se reduce la o ecuaţie destul de simplă: Black Sabbath (şi chestii similare) + blues-rock + elemente psihedelice + multă iarbă = AWESOME, dude. Şi, hei, nu pot să contest o astfel de ecuaţie. Kyuss se diferenţiază în primul rând prin faptul că, alături de Sleep, au fost primii care au cântat în acest stil.

Din punct de vedere muzical, influenţele lui Kyuss sunt evidente (Black Sabbath şi Blue Cheer, pentru a numi două grupuri specifice). Dar atracţia principală în cadrul lor e combinaţia între chitările simultan monolitice şi foarte “trippy” ale lui Homme – tipul e atât de dedicat sunetului masiv încât şi-a acordat chitara la C# în loc de E şi a băgat-o prin amplificatoare de bas – şi vocalele ameninţătoare ale lui Garcia, care practic mă forţează să utilizez adjectivul “badass”. Ca o paranteză, vocea lui Garcia sună ca rezultatul unei combinaţii genetice între James Hetfield, Jim Reid şi un cântăreţ de blues (nu pot să mă decid dacă să zic Muddy Waters, aşa că mai bine las pe experţi să se pronunţe…) - cu alte cuvinte, are o voce guturală şi enervată potrivită perfect pentru stilul Kyuss (din păcate, diviziunea islandeză a proiectului Rockstar Genetic Clusterfuck a suferit un dezastru nuclear de proporţie Hiroshima când încercau să le combine ADN-ul lui Kate Bush cu o fată de patru ani). Cât despre secţiunea de ritm, ce mare treabă au de făcut? Brant şi Hernández amândoi au un stil de a-şi zdrobi kit-urile repetitiv şi “groovy”, asemănător cu Phil Rudd sau Charlie Watts, iar Oliveri şi Reeder alternează între dublarea riff-urilor lui Homme pentru a spori masivitatea unui sunet deja gigantic sau melodii de contrapunct ce complementează sus-numitele riff-uri grozave.

OK, dacă tot am terminat cu descrierea, e timpul să mă fac de râs cu adorarea/veneraţia excesivă a unui grup favorit. Whoopeee.

Ca să scap de gluma evidentă: albumul de debut al lui Kyuss, Wretch (1991), ar fi mai corect numit “wretched“. Dar serios, acest debut e o anomalie în discografia Kyuss - pentru un grup faimos ca inventatorii stoner rock-ului, Wretch sună suspicios de mult ca un album de metal generic. Vina principală aparţine producătorilor Catherine Enny şi Ron Krown, care-i dau albumului un sunet simplu şi direct – tobe cu un sunet “uscat”, lipsit de reverb, chitări amplificate normal, bas-ul lui Oliveri sunând ca cel al lui John Entwistle - care o fi el agresiv dar pur şi simplu nu se potriveşte cu stilul grupului (pentru o comparaţie, Wretch = Isn’t Anything, iar următoarele 2 albume = Loveless). Well, bine, n-ajută nici faptul că Garcia, Homme, Oliveri şi Brant nu şi-au găsit încă stilul şi dedică majoritatea albumului sus-numitului heavy metal generic, alternativ rapid (“Love Has Passed Me By”, “Isolation”) sau încet (curios – astea tind să aibe riff-urile mai distinse; excepţia ar fi instrumentalul ”Stage III”, care suferă de pe urma unei producţii stupide unde toată piesa e trecută printr-un flanger). OK, există piese care arată drumul către stilul adevărat al grupului (riff-ul Black Sabbath-ian şi vocalele excelente din “Son of a Bitch”, influenţa de blues-rock din “Black Widow”, “The Law” – prototipul pieselor extinse, multipartite ce urmează) şi altele care cel puţin furnizează nişte riff-uri bune (începutul brutal “(Beginning of What’s About to Happen) Hwy 74″, “Katzenjammer”, alternând între un riff rapide de punk-metal şi o parte de Black Sabbath, ”Deadly Kiss”, “I’m Not”, “Big Bikes”), dar nu sunt destule pentru a compensa pentru faptul că Wretch e un debut în mare parte eterogen, cam mediocru şi nereprezentativ.

Fun fact: am uitat să menţionez că copia mea e masterată ca dracu’?

Kyuss – (Beginning of What’s About To Happen) Hwy 74

Kyuss – Son of a Bitch

Kyuss – I’m Not

Kyuss reuşesc să decoleze şi s-ajungă la altitudinea de zbor cu Blues for the Red Sun (1992), primul lor album care justifică opinia mea (puţin) exagerată că sunt “awesome”. Întâi de toate, producătorul Chris Goss merită un mare “high five” fiindcă, spre deosebire de Enny şi Krown, înţelege stilul grupului şi furnizează o producţie pe măsură. Yeah, Sun e primul album cu sunetul monolitic brevetat Kyuss – chitări acordate la C în loc de E, frecvenţe joase predominante, tobe mai bine înregistrate şi o cantitate exactă de reverb şi ecou pentru a accentua caracterul esenţial psihedelic al grupului, cu rezultatul fiind un album care sună practic ca un cutremur uriaş pus pe muzică, simultan agresiv şi spaţial. OK, mai apar vreo două instrumente noi (shaker pe “Writhe”, chitară acustică pe “Capsized”), dar majoritatea gălăgiei e făcută de clasicul chitară-bas-tobe. Vestea şi mai bună: Kyuss şi-au definitivat stilul şi s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor, perfecţionând riff-urile de buldozer şi grefând peste ele elemente “trippy” precum structuri extinse, multipartite ce fac albumul să sune ca un “jam session” foarte lung, (“50 Million Year Trip (Downside Up)”, “Freedom Run”, “Mondo Generator”), contraste dinamice extreme (“Thumb”, “Thong Song”), pasaje cu improvizaţii instrumentale de space-rock/psychedelic rock (cam toate piesele au cel puţin unul) şi piese instrumentale de legătură (“Molten Universe”, “Apothecaries’ Weight”, ”Caterpillar March”, tribalul “800″, “Capsized”, “Yeah”). De fapt, Sun e atât de consistent calitativ (toate piesele de legătură dar în special ameninţătorul “Molten Universe”, care l-aş numi “doom metal” dacă aş înţelege ce naiba e doom metal, riff-ul melodic din ”Apothecaries’ Weight” şi groove-ul masiv din “Caterpillar March” – sunând ca un “Trampled Underfoot” metal-izat -, “Writhe”, “Allen’s Wrench”) încât mi-e greu să aleg care piese se disting mai mult ca altele – de dragul îndrumării, o să le aleg pe următoarele: începutul energetic ”Thumb” (cu un ritm de 3/4 şi un riff necruţător, monoton ce-mi amintesc de “Hole in the Sky” de Black Sabbath), “Green Machine” (perfecţionând repetiţia hipnotică care atâtea grupuri de Krautrock au încercat să atingă fără succes…), piesa extinsă epică “50 Million Year Trip (Downside Up)” (dacă Pink Floyd ar fi trăit în deşertul californian, poate că ar fi sunat aşa?), amuzantul “Thong Song” (ducând dinamica Pixies la extrema logică – versurile sunt doar chitară + voce, Brant şi Oliveri intervenind doar în refren), “Freedom Run” (care are o introducere creepy dar cam lungă la 1:30 minute, dar compensează prin restul piesei, în special printr-un riff asemănător cu cel din “War Pigs”) şi “Mondo Generator”. Concluzia? Sun e un album excelent şi super-cool care trebuie ascultat cel puţin odată. Preferabil la volum asurzitor şi, dacă aveţi genul de boxe cu controluri separate pentru “treble” şi “bass”, cu bas-ul dat la maxim \m/.

Kyuss – Thumb

Kyuss – Green Machine

Kyuss – Thong Song

Fără îndoială încurajaţi de succesul lui Sun, Kyuss au decis că pentru următorul album cea mai bună idee ar fi să intensifice şi să ducă stilul lor până la limită. Oh yeah, şi c-ar fi o idee bună să-l aducă pe Scott Reeder în locul lui Nick Oliveri (nu prea pot comenta în legătură cu asta fiindcă nu văd vreo diferenţă, sincer). Rezultatul este Welcome to Sky Valley (1994), albumul care demonstrează că cea mai bună continuare de la un album clasic e alt album clasic. Sky Valley amplifică calităţile psihedelice ale lui Sun dar scapă de piesele de legătură, aici înlocuite cu mai multe improvizaţii de ansamblu de apropie albumul mai mult de progressive metal (holy shit, am avut dreptate când i-am comparat cu Pink Floyd?!) şi o alternanţă între piese extinse (“Gardenia”, “Supa Scoopa and Mighty Scoop”, “Space Cadet”, “Whitewater”) şi piese mai scurte (“100°”, brutalul “Conan Troutman”) – până şi piesele cu durate mai “normale” de 4-5 minute conţin pasaje extinse de improvizaţie (instrumentalul “Asteroid” – “Interstellar Overdrive” much? -, “Demon Cleaner”, “Odyssey”, cover-ul piesei “N.O.” de Across the River). Ceea ce face din Sky Valley un succes e, păi, în afară de faptul că Goss furnizează din nou sunetul perfect şi Homme comută versatil între riff-uri de metal şi tangente “spaţiale”, e faptul că albumul se laudă din nou cu o consistenţă calitativă remarcabilă şi piese distinse precum “Gardenia” (continuând să demonstreze că patru californieni cu chitări şi multă marijuana şterg oricând podeaua cu germani cu sintetizatoare; plus, groove-ul ăla funky din mijloc mă sileşte să găsesc un mod de a dansa şi a face headbanging în acelaşi timp), ”Supa Scoopa and Mighty Scoop” (poate o piesă să sune simultan mânioasă şi relaxată? sau riff-urile în stil Cream care sunt memorabile şi mişto? sau solo-ul de tobe? yeah, o să mă opresc acum), energeticul “100°” (care jur că se bazează pe o variaţie a riff-ului din “Speed King” de Deep Purple), piesa acustică de blues-rock “Space Cadet”, “Demon Cleaner” (cu o performanţă Jesus and Mary Chain-tastică de Garcia), “Odyssey” (în ritmul ăsta o să mi se termine sinonimele pentru “awesome”… argh…), “N.O.” (cu chitară adiţională Mario Lalli, tipul care a scris piesa originală) şi concluzia corespunzător de epică “Whitewater” (am menţionat şi piesa ascunsă, o parodie a doo-wop-ului cu versurile Well honey you know you can and will lick my big fat doo? ROFL).

Fun fact: Există două versiuni de la Sky Valley: versiunea care pune toate cele 10 piese la un loc în 4, şi versiunea care are piesele separat. Ghiciţi care o am eu.

Kyuss – Gardenia

Kyuss – Supa Scoopa and Mighty Scoop

Kyuss – Space Cadet

Kyuss – N.O.

Yeah, chiar asta face. În caz că fontul de pe copertă e prea imposibil de citit, numele ultimului album Kyuss e …And the Circus Leaves Town (1995). Nu credeam că pierderea unui baterist ar fi un semn grav, dar dovezile sunt clare: înlocuirea lui Brant cu Hernández coincide cu o scădere calitativă. Prima problemă a albumului ar fi producţia lui Chris Goss, anterior atât de trainică dar care aici pare că şi-a pierdut din forţa monolitică – mixajul pare să fie ceva mai direct, fără reverb-ul ocazional sau micile detalii ce accentuau caracterul psihedelic. Oh yeah, şi n-ajută faptul că vocalele lui Garcia aici cad la fundul mixajului şi practic necesită efort să fie auzite. Sau faptul că Goss tinde să abuzeze mai mult de “panning” şi să separe în anumite piese chitările şi basul pe canale audio separate - WTF? N-are nici un sens. În afara a două piese ceva mai “mellow” (“Phototropic”, care începe destins înainte de a se lansa într-un alt riff de Black Sabbath şi ”Catamaran”), restul lui Leaves Town optează pentru asaltul seismic marca Kyuss. Asta ar fi okay dacă n-ar fi micul detaliu unde apar pentru prima oară de la Wretch nişte piese mai mediocre, nedistinse (instrumentalul “Thee Ol’ Boozeroony”, “Gloria Lewis”, “Phototropic”, “El Rodeo”, “Tangy Zizzle”, piesa de 30 minute “Spaceship Landing”, care începe puternic dar eventual moare de oboseală). Bine, bine Leaves Town are şi el partea sa binemeritată de piese bune (“Hurricane”, funk-rockul “One Inch Man”, “Jumbo Blimp Jumbo”, “Size Queen”, “Catamaran”), dar e un sfârşit ceva mai slab comparat cu Sun şi Sky Valley.

Kyuss – One Inch Man

Kyuss – Catamaran

Şi albumul final Kyuss, genul super-mega-postum-final, se dovedeşte a fi EP-ul Kyuss/Queens of the Stone Age (1997), care conţine trei piese mai rare Kyuss şi primele trei piese ale noului grup al lui Homme, Queens of the Stone Age (aţi auzit de ei, nu?). Piesele Kyuss din punct de vedere sonic sunt cam deficiente – Goss e înlocuit ca producător de Patrick Hutchinson, Bill Bizeau şi Fred Drake, nici unii dintre ei înţelegând esenţa grupului şi astfel dându-le sunetul direct al lui Wretch (şi dacă mă gândesc bine, ăsta ar fi de fapt sunetul Queens of the Stone Age…). Meh. Iar materialul în sine e okay dar nu la nivelul lui Sun sau Sky Valley: un cover reuşit de la “Into the Void” de Black Sabbath, agresivul “Fatso Forgotso” şi rapidul “Fatso Forgotso Phase II”. Piesele Queens of the Stone Age de asemenea sunt bune deşi suferă puţin în domeniul masterării: “If Only Everything” (care a fost reînregistrat pentru albumul de debut), “Born to Hula” şi instrumentalul sinistru “Spiders and Vinegaroons” (ale cărei chitări reverberate sunt altfel în general absente din stilul QOTSA).