26.Mar.2009 / Muzică / 482 vizualizări /

TDCSNA: Jane’s Addiction

Jane's Addiction, 1988

Azi lansăm o serie nouă de articole: “Trupe De Care Sigur N-ai Auzit“, al cărui titlu probabil explică scopul. Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare.

În onoarea reuniunii recente şi a turului care urmează să înceapă pe 8 mai anul acesta, primul articol este dedicat lui Jane’s Addiction.

Jane’s Addiction (sau JA pe scurt), au fost un grup de alternative rock din Statele Unite, care a existat între 1985 şi 1991. Membrii grupului erau:

Perry Farrell (născut Peretz Fairstein) – vocal
Dave Navarro – chitară
Eric Avery - bas
Stephen Perkins – tobe

Numele lor vine de la vecina lui Farrell, Jane Bainter, care era dependentă de droguri.

Povestea lor e destul de simplă. Iniţial au devenit faimoşi în oraşul natal Los Angeles cântând în diferite cluburi. Au semnat un contract cu casa de discuri Warner Bros. Records în 1987, unde au creat două albume. Au fost unul din grupurile de alternative rock cele mai de succes, prefigurând popularitatea genului din anii ’90. În grup a izbucnit un conflict datorită cererilor financiare ale lui Farrell (el a cerut şi primit 62,5% din banii scoşi de pe urma albumului, celorlalţi revenind doar 12,5% fiecare), şi s-a adâncit atât de rău încât la un moment dat în ultimul tur, Farrell şi Navarro chiar s-au bătut pe scenă. Grupul s-a dezbinat în 1991, cu reuninuni in 1997, 2001 (în urma căreia au înregistrat un nou album), şi în final prima reuniune adevărată anul trecut (din celelalte lipsea Eric Avery).

JA aveau un sunet aparte în perioada existenţei, bazat în special pe amestecul rockului obişnuit cu alte genuri neaşteptate. Ei au avut în special o influenţă din punk, rockul gothic, metal şi funk. Un critic muzical le-a descris primul album ca “un amestec între Led Zeppelin şi The Cure”, care este o descriere corectă, dar mi se pare cam simplistă.

JA se distingeau prin faptul că fiecare din cei patru membri erau foarte talentaţi şi aveau un raport muzical special. Farrell e probabil principala problemă care unii oameni o au cu grupul, deoarece vocea lui este aspră şi nazală, dar odată ce te obişnuieşti cu ea, totul e OK. Versurile lui de asemenea tind să fie foarte originale şi neaşteptate, cu subiecte care variază de la poveşti de dragoste exprimate într-un mod neaşteptat, biografia unui criminal în serie şi sketch-uri mai ciudate. Navarro este atracţia principală a grupului, un chitarist foarte versatil, care poate trece de la riff-uri heavy metal foarte tari la melodii influenţate de rockul psihedelic din anii ’60 şi acustice fără să clipească din ochi. Şi ca bonus, toate melodiile lui sunt uşor de memorat şi bine create. Avery este “ancora” grupului: nu este un basist super-talentat ca John Paul Jones sau Flea, dar melodiile sale sunt un contrapunct bun pentru Navarro, fiind în mare parte minimaliste fără a deveni plictisitoare. Şi în anumite cazuri, basul său devine punctul focal al unei piese. Completând cercul, Perkins este unul din cei mai buni baterişti din alternative rock. El ţine ritmul perfect cu Navarro şi Avery indiferent de viteza unei piese, dar furia cu care îşi loveşte kit-ul de tobe asigură că nivelul de energie al grupului nu scade niciodată, iar în momentele mai relaxate mereu are la dispoziţie multe instrumente de percuţie care menţin atenţia ascultătorului.

Primul album lansat de Jane’s Addiction a fost albumul live Jane’s Addiction, apărut în 1987 pe Triple X Records. Deşi are anumite piese în plus care nu au apărut pe celelalte albume şi sunt faimoase pentru fani (“1%”, “Whores”, “Chip Away”), albumul în general nu merită un efort de căutat deoarece conţine ori piese care au apărut în forma definitivă pe următorul album (“Jane Says” şi ”Pigs in Zen”), ori cover-uri inesenţiale după piese faimoase (“Sympathy for the Devil” de Rolling Stones şi ”Rock ‘n Roll” de Velvet Underground).

Nothing’s Shocking, apărut pe 23 august 1988, este o declaraţie a intenţiilor absolut feroce. Începând cu intensificarea treptată a piesei “Up the Beach”, albumul explodează cu piese de rock energetice precum “Ocean Size”, “Had a Dad”, “Standing in the Shower…Thinking”, “Mountain Song” sau “Pigs in Zen”. Dar albumul nu se reduce doar la hard rock, ci în schimb arată o varietate mare, conţinând: o piesă de tip progressive rock despre criminalul în serie Ted Bundy (“Ted, Just Admit It…”), o piesa relaxată, psihidelică (“Summertime Rolls”), o baladă cu o influenţă pronunţată caribiană (“Jane Says”), un funk metal cu un pachet de suflători (“Idiots Rule”) şi un scurt interludiu de jazz (“Thank You Boys”). Albumul este o introducere excelentă în stilul formaţiei, dar următorul album este şi mai bun.

Ritual de lo Habitual, apărut pe 21 august 1990, este capodopera lui Jane’s Addiction. Albumul menţine nivelul de calitate stabilit de Nothing’s Shocking, dar adaugă o doză masivă de ambiţie şi o doză în plus de creativitate. După o introducere în spaniolă (poate cineva s-o traducă?), “Stop!” se debarasează de intensificările treptate, optând în schimb pentru un riff incredibil de rapid şi funky şi o structură cu mai multe părţi. Albumul arată o influenţă mai pronunţată din funk şi progressive rock, în cele două părţi respective. “No One’s Leaving”, “Ain’t No Right” şi marele single al albumului, “Been Caught Stealing”, sunt piese excelente de funk metal care accentuează contribuţia importantă a lui Eric Avery la sunetul grupei. Partea a doua conţine experimentele: două piese lungi influenţate de progressive rock dar irezistibile (“Three Days”, care începe ca baladă şi ajunge un rock masiv, “Then She Did…”, care are mai multe contraste dinamice), o piesă orientală în stilul lui “Kashmir” de Led Zeppelin (“Of Course”), şi o baladă psihedelică cu două părţi diferite (“Classic Girl”). Albumul este un tour de force, plin de melodii memorabile şi performanţe excelente, şi recomandat din plin.

În 2003, JA fără Eric Avery au înregistrat un alt album, Strays. Nu îl recomand atât de mult ca Nothing sau Ritual; nicio piesă de pe album atinge culmile primelor două albume, şi în general grupul dă impresia că îşi restrânge creativitatea în favoarea unei încercări de a obţine succes comercial. De fapt, e o pierdere de timp. Ascultaţi-l din curiozitate sau dacă vreţi să riscaţi.

Din păcate n-am putut găsi nişte clipuri bune pe YouTube. In schimb am uploadat cateva piese: