TDCSNA: Jeff Buckley

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Jeff Buckley (Buckley? More like FUCKley, duhuhuhuhuhuh, right?!).

Jeff "Chick Magnet" Buckley

Unul din puţinele certitudini din rock ‘n roll pe care am învăţat-o timpuriu: tipii buni mor tineri, idioţii lipsiţi de talent rămân în viaţă. Cred că există deja foarte multe dovezi în privinţa asta (Clubul 27, glumele de prost gust dar amuzante despre dovada că Mark David Chapman era nebun, blah blah blah).

Well, Jeff Buckley (1966-1997) ar trebui canonizat doar pentru sentimentul de frustrare extremă cauzat de discografia sa: Buckley a reuşit să lanseze doar un album înainte să urmeze pe tatăl său, muzicianul de folk Tim “Song to the Siren” Buckley, şi să moară dintr-un accident (înecare în râul Mississippi, pentru cei curioşi). În marea tradiţie a rockerilor morţi ca Hendrix sau Cobain, restul discografiei lui Buckley e umplută de albume live, demo-uri făcute în casă, piese lăsate deoparte în timpul înregistrărilor, chestii din astea. Practic, rezultatul e că o să discut (cât de obiectiv pot) doar două albume.

Dar sunt două albume care sunt <blatant asskissing> destul de excelente </blatant asskissing>.

Buckley e în mare parte definit de două avantaje: 1. o voce impresionantă, care se întinde pe vreo 4 octave (sau cam aşa zicea ultima sursă care am consultat-o) şi capabilă de un falsetto care a influenţat alţi vocalişti de alt-rock precum Thom Yorke (yeah, el a recunoscut că performanţa de pe “Fake Plastic Trees” e îndatorată masiv lui Buckley), Matt Bellamy (nu că mă omor după Muse, dar e o influenţă) şi alţii, şi 2. o listă de influenţe largă, ce se întindea de la veterani precum Led Zeppelin, Queen, The Who şi celelalte grupuri de classic rock de rigoare la prog-rock (Rush, Yes, Pink Floyd), punk rock (Bad Brains), dream pop (Cocteau Twins), azilul de bătrâni ai rockului (Leonard Cohen, Bob Dylan şi Van Morrison, duh) şi Nusrat Fateh Ali Khan.

Aceste două elemente îi dau un oarecare avantaj fiindcă muzica sa, oricât de mult mi-ar plăcea, se integrează cu uşurinţă în cutia de “alternative rock” şi nu reprezintă vreo mare inovaţie sau împinge limitele genului. Okay, e bine înregistrată şi realizată, dar să nu pretind că e ceva mai mult. De fapt, cum sună muzica lui Jeff Buckley? Well, trebuie să recunosc că tipu’ e un student devotat Led Zeppelin, împrumutând de la ei anumite elemente (în principal structurile multipartite şi caracterul dramatic), dar el ia mai mult din piesele mai “calme”, ambiţioase sau de folk-rock (adică: membrul lui preferat LZ e mai degrabă Plant, spre deosebire de armata de fani Page), şi împinge acest fundament către un caracter mai “mellow” (multe chitări de Cocteau Twins), şi… er, cam atât.

Yeah, Buckley = unul din artiştii ăia care îi iubeşti când îi asculţi dar analiza atentă/detaliată nu capturează atât de bine calitatea muzicii. Mai bine trec la albume deja…

Grace (1994) are nişte pantofi mari de umplut: singurul album înregistrat de Buckley în timpul vieţii lui, întâmpinat incredibil de pozitiv de critici, blah blah blah, până şi Page + Plant au zis că e, şi parafrazez, “totally fuckin’ awesome, dude”. Şi, cum am zis, Jeff = unul din artiştii a cărui muzică suferă din urma analizei atente. Deci, Grace merită publicitatea senzaţională? Eu aş zice că “da”. Marea surpriză pentru mine pe album a fost creditul “Produced, Engineered and Mixed By Andy Wallace” – acelaşi Andy Wallace care cu Slayer, Nirvana (pe Nevermind, FFS) şi Sepultura s-a preocupat cu brutalitate sonică, aici stă la o parte şi nu încearcă să-l împingă pe Jeff către grunge sau să-l facă să-şi dea amplificatoarele la “11”. Şi oricât or imita Jeff şi ceilalţi muzicieni (basistul Mick Grondahl, chitaristul Michael Tighe, bateristul Matt Johnson) Led Zeppelin sau s-or apuca de “RAWK” (sfârşitul lui “Mojo Pin”, “So Real”, “Lover, You Should’ve Come Over”), sunt mult mai calmi şi de-abia ajung la un 4 pe scara de duritate (doar “Eternal Life” reuşeşte să KICK OUT THE JAMS MOTHERFUCKERS) – în general Buckley & co. au mai mult în comun cu de partea de folk-rock sau “Down by the Seaside” decât, să zic, “In My Time of Dying”, iar piesele super-calme sunt chiar minimaliste în instrumentaţie (cover-urile de la “Corpus Christi Carol” de Benjamin Britten şi “Hallelujah” de Leonard Cohen sunt amândouă chitară-plus-voce). Cu doar 11 piese, Grace e foarte eficient pentru un debut, dar rămâne vulnerabil dezavantajului că unele piese, sincer, sunt cam “absente” într-un fel sau altul – sunt okay dar cam… “indiferente” comparate cu restul materialului, şi singurul lucru care le salvează de la evaporare e Buckley însuşi (sus-numitul “Corpus Christi Carol” e mai mult o demonstraţie de falsetto şi chitări ce-l imită pe Robin Guthrie decât o piesă în sine, mă pregăteam să zic că “So Real” e excelentă deşi are un riff cam prea asemănător cu “Ten Years Gone”, dar diareea zgomotoasă din mijloc mi-a schimbat opinia, ca să nu zic de faptul că piesa pare neterminată pe alocuri). De asemenea, recunosc că monotonia instrumentală (totul e bas, chitară, tobe, claviaturi de Jeff şi Loris Holland, vibrafon de Matt Johnson şi tabla de Jeff şi Misha Masud pe “Dream Brother”, plus viori aranjate de Karl Berger), moliciunea generală a muzicii (o să mă trezesc cu o armată de fani enervaţi ai lui Jeff la uşă dacă zic că materialul ar fi beneficiat de o producţie mai musculară? Jur că uneori, frumos cât e, albumul sună uşor castrat…) şi lipsa de varietate în tonalitate (practic, albumul e o excursie de 56:55 minute prin diferite forme de melancolie) ies ceva mai mult în evidenţă prin analiză (am menţionat că tobele sunt pe alocuri lipsite de putere?), dar toate astea sunt doar pedanterii care dispar sub materialul solid (cover-ul de la “Lilac Wine” de James Shelton contracarează aranjamentul ce tinde spre “lounge jazz” cu o folosire efectivă a feedback-ului ca un instrument şi după aia mai multe chitări reverberate de Cocteau Twins, “Forget Her”) şi piesele excelente – toată lumea ştie cover-ul lui “Hallelujah” (infinit mai bună decât excrementul sintetic original al lui Cohen, dar cred că durata de 7 minute e exagerată… seriously, e o piesă structural simplă, 4-5 minute ar fi destul, 7 minute e “overkill” deja pentru mine…), dar pentru mine se disting şi: piesa duopartită “Mojo Pin” (prima parte e bazată pe un riff parcă luat din manualul lui Robin Guthrie sau The Edge şi un ritm sincopat, a doua = ROCKOUT; pe parcurs atmosfera de This Mortal Coil e completată de chitările uşor adrianbelew-iene ale lui Gary Lucas), pop-rock-ul mai bine dispus “Grace” (bazat pe un riff de chitară de 12 corzi mai mult creat de Gary Lucas, şi cu un aranjament efectiv de viori), rock-ul convenţional bazat pe chitară acustică “Last Goodbye” (îmi vine să zic că-mi aminteşte “Over the Hills and Far Away”…) “Lover, You Should’ve Come Over” (să văd dacă pot s-o descriu fără să zic “Since I’ve Been Loving You”… nah, nu pot. Multitracking-ul de la mijloc şi orga JPJ-iană de Loris Holland sunt impresionante totuşi), “Eternal Life” (menţiune specială pentru că e singura piesă chiar dură de pe album) şi influenţele orientale şi atmosfera “creepy” din “Dream Brother”.


Jeff Buckley – Mojo Pin


Jeff Buckley – Grace


Jeff Buckley – Eternal Life


Jeff Buckley – Dream Brother

O-kay, un review de la Sketches for My Sweetheart the Drunk (1998) o să fie puţiiin complicat. Povestea de bază e: Buckley l-a prins pe Tom Verlaine din Television ca producător şi s-a apucat să lucreze la un nou album cu Grondahl, Tighe şi doi baterişti, Eric Eidel (temporar – el apare pe “The Sky Is a Landfill”, “Morning Theft” şi “Vancouver”) şi Parker Kindred (înlocuitor definitiv pentru Johnson – restul pieselor). După trei sesiuni în total între 1996-1997 în New York şi Memphis, Buckley nu era mulţumit şi s-a decis să-l înlocuiască pe Verlaine cu Andy Wallace. And then he drowned. The end. Sketches e un album dublu: din câte am înţeles, primul CD e materialul înregistrat cu Verlaine (deşi apare şi un credit pentru Nicholas Hill, şi se pare că Chris “Soundgarden” Cornell a fost implicat în compilarea materialului) şi întregul grup care a fost lăsat deoparte, iar al doilea e în mare parte demo-uri făcute de Jeff în casă după ce l-a recrutat pe Wallace din nou. Oricum, primul CD de pe Sketches e singurul cu adevărat important deoarece conţine piesele cele mai “terminate”, ca să zic aşa, înregistrate cu ceilalţi muzicieni, produs de Verlaine şi practic gata. Aici, Buckley & co. nu deviază prea mult de la modelul lui Grace (Led Zeppelin + Cocteau Twins, practic), dar prezintă un sunet mai spontan şi “cu picioarele pe pământ”, datorită lipsei de overdub-uri sau a altor instrumente (aici e 100% chitară-bas-tobe după câte zice discul, deşi jur c-am auzit o orgă pe “Witches’ Rave” şi “New Year’s Prayer”) şi mai multă distorsionare şi agresivitate – reverb-ul e singurul element constant, dar aici e redus. Şi, hei, nu strică materialul iarăşi solid (cover-ul grunge-ificat, monoton de la “Yard of Blonde Girls” de Pendulum Floors, “Vancouver”) şi piesele memorabile (“The Sky Is a Landfill”, ca un “Eternal Life” încetinit şi politizat, undeva Prince se bate că nu a compus “Everybody Here Wants You”, o piesă pe care Grondahl profită de ocazie şi imită minimalismul funky specific Tinei Weymouth, “Opened Once”, probabil piesa cea mai apropiată de Grace de pe album – are şi chitările de Cocteau Twins! -, “Nightmares by the Sea”, cu un riff central care sună ca “Come as You Are” la o viteză mai rapidă, combinaţia de groove solid şi repetiţie hipnotică din “New Year’s Prayer”, “Morning Theft” şi “You & I”, ce sună ca o piesă de This Mortal Coil), deşi unele piese clar nu sunt terminate sau pur şi simplu slabe (nu mă omor prea mult după combinaţia de ritm sincopat şi melodii de pop din “Witches’ Rave” – e okay dar aş zice că e veriga slabă a discului) şi, well, caracterul nefinisat poate fi e o surpriză după Grace. Al doilea CD începe cu două mix-uri alternative de la “Nightmares by the Sea” şi “New Year’s Prayer” şi include exact o piesă înregistrată ca lumea (“Haven’t You Heard”, un blues-rock neterminat şi haotic) înainte de a cădea în abisul demo-urilor făcute în casă cu doar chitară şi voce, ce variază de la mediocre (“I Know We Could Be So Happy Baby (If We Wanted to Be)”, “Demon John”, “Your Flesh Is So Nice”, “Jewel Box”) la inascultabile (“Murder Suicide Meteor Slave”, un cover atroce, supralungit – 7. FUCKING. MINUTES! – de la “Back in N.Y.C.” de Genesis, “Gunshot Glitter”) înainte de a termina cu un cover înregistrat live de la “Satisfied Mind” de Jack Rhodes şi Joe Hayes. Practic, primul CD din Sketches şi “Satisfied Mind” sunt esenţiale – restul e mai mult o curiozitate decât altceva.


Jeff Buckley – The Sky Is a Landfill


Jeff Buckley – Nightmares by the Sea


Jeff Buckley – Morning Theft


Jeff Buckley – You & I

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

6 Comentarii

  • Reply 9.August.2010

    iulia

    Wow! Sunt impresionata de ce ai scris… Eu sunt nascuta in 79 si cand tu aveai probabil 5, 6 ani ascultam pasionata albumul grace al lui Jeff Buckley.. L-am reascultat de curand, cu placere, si am vrut sa vad ce scrie pe net despre el (in 94 nu aveam net la discretie). asa am dat de articolul tau.. misto!

    • Reply 10.August.2010

      Cristi

      Mersi! :D

      And, uh, Grace a apărut în 1994, eu în 1991, deci aveam vreo 3-4 ani. :)

  • Reply 31.August.2010

    Maia

    Cristi, tu si jeff buckley tocmai ati mai castigat un fan. Ai gusturi bune in domeniul ‘obscuritati’ si promit sa vreau sa vin (mai mare decat recunostinta fata de tine o sa fie, cel mai probabil, lenea) sa te ridic in slavi ori de cate ori mai ascult hipnotizata vreo trupa / vreun artist pe care l-am descoperit multumita talentelor tale de a ma face sa ma plesnesc cu palma peste frunte si sa zic “d’oh, eu cum de n-am dat peste ei?”

    • Reply 24.September.2010

      Cristi

      Mersi mult, si-mi pare bine ca-ti place :D

      O sa trebuiasca sa astepti totusi, a intervenit “viata reala” ca sa ma incetineasca. Oh yeah, si trebuie sa instalez tastatura romaneasca pe noul calculator :)

      • Reply 24.September.2010

        Cristi

        Si din curiozitate, ce alte grupuri ai mai gasit prin mine?

  • Reply 17.August.2016

    Manu

    Hei,buna seara! Cautam pe net informatii despre viata lui Jeff Buckley si am ajuns aici. Interesant articolul, imi place sa aflu alte pareri si cum sunt perceputi muzicienii de alte persoane,ascultatori.Am 42 de ani si abia acum doua luni am descoperit muzica lui, ascultand si vizionand un concert Chris Botti.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.