17.Jun.2009 / Muzică / 962 vizualizări /

TDCSNA: Joy Division

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Joy Division.

Joy Division

Deşi Wire au fost printre primii care au creat genul de post-punk (un gen care-şi are rădăcinile în punk rock dar este mai experimental), Joy Division este grupul care a jucat cel mai important rol în definirea genului, într-o măsură în care primul grup asociat cu genul de “post-punk” propriu-zis este Joy Division. Formaţi în 1976, cariera lor a fost întreruptă în 1980 de sinuciderea solistului lor, Ian Curtis. Membrii au fost:

Ian Curtis – vocal
Bernard Sumner - chitară, claviaturi
Peter Hook – bas, vocal backup
Stephen Morris – tobe

Iniţial numiţi “Warsaw” (de la piesa “Warszawa” de David Bowie), ei s-au redenumit Joy Division în 1977 pentru a nu fi confundaţi cu grupul de punk Warsaw Pakt. Numele lor vine din romanul The House of Dolls, fiind un termen argotic pentru femeile evreice din lagărele de concentrare naziste forţate să se prostitueze pentru gardieni şi prizonieri. Nesurprinzător, au fost acuzaţi frecvent de fascism sau nazism, acuzaţii amplificate după ce primul EP a avut pe copertă imaginea unui membru Hitlerjugend.

Provenind din Manchester, grupul s-a format în urma unui concert susţinut de Sex Pistols în acel oraş în 1976. La început ei aveau un sunet tipic de punk, evidenţiat pe EP-ul lor An Ideal for Living (1978), dar odată ce au ajuns pe Factory Records şi au fost ajutaţi de producătorul excentric Martin Hannett, grupul şi-a consolidat stilul aparte, bazat în măsură egală pe contribuţiile membrilor: Hook are un stil original prin care tinde să cânte melodii înalte în loc de liniile melodice joase tipice altor basişti, pe care Sumner îl completează cu riff-urile sale ciopârţite şi minimaliste, uneori atonale. Morris e un baterist solid dar Curtis are o contribuţie importantă datorită vocalelor sale joase (asemănătoare cu cele ale lui Jim Morrison) şi versurilor sale mohorâte, dominate de reprezentări ale izolării, alienării şi dărăpănare urbană, multe inspirate din problemele cu care se confrunta (epilepsie tratată prost, abuz de alcool, depresie, insomnie).

Nu am EP-ul An Ideal for Living (1978), dar cele patru piese de pe EP se pot găsi pe compilaţia Substance (1988).

Cu Unknown Pleasures (1979), Joy Division se înscriu în categoria acelor grupuri ale căror debuturi reprezintă albume clasice, şi ilustrează perfect relaţia simbiotică între grup şi producătorul Martin Hannett. Deşi circulă poveşti întregi despre comportamentul său straniu, el este responsabil pentru sunetul pur şi simplu ameninţător al lui Unknown Pleasures, dându-i un sunet spaţios influenţat de muzica dub ce transformă albumul în echivalentul muzical al unui dezastru iminent. Hannett tratează instrumentaţia spartană a grupului cu mult reverb şi ecou, dar are destulă disciplină să se restrângă înainte să dilueze energia şi impactul visceral al grupului. Joy Division profită de acest avantaj pentru a crea o serie de piese excelente, atmosferice, unde toate elementele specifice grupului (chitările zimţate ale lui Sumner, melodiile înalte ale lui Hook, vocalele disperate ale lui Curtis) sunt perfecţionate şi sintetizate într-o serie de performanţe ce pot fi descrise doar ca fiind “creepy”. Nu există vreo piesă care să iasă în evidenţă, toate fiind la acelaşi nivel înalt calitativ: tensionatul “Disorder”, “Day of the Lords” (ale cărui riff-uri simple amintesc de primul album Black Sabbath), minimalistul “Candidate” (dominat de melodia simplă a lui Hook şi bateria lui Morris, Sumner contribuind zgomot de feedback reverberat), “Insight”, intensificarea treptată din “New Dawn Fades” (unde riff-ul ascendent al lui Sumner contrastează melodia descendentă a lui Hook), disperatul “She’s Lost Control” (unde Hannett accentuează atmosfera tensionată îngropând vocalul lui Curtis într-un nor de reverb şi ecou), rock-ul agresiv “Shadowplay”, hipnoticul “Wilderness”, freneticul “Interzone” şi piesa extinsă ”I Remember Nothing”, întruchiparea muzicală al cuvântului “DOOM”.

După succesul artistic al debutului, Joy Division s-au extins din punct de vedere muzical pe Closer (1980). Deşi stilul lor rămâne acelaşi, grupul şi Hannett tind să experimenteze mai mult cu aranjamentele, iar sunetul este mai sinistru, folosind mai mult sintetizatoare şi efecte obţinute în studio. Faptul că albumul a apărut după desfiinţarea oficială a grupului şi versurile sunt mai sumbre, aproape nihiliste ar tenta ascultătorii să re-interpreteze versurile din perspectiva problemelor ce au dus la moartea lui Curtis – o greşeală clasică ce trebuie evitată. Indiferent, Joy Division impresionează din nou cu Closer, creând un album unde toate piesele sunt la fel de excelente ca cele de pe Unknown Pleasures, diferenţa fiind că piesele de aici sunt mai agitate, mai tulburate, mai claustrofobice deşi instrumentaţia şi sunetul rămân austere. Din nou, nu există piese care ies în evidenţă, toate fiind egal de bune: disonantul “Atrocity Exhibition” (propulsat de ritmul tribal al lui Morris şi chitările scrâşnite ale lui Sumner), abrazivul “Isolation” (cu un ritm electronic şi dominat de claviaturi în loc de chitări), piesa încetinită “Passover”, rock-ul agresiv “Colony”, New Wave-ul încordat “A Means to an End”, atmosfericul ”Heart and Soul”, piesa dramatică, intensă “Twenty Four Hours” (alternând o secţiune lentă dar plină de anxietate şi un atac frenetic), piesa ambientală bazată pe o melodie de pian funebră “The Eternal” şi sfârşitul sumbru “Decades” (cu sintetizatoare ritmice de Sumner).

După desfiinţarea grupului au apărut o serie de compilaţii ale muzicii grupului. Dintre acestea doar două merită căutate. Prima este Still (1981), un album dublu format din piese înregistrate în studio dar care nu au apărut pe vreun album sau single, iar a doua parte este o înregistrare a ultimului concert Joy Division, înregistrat la Universitatea Birmingham pe 2 mai 1980. În primul rând, înregistrarea live trebuie aruncată – calitatea e incredibil de proastă, în unele părţi vocalele lui Curtis fiind chiar inaudibile. Acum, piesele de studio. Ca o compilaţie, evident piesele nu o să se ridice la aceeaşi calitate şi consistenţă ca Unknown Pleasures sau Closer, dar majoritatea sunt bune. Doar una sau două fac o impresie proastă (“The Kill”), restul sunt foarte bune (“The Sound of Music”, “The Only Mistake”, claustrofobicul “Something Must Break”) şi există câteva la acelaşi nivel ca piesele lor clasice, precum: “Exercise One” (unde Hannett tratează feedback-ul lui Sumner cu mult reverb, rezultând un efect ambiental), punk-rockul agresiv “Ice Age”, riff-urile atonale din “Glass” şi ameninţătorul “Dead Souls”. În plus, compilaţia se termină cu un cover live după “Sister Ray” de Velvet Underground. Cover-ul e okay în ciuda calităţii sonore slabe (piesa e redusă la 7 minute) dar inesenţial.

A doua compilaţie esenţială este Substance (1988), care în loc de piese rare şi nevalabile colectează toate single-urile grupului şi B-sideurile lor. Sigur, se repetă anumite piese care sunt uşor de găsit deja pe discuri sau Still (“She’s Lost Control”, “Dead Souls”, “Glass”) precum şi prezenţa a patru piese de pe EP-ul slab An Ideal for Living (“Warsaw”, “Leaders of Men”, “No Love Lost”, “Failures”), dar majoritatea sunt foarte bune (piesa de Krautrock “Digital”, “Autosuggestion”, piesa influenţată de Velvet Underground “Incubation”, “From Safety to Where…?”, “Komakino”, o imitaţie a piesei “Atrocity Exhibition”), iar single-urile şi B-sideurile lor şi anumite piese nelansate sunt esenţiale pentru orice fan Joy Division: piesa mai optimistă cu o atmosferă futuristă ”Transmission”, “Atmosphere” (combinând o melodie de sintetizator în stil ”drone” cu tobe tribale), piesa energetică cu o melodie de pop ”Love Will Tear Us Apart” (contrastând cu versurile deprimante), punk rock-ul propulsiv ”Novelty” (cu riff-uri agresive, apropiate de heavy metal) şi mecanicul “These Days”.

Piese: