TDCSNA Ediţia Shoegazing Redux: Slowdive

Grupuri de care n-aţi auzit, etc. Azi: SLLLLOOOOOOOOOOOOOOOOWWWWWWWWWWWWWWWWWDIIIIIIII-IIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIIVEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEEE.

Slowdive: providing the soundtrack for your ascent to heaven since 1990.

Acum ceva timp am dezvăluit că sunt un uriaş fan My Bloody Valentine. Well, între timp am explorat genul de shoegazing în ceva mai mult detaliu, şi cred că e corect să tratez şi celelalte grupuri impresionante. N-or fi MBV, da’ tot merită o ascultare. Let’s start with Slowdive!

În mod tragic fără să fi luat numele de la piesa “Slow Dive” de Siouxsie and the Banshees (seriously, that would’ve been so cool…), Slowdive s-au ivit din Reading (seriously, există grupuri de shoegaze americane?…) şi au operat la intersecţia între shoegaze şi dream pop între 1989-1995, cu următorii membri:

Neil Halstead – vocale, chitară (scriitoru’ principal)
Rachel Goswell – vocale, chitară (strada Goswell din Londra nu e numită după ea dar îmi place să pretind altfel)
Christian Savill – chitară <insert Iron Maiden joke here>
Nick Chaplin – bas
Simon Scott – tobe (1990-1994)
Ian McClutcheon – tobe (1994-1995)

Din păcate, Slowdive sunt mai faimoşi pentru cariera a dracului de ghinionistă de care au avut parte (în special fiindcă distributorii americani SBK Records au angajat oameni cu un IQ negativ pentru a se ocupa de grup – for fucks’ sake, au avut ideea genială de a graffiti-a numele grupului pe o statuie ce comemora abolirea sclaviei pentru a promova albumul de debut!*) şi pentru faptul că tâmpiţii de la Manic Street Preachers i-au numit “worse than Hitler” (I AM NOT MAKING THAT UP.) într-o încercare adolescentină de a atrage atenţie (de asemenea, basistul lor idiot a declarat într-un concert că aştepta ca Michael Stipe să moară de SIDA. Şi acum ştiţi de ce Cristi îi urăşte pe Manic Street Preachers. Fuck those bastards.). Well, e vremea să încerc să rectific asta, oricât de puţin aş reuşi.

(* you know your record label hates you when even Milla Jovovich gets better marketing…)

Integrarea Slowdive în categoria de “slowdive” e puţin forţată fiindcă, well, nu ştiu de voi, da’ când eu mă gândesc “shoegazing” asociez genul cu un rock psihedelic simultan agresiv şi eteric de gen My Bloody Valentine, Lush şi (ehhh…) Ride. Cum am zis mai sus, Slowdive nu au agresivitatea/volumul/duritatea care tind să definească shoegazing-ul – ei şi-au plantat rădăcinile la intersecţia dream pop-shoegazing şi nu pot fi dislocaţi dar au ceva mai mult în comun cu Cocteau Twins circa Heaven or Las Vegas/Four-Calendar Café. Prin asta vreau să zic că ei au perfecţionismul sonic şi atmosfera halucinantă, voalată ce defineşte shoegazingul, dar sunt  mult mai domoli/relaxaţi – hell, nu au “slow” în nume degeaba, majoritatea pieselor lor sunt la tempo de “zombie-like shuffle”. Şi reprezintă o coloană sonoră excelentă pentru lenevirea în scaun – şi acum ştiţi de ce-mi plac atât de mult. Really, am devenit din ce în ce mai convins că Slowdive sunt al doilea cel mai bun grup de shoegazing – hell, dacă mă simt destul de generos aș zice că-i egalează pe MBV (sau cel puțin complementează, fiind mai domoli comparat cu asaltul sonic faimos al MBV).

Oh yeah, şi un alt lucru înainte să trec la albume: sunt sincer convins că shoegazingul e un gen cel mai bine potrivit pentru vocale feminine, deci mă simt obligat să zic: Slowdive dudes, chiar vă omora s-o folosiţi mai mult pe Rachel Goswell? I mean, Halstead e bun când vine vorba de vocalişti shoegaze (mult peste tipii de la Ride, în orice caz – he sounds like Kevin Shields), dar… shit, Goswell se potriveşte perfect cu muzica. Okay, rant over, timpul pentru albume.

Fair warning: am doar albumele Slowdive. EP-urile n-au ajuns în timp pentru articol…

EDIT: articolul ăsta e vechi de două+ luni și între timp am obținut EP-urile. În rest nu l-am editat – scuze în avans pentru inconsistențe sau redundanță.

Nu știu exact cât de adevărat e, dar prea multe surse repetă faptul că debutul grupului, EP-ul Slowdive (1990), e pur și simplu caseta lor de demo originală după ce au încercat să reînregistreze piesele da’ nu le-au ieșit calumea. Dar dacă e adevărat, asta face Slowdive și mai impresionant, fiindcă înseamnă că din start Slowdive și producătorul lor de altădată Martin Nichols au capturat din start sunetul lor specific: oceane de chitări procesate cu diverse efecte, un album practic înmuiat în ecou și reverb de parcă l-au înregistrat în minele din Moria, vocalele neemotive ale lui Halstead și Goswell dar care se potrivesc perfect cu totul, etc etc. Sunt numai trei piese aici – destule ca să atragă atenția dar prea puține ca să nu fie puțin dezamăgitor când Slowdive se termină. Da’ oricum: “Slowdive” e mai surprinzător că nu e la un tempo de marș funebru (ca tempo e ceva mai activ, gen “Alison”) dar în rest e propulsat de un riff monoton/hipnotic tipic Slowdive și are niște armonii vocale grozave între Halstead și Goswell, “Avalyn I” în ciuda distorsionării de pe chitări e mai apropiat de dream pop decât shoegaze – tempo-ul de marș funebru revine în forță, chitările distorsionate sunt ușor reduse în mixaj comparate cu restul overdub-urilor, iar vocalele mă fac să nu înțeleg de ce Halstead a insistat să facă atât de multe de unul singur, și “Avalyn II”, dacă titlul nu indică destul, e o versiune extinsă (8 minute) de la “Avalyn I” – hell, începutul e exact la fel, și singura diferență (în afară de durată, evident) e faptul că e pur instrumentală (detectez o mică influență din Brian Eno aici, doar că Slowdive sunt mult mai tulburați/”activi” decât muzica lui pentru aeroporturi) și pare să fie piesa de unde Sigur Rós și-au furat întreg sunetul, not that I’m complaining. Slowdive ar avea ceva probleme în termeni de mixaj: spre deosebire de calitatea copleșitoare, atotcuprinzătoare a albumelor viitoare, EP-ul pare ceva mai “legat de pământ” – prea des Nichols pur și simplu pare să adauge reverb vocalelor și în rest uită de celelalte instrumente (contrastul între vocalele ultra-eterice și chitările practic de Stooges în piesa titulară e cam amuzant, iar cinelele cu sunet scurt de la începutul lui “Avalyn I” de asemenea nu se potrivesc cu chitările procesate), făcând EP-ul să pară mai mult ca un “test pentru obținerea examenului de conducere” decât un album în sine. Din fericire, grupul a deprins arta studioului destul de repede. Sau pur și simplu s-au apucat să lanseze albumele adevărate, nu casetele demo glorificate.


Slowdive – Slowdive


Slowdive – Avalyn I

Semnele pentru EP-ul Morningrise (1991) sunt promițătoare: de data asta e o înregistrare actuală și nu una de demo, și marchează prima apariție a lui Chris Hufford în scaunul de producător, un nimeni cu credite anterioare la inginerie audio pentru Gladys Knight și un tip care făcea coloane sonore pentru Disney* – e clar că Slowdive l-au salvat de la obscuritate, considerând colaborarea lor productivă (Hufford a rămas producător/inginer pe restul materialului Slowdive) și faptul că a format o companie de management responsabilă pentru Radiohead (celălalt inginer, Alan Moulder, nu necesită o introducere). Morningrise are din nou doar 3 piese dar tot reprezintă o îmbunătățire față de Slowdive: sunetul n-a ajuns încă cu totul la încețoșarea lui Just for a Day dar nu mai are contrastele alea enervante/necomplete de pe primul EP, în mare parte fiindcă Hufford își amintește că nu doar vocalele au nevoie de reverb, iar piesele evidențiază mai multă încredere/concentrare: “Morningrise” împrumută ritmul de Madchester din “Soon” de My Bloody Valentine dar se laudă cu un solo tehnic simplu dar foarte emoțional după versuri (dovadă că uneori pedalele de efecte pot să înlocuiască talentul instrumental), “She Calls” contrastează între părțile mai “normale” ale piesei și cele “introductive” ce contrastează zidul de chitări și armoniile vocale cu un “drum roll” extins de Simon Scott, dup-aia se termină aproape a capella, iar ritmul de bătaie de inimă, aspectul mai domolit și apariția unei chitări acustice în mijlocul unui mixaj dramatic, cu chitări reverberate care vin și pleacă aproape ca o maree, fac din “Losing Today” un semn timpuriu a ce urma să vină cu Pygmalion. Sau pur și simplu demonstrează că Slowdive sunt la fel de uimitori când încetinesc puțin pasul.

* Dacă vă-ntreabă cineva care e legătura între un grup de shoegazing englez și Disney, acum știți.

Fun fact: Harriet Miller primește un credit pentru violoncel pe coperta din spate, dar nu l-am observat, așa c-o să pretind că-i pur și simplu altă chitară procesată.


Slowdive – Morningrise


Slowdive – Losing Today

EP-ul Holding Our Breath (1991) a urmat la doar patru luni după Morningrise și a continuat traiectoria ascendentă a grupului, de data asta completând cronicile favorabile cu un plasament relativ mare de #52 în topurile engleze generale (pe alea specializate/”indie” a ajuns la #1). Cam previzibil de altfel, fiindcă Slowdive deja aveau propriul sunet – Hufford și inginerul Steven Daley sunt la îndemână aici să-l mențină constant (talk about easy) – și trebuiau numai să se îngrijoreze despre calitatea pieselor. De altfel, asta n-ar trebui să fie o mare problemă, fiindcă pe Holding Our Breath Slowdive ating o culme timpurie cu “Shine” și cover-ul piesei “Golden Hair” de Syd “Shine On You Crazy Diamond” Barrett – tratamentul Slowdive de vocale super-reverberate și chitări cosmice transformă o piesă meh în faza originală în cel mai bun exemplu al întregii chestiei “this is what it sounds like when you die”, de la introducerea a capella la o melodie simplă devenită puternic de emoțională. Cover-ul de la “Golden Hair” e atât de fucking awesome, yeah, dar asta nu înseamnă că celelalte două piese suferă prin comparație (da, da, sunt patru piese în total, dar “Catch the Breeze” a fost adăugată și pe Just for a Day, într-un mixaj superior, deci tehnic sunt doar 3 piese noi): “Shine”, cum am menționat anterior e încă o felie excelentă a sunetului brevetat Slowdive (cu bas melodic și mai ușor audibil de data asta!) de unde nu trebuie să scad puncte fiindcă Goswell monopolizează microfonul în loc de Halstead, iar spre deosebire de ultra-fericirea lui “Shine”, “Albatross” termină EP-ul cu o atmosferă mai sumbră, combinând un ritm animat de Scott cu feedback atât de mega-reverberat că aproape sună ca un sintetizator. DON’T MISS IT, chiar dacă numai pentru “Golden Hair” și “Shine”.


Slowdive – Golden Hair


Slowdive – Shine

Tot ce trebuie să ştiţi despre albumul de debut Just for a Day (1991) e că primele copii aveau o etichetă cu “like a mind altering substance, but without the risk“. Goddammit, tipii încearcă să-mi facă slujba pentru mine. Well, nu prea pot găsi o descriere mai bună a lui Just for a Day, dar sunt destul de sigur că e albumul lor cel mai apropiat de shoegazing propriu-zis: chiar dacă, cu două excepţii (“Catch the Breeze”, “Primal”) piesele par să fie blocate undeva la un tempo între 70-80 BPM şi ca volum nu e nicăieri aproape de Loveless, Halstead şi producătorul/inginerul Chris Hufford încarcă albumul cu overdub-uri de chitară (faptul că au 3 chitarişti trebuie să fi ajutat) băgate printr-o tonă de efecte (flanger, phaser, etc.) din care predominante sunt reverbul şi ecoul ce uneori apropie chitările de sunetul lui Robin Guthrie pe Victorialand sau Heaven or Las Vegas (“Celia’s Dream”, “Brighter”). Okay, mai aruncă şi alte instrumente pe alocuri (violoncel pe “Spanish Air” şi “Primal”, pian pe “Erik’s Song”, percuţie adiţională pe “The Sadman”) şi uneori procesează chitările să sune ca sintetizatoare (“Spanish Air”, “Catch the Breeze”), dar altfel totul e o treabă de bază voce-chitară-bas-tobe. Acuma, Just for a Day iniţial a avut nişte review-uri mixte pentru producţie şi calitatea pieselor, ceva ce pur şi simplu nu aud – producţia e foarte bună, creând cu uşurinţă un sunet psihedelic atotcuprinzător (cu excepţia sunetului mai minimalist produs din “Erik’s Song”, care probabil anticipă ce urmau să facă Slowdive în viitor), şi spre deosebire de alte grupuri de shoegaze contemporane mixajul lui Hufford e din nou reuşit, cu un balans bun între instrumente fără să fie unul predominant care să le înghită pe celelalte (poate vă puteţi agăţa de faptul că uneori tobele au un efect de “gated reverb” învechit, da’ pe mine nu mă deranjează), şi vocalele sunt mai clare şi uşor de înţeles (dacă sunteţi genu’ de ascultător care-ar vrea să înţeleagă ce cântă Kevin şi Bilinda – why?! what’s the point?). Piesele? Toate bune, se topesc într-o ceaţă masivă şi uneori singura diferenţă e dacă sună mai pozitive (“Celia’s Dream”, “Catch the Breeze”, “Erik’s Song”, “Waves”, “Brighter”, “The Sadman” – o piesă numită “The Sadman” e probabil cea mai fericită a albumului. The jokes write themselves.*) sau melancolice (“Spanish Air”, “Ballad of Sister Sue”, “Primal”), toate utilizând şi reutilizând progresia parte înceată-crescendo-parte tare-descrescendo (“Celia’s Dream”) dar asta nu-i o problemă – hell, I love Tori Amos but I can barely remember any of her songs**. Ar fi la fel de prost să încerc să critic piesele că sună la fel ca şi când aş face asta cu un album AC/DC – o ceaţă psihedelică atât de bună ar scuza piesele “subdezvoltate” dar pur şi simplu n-am găsit unele. Din contră, Just for a Day e atât de solid că am avut probleme să încerc să găsesc piesele distinse – o să sugerez “Celia’s Dream”, “Catch the Breeze”, “Waves”, “The Sadman” şi “Primal” -, şi cu totul albumul e atât de bun că depăşeşte problema unui sfârşit fleşcăit (“Primal” intră într-o parte climactică grozavă, şi brusc la 5:18 se opreşte, cu sfârşitul brusc având ecou adăugat până ce nu mai e volum. For fuck’s sake, guys, vă omora să cel puţin folosiţi un acord reverberat până aproape de infinit? Sfârşiturile bruşte gen “I Want You (She’s So Heavy)” nu funcţionează atât de bine în chestii psihedelice…). So yeah, Just for a Day reușește să îndeplinească potențialul primelor EP-uri. It’s damn good.

* Gluma evidentă e faptul că mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că titlul era “The Sadman”, nu “The Sandman”. I blame Neil Gaiman.

** Feel free to hate me for that.


Slowdive – Celia’s Dream


Slowdive – Catch the Breeze


Slowdive – Waves


Slowdive – The Sadman

Circa 1992 grupul a scos și un flexi-disc pe Sunday Records cu piesele “Beach Song” și “Take Me Down”. N-am prea mult de comentat la el: e plăcut fiindcă deh, nu pot să urăsc o piesă Slowdive, dar are o calitate sonoră de MBV-circa-1988 (traducere: proastă, parcă a fost înregistrat într-un garaj, făcând un deserviciu mare sunetului halucinogen la care Slowdive sunt specialiști) și piesele, spre deosebire de rădăcinile de Cocteau Twins ale grupului, sunt mai evident derivative de My Bloody Valentine – shit, “Beach Song” sună ca o copie de la “You Made Me Realise”. It’s really not worth the effort.

Slowdive au prins partea căcăcioasă a băţului prin faptul că au continuat să existe către ostilitatea proştilor de la NME şi Melody Maker (printre alte reviste) între apariţia lui Loveless şi debutul Britpop-ului, plus faptul că SBK Records setau recorduri pentru incompetenţă. Prin urmare, nu-i o surpriză că Souvlaki (1993) a fost înregistrat în condiţii mai haotice: patruzeci de piese înregistrate iniţial în Bath au fost aruncate al gunoi (Alan McGee le-a ascultat şi a zis, “they’re all shit.”), şi produsul final a necesitat utilizarea a 3 studiouri (Protocol Studios în Londra, Courtyard Studios în Abingdon şi White House Studios în Weston-Super-Mare, ultimul fiind și unde au înregistrat primul EP) – Slowdive reţin creditul pentru producţie, iar lui Hufford în rolul de inginer i se alătură Andy Wilkinson, Guy Fixsen, Martin Nichols şi asistenţii Marcus Lindsay, Giles Hall şi Yvette Lacey. Guess what? A meritat osteneala – am auzit destul de mult că Souvlaki ar fi considerat cel mai bun album Slowdive, şi, sincer, e greu să contrazic asta. Partea amuzantă e că se poate face un argument bun că Souvlaki e ceva mai “accesibil” decât Just for a Day (Neil a recunoscut că încercau să înregistreze “un album ‘pop’, încurajaţi/împinși de Creation Records) – Halstead & co. ajutaţi de Hufford şi ceilalţi ingineri depun din nou atmosfera învolburată, masivă a lui Just for a Day cu efect la fel de bun şi aceeaşi calitate sonoră (claritatea face mai uşor să observ că Scott face o treabă bună pe “40 Days” şi “Souvlaki Space Station”, iar Chaplin adaugă nişte melodii groovy la “Souvlaki Space Station” şi “Some Velvet Morning”), dar majoritatea pieselor de data asta au un caracter mai optimist (“Alison”, “Machine Gun” – creditele albumului zic “thanks to Spike for cellos“; nu ştiam că tipu’ evil din Buffy the Vampire Slayer cântă la violoncel! -, “40 Days”, “Souvlaki Space Station”, “When the Sun Hits”), unele piese sunt niţel mai rapide (“Alison”, “40 Days”), structurile unor piese au mai mult în comun cu “dinamica Pixies” decât fluxurile şi refluxurile lui Just for a Day (“When the Sun Hits”) şi pe alte locuri Slowdive se retrag puţin de la zidul de sunet estompat în favoarea unor piese mai “simplu” produse, realizând un contrast efectiv (“Here She Comes”, începutul lui “Altogether”, începutul lui “Melon Yellow” piesa bazată pe chitară acustică “Dagger”, “Country Rain”). De asemenea, Souvlaki mai şi experimentează oarecum cu sunetul grupului – Brian Eno adaugă sintetizatoare şi tratamente ce se integrează destul de bine cu psihedelia generală pe “Sing” şi “Here She Comes”, “Souvlaki Space Station” dă dovadă de o influenţă din dub (prin ecoul plasat pe melodia principală + basul lui Chaplin) şi se apropie cel mai mult de MBV, “Good Day Sunshine” şi “Missing You” sunt două experimente reuşite cu ambient techno gen Aphex Twin + masa de chitări Slowdive, şi “Country Rain” are o melodie de chitară slide cu reverb masiv, the kind I can’t resist. Oh yeah, am uitat să adaug – SBK Records or avea un personal de maimuţe cu SIDA dar au avut o idee bună (SHOCKING!) să adauge patru piese bonus pentru versiunea americană a albumului – trei de pe EP-ul 5, şi anume “Good Day Sunshine”, “Missing You” şi “Country Rain”, discutate mai sus, plus un cover al “Some Velvet Morning” de Lee Hazlewood şi Nancy Sinatra. Acuma, eu mă pregătesc preventiv să critic orice are numele de “Sinatra” ataşat, because I’m a biased prick, dar… fuck it, cover-ul ăsta e excelent – Halstead cântă în registrul de jos al vocii şi sună ca Jim Reid, Goswell = awesome as usual, Chaplin ancorează valul de chitări cu o melodie de bas bună, şi Scott manevrează cu uşurinţă tranziţia de la versurile în 4/4 la refrenul în 3/4. Yeah, Souvlaki definitiv = cel mai bun album Slowdive. Drop whatever you’re doing and listen to it NOW. THAT MEANS YOU TOO, TIMMY.

Fun fact: Titlul albumului e luat de la o schiţă de pe primul album de The Jerky Boys, mai specific replica “My wife loves that Greek shit, she’ll suck your cock like souvlaki!


Slowdive – Alison


Slowdive – Machine Gun


Slowdive – Sing


Slowdive – When the Sun Hits

N-am să discut EP-urile 5 (1993), 5 (In Mind Remixes) (1993) și Outside Your Room (1993) fiindcă spre deosebire de cele timpurii, devin cam redundante fiindcă majoritatea pieselor sunt deja valabile pe albume: 5 am zis deja că are mai toate piesele mai puțin “In Mind” pe ediția SBK de la Souvlaki, iar Outside Your Room conține: o piesă nouă, “So Tired”, două de pe Souvlaki (“Alison” și “Souvlaki Space Station”) și un remix de la “Souvlaki Space Station” numit “Moussaka Chaos” (they’re really sticking to the Greek theme. What’s next? “Bouzouki Bonanza”?).

There must be a law about it or something. Sau e din cauza limitelor genului. Oricum, tot ce ştiu e că fiecare grup de shoegazing după ce a produs capodopera lor a schimbat viteza pentru următorul efort – My Bloody Valentine au oprit maşina, Lush au trecut (cu succes) la Britpop, Ride au trecut (eşuat) la Britpop, şi cu Pygmalion (1995), Slowdive abandonează pretenţiile de shoegazing şi se consacrează mai mult dream pop-ului. Personalul e în mare parte aceeaşi – Halstead şi Hufford co-produc, Hufford are credit de inginer -, singura schimbare fiind Ian McClutcheon la tobe în locul lui Simon Scott. Chiar nu ştiu de ce: majoritatea pieselor de aici n-au tobe (“Miranda”, “Cello”, “Js Heaven”, “Visions of La”, “All of Us”) sau folosesc drum machines şi sample-uri (“Rutti”, “Crazy for You”, “Trellisaze”) – hell, singura piesă unde se poate recunoaşte un baterist uman ar fi “Blue Skied an’ Clear”, şi acolo tobele şi percuţia sunt fortificate de încă un drum machine. Anyway, Halstead, Goswell şi Hufford pe Pygmalion demontează sunetul Slowdive: materialul nou de aici e mult mai minimalist în producţie (efectele de chitară şi abuzul de pedale e înlocuit cu reverb şi ecou majoritatea timpului), mai aproape de dream pop sau Talk Talk circa Laughing Stock (“Miranda”, “J’s Heaven”, “Blue Skied an’ Clear”), mult mai dependent de repetiţie hipnotică (“Crazy for You”, “Trellisaze”), chitările acustice sunt mai proeminente (“Miranda”, “J’s Heaven”, “Visions of La”, “All of Us”) şi incorporând din nou experimentele cu ambient techno (“Rutti”, “Crazy for You”, “Trellisaze”) – singurele două ori când “vechiul” sunet e convocat, pe “Crazy for You” şi “Blue Skied an’ Clear”, rezultatele nu mai sunt la fel de masive şi complicate ca Just for a Day sau Souvlaki. Oh yeah, şi mai sunt două piese scurte ce practic funcţionează ca interludii – “Cello” (exact ce spune titlul: o improvizaţie de violoncel) şi “Visions of La” (chitară acustică + Rachel Goswell = yay!). Nu cred că-i mare surpriză considerând piesele bonus de pe Souvlaki, dar schimbarea funcţinoează foarte bine, producând nişte momente deosebite cu “Rutti”, “Miranda”, “J’s Heaven” şi “Blue Skied an’ Clear”, printre altele. Well, cel puţin prin Pygmalion Slowdive au reuşit să-şi încheie cariera cu un album bun, spre deosebire de dezastrul care l-au suferit Ride.


Slowdive – Rutti


Slowdive – Miranda


Slowdive – J’s Heaven


Slowdive – Blue Skied an’ Clear

Undeva în perioada asta Slowdive au fost responsabili și pentru coloana sonoră a unui film de care nimeni n-a auzit numit I Am the Elephant, You Are the Mouse. Exact ca filmele alea de hipioți More + Obscured by Clouds faimoase doar pentru coloanele sonore Pink Floyd, ăsta e singurul lucru care-l știu despre film. N-am să cronichez coloana sonoră fiindcă: 1. n-o am completă, 2. copia mea are o calitate sonoră oribilă.

(I’m naming my next punk band Bouzouki Bonanza…)

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

3 Comentarii

  • Reply 25.March.2011

    Petra

    Stiam de ei, dar articolul tau m-a facut sa ii reascult! Thanks, e o trupa care chiar merita!

    • Reply 25.March.2011

      Cristi

      Mersi mult! Înseamnă că mi-am făcut treaba. :)

  • Reply 14.July.2014

    pop adriana mihaela

    De asemenea, este o muzica excelenta si pentru plimbarile lungi hai-hui, nu doar pentru statul in scaun. Mie personal imi plac mai mult ca MBV. Multumim pentru articol.

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.