TDCSNA: Killing Joke

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Killing Joke.

Nota autorului: azi, 9 august 2009, am împlinit 18 ani. Yeah, aceeaşi zi ca bombardarea Nagasaki, omorurile Tate-LaBianca şi demisia lui Nixon.

Fiindcă mă tot lovesc de un zid de neinspiraţie încercând să termin un alt review de film şi n-am făcut un articol de 1-2 luni, iată un nou TDCSNA.

Killing Joke

Killing Joke

Formaţi în 1978 în Notting Hill, Londra, Killing Joke sunt un grup de post-punk care au devenit o influenţă importantă asupra genului de industrial metal şi alternative rock în general, cu adepţi precum Nirvana,  Nine Inch Nails, Ministry, Big Black, Godflesh, Prong, Metallica, Primus, Jane’s Addiction, Soundgarden şi Faith No More. Pe parcursul carierei lor au avut următorii membri:

Jeremy “Jaz” Coleman – vocale, claviaturi (1978-prezent)
Kevin “Geordie” Walker – chitară (1978-prezent)
Martin “Youth” Glover – bas (1978-1982, 1992-prezent)
“Big” Paul Ferguson – tobe, vocal backup (1978-1987, 2008-prezent)
Paul Raven – bas (1982-1992)
Martin Atkins – tobe (1988-1991)
Nick Hollywell-Walker – claviaturi, programare (1994-2005)
(grupul a fost în hiatus între 1982-1983, 1991-1994 şi 1996-2002)

Numele lor aparent derivă din schiţa “The Funniest Joke in the World” din faimosul serial Monty Python’s Flying Circus.

Killing Joke sunt probabil grupul de post-punk care derivă cea mai mare influenţă din heavy metal, în special sunetul apocaliptic şi super-încetinit al lui Black Sabbath. Baza stilului Killing Joke este combinaţia între chitările minimaliste, agresive ale lui Geordie, sintetizatoare robotice (influenţate de gothic rock, Kraftwerk şi Can), vocalele stridente ale lui Jaz Coleman (cel puţin în faza iniţială; mai târziu a adoptat un stil mai melodic şi a ajuns să sune ca Robert Smith de la The Cure) şi ritmuri viscerale furnizate de Ferguson şi o duzină de alţi înlocuitori precum Atkins, Dave Grohl şi Ted Parsons. De fapt, cea mai simplă şi corectă descriere a sunetului grupului îi aparţine lui Ferguson, care i-a descris ca fiind “the sound of the Earth vomiting“.

Articolul o să fie uşor abreviat deoarece îmi lipsesc toate EP-urile grupului şi următoarele albume: The Courtauld Talks (1989), Extremities, Dirt & Various Repressed Emotions (1990), Pandemonium (1994), Democracy (1996), Killing Joke (2003) şi Hosannas from the Basements of Hell (2006).

kj-kjDebutul autointitulat Killing Joke (1980) arată că grupul suferă de “sindromul Stone Roses“, de albumul de debut este cel mai bun din întreaga carieră a grupului. De fapt, acesta este albumul esenţial Killing Joke, stabilind formula de chitări + sintetizatoare + ton apocaliptic care a fost preluată, prelucrată şi dezvoltată de atâte grupuri de industrial metal şi noise rock ale anilor ’80. Pe parcursul albumului grupul amestecă muzica dance şi metal cu rezultate excepţionale unde sintetizatoarele pulsante şi accentele de dans accentuează caracterul agresiv al pieselor în loc să-l dilueze (“Tomorrow’s World”, sunând ca o piesă Black Sabbath distorsionată prin perspectiva post-punk, instrumentalul “Bloodsport”, “Complications”, “Change”, ultima fiind piesa cea mai apropiată de dance în contrast cu influenţa de metal ce domină albumulu). Cele mai bune piese sunt: “Requiem” (cu un riff armonic, hipnotic de Geordie), asaltul tribal, neîndurător din “Wardance”, riff-ul central ameninţător din “The Wait” (mai târziu cu un cover de Metallica), piesa extinsă “S.O.36” şi “Primitive”.

kj-wtf!Spre deosebire de multe alte grupuri care suferă de sindromul Stone Roses, Killing Joke nu şi-au deraiat cariera imediat. În schimb, grupul reuşeşte să-şi menţină avântul pe What’s THIS For…! (1981), un album care dacă nu reuşeşte să ajungă la aceleaşi culmi ca Killing Joke, totuşi se apropie foarte mult. Grupul menţine fundaţia post-punk-metal-Kraftwerk şi intensitatea anterioară dar experimentează cu detaliile: vocea lui Coleman e trecută prin mai multe procesoare şi efecte ca înainte, iar în contrast cu preponderenţa de agresiune de pe Killing Joke, What’s THIS For…! balansează impulsurile de dance şi metal ale grupului. Experimentele (funk-rockul încordat “Tension”, ale cărui riff-uri ciopârţite şi tobe tribale sună ca o parodie a piesei “My Sharona” de The Knack, piesa monotonă în stil New Order “Butcher”, ) nu ascund esenţa sumbră a grupului totuşi: versurile lui Coleman sunt la fel de sumbre şi ameninţătoare ca înainte, iar Geordie nu şi-a terminat încă rezerva de riff-uri clasice (“The Fall of Because”, sugerând un “Atrocity Exhibition” mai violent, “Who Told You How”, “Exit”). Deşi raportul piese clasice-piese bune e mai slab, piese precum paranoicul “Unspeakable”, “Follow the Leaders” (în acelaşi stil ca “Bloodsport” de pe debut) şi piesa extinsă “Madness” (refrenul piesei este “This is madness!”; vă las pe voi să faceţi gluma evidentă) sunt la fel de memorabile ca cele de pe debut.

kj-rRevelations (1982) a fost înregristrat în Köln într-o perioadă de dificultăţi interne, care au culminat cu Coleman şi Geordie mutându-se o perioadă în Islanda deoarece erau convinşi că se apropia sfârşitul lumii. Aceste dificultăţi se resimt în album, care din punct de vedere calitativ e mai slab ca primele două albume şi lipsit de coeziune, iar producţia lui Conny Plank fură din sunetul visceral şi puternic de anterior prin procesarea excesivă (tobele lui Ferguson sună în particular castrate). Totuşi, din toate piesele slabe şi nedistinse (“Chop-Chop”, “The Pandys Are Coming”, “Chapter III”, “Have a Nice Day”, minimalistul “Good Samaritan”, “Dregs”) se disting următoarele: riff-ul monstruos din “Hum”, disonantul “Empire Song”, influenţa de Krautrock din “We Have Joy” şi maniacalul “Land of Milk and Honey”.

kj-fdDupă o perioadă confuză, reîntoarcerea lui Coleman şi Geordie şi plecarea lui Youth (înlocuit de Paul Raven), Killing Joke şi-au revenit într-o oarecare măsură cu Fire Dances (1983). Întâi, schimbările care au avut loc şi efectele lor. Raven este un înlocuitor bun, beneficiind de faptul că Youth se restrângea în mare parte la rolul tipic al basului în rock (cântând notele de bază şi urmărind riff-urile), iar interacţiunea dintre Ferguson şi Raven nu suferă mult. În general, piesele de pe album au un caracter diferit de Revelations, fiind mai tribale şi apropiate stilistic de primele două albume. Coleman nu mai are vocalele maniacale de înainte, sunând acum ca Robert Smith din The Cure. Producătorul John Porter, în schimb, can go fuck himself. Iarăşi sunetul Killing Joke e stricat printr-o producţie subţire şi supra-procesată, ce stoarce toate joasele şi dă albumului un sunet castrat, cu prea multe înalte şi “midrange” Raportul de piese slabe (începutul nepromiţător “The Gathering”, “Frenzy”, “Harlequin”, monoton dar plictisitor, “Feast of Blaze”, “Song and Dance”, încă o imitaţie New Order cu “Dominator”, “Lust Almighty”), în contrast cu piesele bune (“Fun and Games”, riff-ul disonant din “Rejuvenation”, “Let’s All Go (to the Fire Dances)”) se pare că e mai mult sau mai puţin acelaşi de pe Revelations. În total, Fire Dances e un album tranzitoriu, marcând evoluţia de la stilul primal iniţial la sunetul ulterior accesibil şi melodic, iar calitatea suferă din acest motiv.

kj-ntNight Time (1985) reprezintă o revenire pentru Killing Joke, şi ultimul lor album bun din anii ’80. Depăşind problemele interne, grupul reuşeşte de data aceasta să echilibreze latura lor agresivă, primală manifestată la începutul carierei şi latura melodică, accesibilă, ce începea să se manifeste. În afara balanţei între proto-industrial-metalul anterior şi accentele de New Wave/post-punk îndatorate grupului New Order, ajută bineînţeles faptul că de data aceasta toţi membrii au lucrat mai mult şi au compus piese mult mai bune decât cele in perioada confuză RevelationsFire Dances (“Night Time”, combinând un riff ascendent de Geordie cu un ritm de dance, “Darkness Before Dawn”, suprapunând un riff rapid peste un ritm insistent şi sintetizatoare simultan calme şi ameninţătoare, hipnoticul “Tabazan”, “Multitudes”, “Europe”). Producătorul Chris Kimsey dă albumului o suprafaţă sonică tipică anilor ’80: tobe ce folosesc efectul “gated reverb”, drum machines/ritmuri electronice, sintetizatoare (aplicate frugal, dar totuşi prezente) şi chitări cu distorsionare procesată ce le fură într-o oarecare măsură din putere. Nu e la fel de rău ca atrocităţile comise de Conny Plank şi John Porter, şi se potriveşte mai bine cu materialul prezent. Piesele cele mai de succes sunt, coincidental, cele trei single-uri care au fost lansate de pe album: “Love Like Blood”, al cărui riff-uri dure, arpegiate şi ritm de dans sună ca o fuziune de succes între The Cure şi New Order, piesa mai apropiată de vechiul stil al grupului “Kings and Queens” şi “Eighties”, cu un riff foarte asemănător cu cel din “Come as You Are” de Nirvana. De fapt, mai bine spus ar fi că Nirvana au adaptat şi modificat riff-ul din “Eighties”, încetinindu-l, adăugând câteva note ascendente şi cântându-l fără distorsionare în “Come as You Are”.

Brighter Than a Thousand Suns (1986) aruncă orice urmă a stilului de pe Killing Joke/What’s THIS For…! şi se concentrează pe stilul accesibil, melodic de pe Night Time. Rezultatele sunt foarte slabe, cauzând Killing Joke să-şi piardă din identitate sub producţia excesiv de lustruită şi atacul tocit. Outside the Gate (1988) reprezintă nadirul grupului. Killing Joke s-au destrămat în timpul înregistrării, cu Ferguson şi Raven fiind concediaţi iar Geordie având o implicare redusă, albumul sunând mai mult ca un album solo al lui Coleman decât un album Killing Joke. Producţia este şi mai proastă, abuzând de sintetizatoare şi ajungând la un sunet storcit, palid cu piese de New Wave/synthpop ce practic telegrafiază intenţia comercială de la kilometri depărtare.

Piese:


Killing Joke – Requiem


Killing Joke – Wardance


Killing Joke – The Wait


Killing Joke – Unspeakable

 


Killing Joke – Madness


Killing Joke – Hum


Killing Joke – Empire Song


Killing Joke – Fun and Games


Killing Joke – Rejuvenation


Killing Joke – Love Like Blood

 


Killing Joke – Eighties

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

3 Comentarii

  • Reply 9.August.2009

    Julia- iYli

    La multi ani!

  • Reply 10.August.2009

    Cristi

    thanks :)

  • Reply 10.August.2009

    ley

    Pe 9 a fost si ziua mea. Si tot 18 ani am facut.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.