20.Apr.2009 / Muzică / 377 vizualizări /

TDCSNA: Faith No More

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Faith No More.

Faith No More, de pe coperta interioară a albumului "The Real Thing".

Continuând seria de grupuri funk-rock, Faith No More a fost un grup de alternative rock din California, care a existat între 1982 şi 1998. După o perioadă iniţială de haos (timp în care au trecut prin mai mulţi vocalişti, inclusiv la un moment dat Courtney Love), aliniamentul s-a stabilizat într-o măsură în 1984. Membrii săi au fost:

Mike Patton – vocal (1989-1998)
Chuck Mosley – vocal (1987-1989)
Jim Martin – chitară (1984-1993)
Trey Spruance - chitară (1995)
Dean Menta - chitară (1996-1997)
Jon Hudson – chitară (1997-1998)
Roddy Bottum – claviaturi (1982-1998)
Billy Gould – bas (1982-1998)
Mike Bordin – tobe (1982-1998)

Stilul Faith No More e bazat pe un amestec de mai multe genuri de muzică în cadrul abordării fundamentală de heavy metal, printre care funk, progressive rock, hip hop (sunt recunoscuţi ca unii din pionierii genului ”rap rock”), thrash metal, hardcore punk sau jazz, rezultând un sunet descris de un critic muzical ca “Brian Eno joins Led Zeppelin and Funkadelic“. Acest stil de muzică este rezultatul amalgamului diferiţilor membri ai grupului: “Big” Jim Martin se specializează în riff-uri copleşitoare de heavy metal ce dau grupului agresivitate şi energie. Secţiunea de ritm Billy Gould/Mike Bordin sunt cei care introduc elemente de funk, contrabalansând shredding-ul lui Martin. Bottum e practic “wild card”-ul grupului, adaugând culoare şi elemente neaşteptate între contribuţiile celorlalţi. Completând grupul este Mike Patton, unul din cei mai buni şi eclectici vocalişti din scena de alternative metal, având la comandă un număr imens de stiluri de cântat (un stil mai normal, ţipete brutale, death metal growl, falsetto, rapping, beatboxing, etc.) şi un talent pentru versuri absurdiste dar memorabile.

Primele două albume Faith No More, We Care a Lot (1985) şi Introduce Yourself (1987), sunt destul de slabe, unde elementele de rap şi metal par zdrobite cap în cap, în loc de integrate unul cu altul, şi vocea lui Chuck Mosely e prea aspră şi supărătoare, neputând fi comparată nici pe departe cu cea a lui Patton (care în vremea asta era în grupul Mr. Bungle). Singura piesă mai valoroasă ar fi sarcastica “We Care a Lot”, dar versiunea definitivă ar fi cea de pe albumul live You Fat Bastards: Live at the Brixton Academy (1990), ce beneficiază de prezenţa lui Mike Patton.

The Real Thing (1989) este primul album excelent Faith No More, un fapt şi mai impresionant când aflăm că grupul a înregistrat toată muzica după ce l-au concediat pe Chuck Mosley, şi după aceea l-au lăsat pe Mike Patton să înregristreze vocalele. În ciuda acestei metode de creaţie albumul sună foarte unitar şi consistent din punct de vedere calitativ (calitatea în chestiune fiind excelentă), integrând perfect influenţele ritmice de funk cu chitările grele ale lui Jim Martin. Discul evidenţiază şi o mare varietate de material, trecând de la metal tradiţional (“Surprise! You’re Dead!”, sarcasticul “Zombie Eaters”) la funk-metal (instabilul “From out of Nowhere”, “Underwater Love”) şi altele (instrumentalul cu influenţă orientală “Woodpecker from Mars”), iar grupul are şi un simţ al ironiei, adaugând piesa de lounge-jazz zăpăcită “Edge of the World” (cu versuri din punctul de vedere al unui pedofil) după un cover grozav şi brutal de la “War Pigs” de Black Sabbath. Cele mai memorabile piese de pe disc ar fi: freneticul “Epic”, care trece lesne de la metal bombastic la rap-metal plus un sfârşit de pian, “Falling to Pieces” (cu unul din cele mai memorabile refrene de pe album), piesa extinsă “The Real Thing” şi cover-ul după “War Pigs”.

Pentru Angel Dust (1992), Faith No More iau modelul albumului anterior dar amplifică caracterul nebunatic, probabil datorită prezenţei actuale a lui Patton în timpul procesului de creaţie. Grupul îşi tratează funk-metalul tipic cu tot felul de elemente neaşteptate, precum sample-uri (“Malpractice”, “Crack Hitler”), claviaturile lui Roddy Bottum (“Everything’s Ruined”, “A Small Victory”) sau structuri complicate (“RV”, “Smaller and Smaller”, “Crack Hitler”, aproape toate piesele), piesele lor acum au un caracter mai cinematic decât înainte, detururile stilistice sunt interesante (cover-ul piesei principale a filmului Midnight Cowboy de John Barry) iar versurile lui Patton alternează între absurdisme memorabile (“Land of Sunshine”, “Caffeine”) şi parodii reuşite (“Kindergarten”, “RV”), în total făcând din Angel Dust capodopera grupului. E destul de greu să restrâng lista celor mai bune momente fiindcă toate piesele sunt excelente şi captivante, dar merită menţionate: ameninţătorul “Land of Sunshine”, abrazivul “Caffeine”, “Midlife Crisis”, sinistrul “Smaller and Smaller”, apocalipticul “Malpractice”, funk-metalul “Be Aggressive”, relativ optimistul “A Small Victory” şi dementul “Jizzlobber” (cu un sfârşit bombastic de orgă şi cor sintetic).

King for a Day… Fool for a Lifetime (1995) reprezintă un album de tranziţie, grupul retrăgându-se de la densitatea şi demenţa lui Angel Dust şi pierzându-l pe Jim Martin, aici înlocuit de chitaristul din Mr. Bungle, Trey Spruance. Se regăsesc aceleaşi stiluri pentru care e cunoscut grupul, heavy metal agresiv (“Ricochet”, “Ugly in the Morning”), funk-metal (“Star A.D.”) şi alte stiluri (funk-ul cu o secţiune de viori “Evidence”, bossa-nova “Caralho Voador”, country-ul mai slab “Take This Bottle”), dar lipseşte consistenţa de pe The Real Thing şi Angel Dust, având câteva piese care nu merg (“The Last to Know”, “What a Day”, “King for a Day”, “Just a Man”). Cu toate astea, cele mai bune piese (furiosul “Get Out”, brutalul “The Gentle Art of Making Enemies”, “Cuckoo for Caca”, “Digging the Grave”) fac din album o lansare foarte bună pentru Faith No More.

Ultimul album, Album of the Year (1997), găseşte grupul într-o stare de declin, fapt atestat de opiniile slabe ale membrilor grupului faţă de album şi desfiinţarea ce a avut loc un an mai târziu. Grupul, trecut din nou printr-o schimbare de membri (Spruance este MIA, înlocuit de Jon Hudson), s-a retras treptat de la funk-metalul lor caracteristic, de data asta concentrându-se mai mult pe heavy metal şi influenţe de progressive rock. Problema e calitatea teribil de variabilă, pentru fiecare piesă bună (“Last Cup of Sorrow”, “Helpless”) fiind cel puţin una care o dă în bară (“Mouth to Mouth”, “Ashes to Ashes”). Puţinele experimente stilistice de data asta tind să eşueze complet (“She Loves Me Not”), cu excepţia trip-hopului bun “Stripsearch”, şi exact ca King for a Day albumul este deraiat destul de sever către sfârşit. În consecinţă, recolta de piese excelente e mult mai slabă de data aceasta: heavy metalul ”Collision”, brutalul “Naked in Front of the Computer”, rapidul “Got That Feeling” şi “Pristina”.

Videoclipuri: