TDCSNA Ediţia Shoegazing Redux: Ride

Grupuri de care n-aţi auzit, etc. Azi: Ride (INTO THE SUN!!).

Shoegazers NOT staring at their shoes? BLASPHEMY!

Alt grup de shoegazing? Câte există? Doar destule cât să am o scuză să pierd timpul înjurând mișcarea Britpop c-a omorât unul din genurile mele favorite de alt-rock.

De data asta nu din Londra sau Reading ci din Oxford, Ride s-au format în 1988, au ajuns la Creation Records (a/k/a El Casa Del Shoegazing în anul următor) n-au reușit să supraviețuiască asaltului idioților Gallagher și s-au despărțit în 1996. Membrii au fost:

Andy Bell – vocal, chitară, claviaturi, idei; mai târziu a trădat shoegazerii ca să devină basistul Oasis
Mark Gardener – vocal, chitară; nu vă lăsați păcăliți de nume, grădina lui e oribilă. Am fost acolo.
Steve Queralt – bas; ca să fiu mai stupid i-aș zice “Steve Quandoparamuchomiamoredefelicecorazón”
Lawrence “Loz” Colbert – tobe, Keith Moon worship, doesn’t know how to abbreviate “Laurence”

Întrebarea simplă e: cum se disting Ride într-un gen cu caracteristici atât de bine stabilite (swirly guitars, mult reverb, sunet „trippy”, mult reverb, vocale îngropate în mixaj, mult reverb) că sunt tentat să fac o glumă AC/DC?

Well, aici trebuie s-arunc pretențiile de obiectivitate (… care nu le-am avut în primul rând) și să recunosc că explicația cuprinde și motivul pentru care nu sunt mare amator Ride. De fapt, sincer îi consider veriga slabă a grupurilor inițiale care au popularizat shoegazing-ul în anii ’90 (aici îi includ pe MBV și Slowdive), în același fel în care cred că Anthrax sunt veriga slabă ai “Big Four” din thrash metal. Sunetul Ride are la bază zidul sonic masiv și venerarea distorsionării furate neobrăzat de la My Bloody Valentine + ocazionalele excursii la fântâna psihedeliei The Stone Roses, dar aici se opresc asemănările și începe Cristi să spună prostii.

Acuma, convingerea mea e că shoegazing-ul e un gen unde se potrivesc perfect vocalele feminine, fiindcă se încadrează în toată ideea shoegazing-ului de a combina un exterior agresiv cu conținut definitiv melodic și reconfortant – observați faptul că MBV, Slowdive, et al. au făcut o întreagă carieră din șmecheria simplă de “melodii frumoase + agresivitate maximă + pretenții neopsihedelice = PROFIT”. Problema e că e o artă la balansul între forță și frumusețe, iar motivul pentru care nu-s fan mare Ride e că mi se pare că ratează total aici. Don’t get me wrong, îmi plac albumele lor, dar chestia e că Ride sunt un grup fără un cromozom XY. În afară de faptul că vocalele de Bell și Gardener individual îmi sună doar okay iar armoniile lor cam șubrede (*cough*”Taste”*cough*), Ride nu nimeresc balanța corectă între dur și dulce, probabil fiindcă au un exces de testosteron, și rezultatul e că zidurile lor sonice în general tind să împingă mult prea mult într-o extremă sau alta (de exemplu, când ei se apucă să “KICK OUT THE JAMS MOTHERFUCKERS” tind să sune mai ‘cu picioarele pe pământ’ decât alte grupuri de shoegazing), făcând experiența ascultatului albumelor mai asemănătoare cu cineva schimbând brusc vitezele unei mașini decât o tranziție/evoluție treptată.

Pe scurt: Ride ar fi fost un grup excelent de shoegazing dacă aveau cel puțin o chitaristă/vocalistă, și le scapă subtilitatea MBV (Yes, Virginia, ascultă-i destul de mult și se observă că MBV au o anumită subtilitate pe care Ride n-o au. Sau pur și simplu Ride n-au avut răbdare să înregistreze obsesiv un album timp de 2 ani). Așa cum sunt, they’re good, da’ nu sunt încă destul de convins că au ce să caute pe același nivel ca MBV și Slowdive. Totuși, nu pot să neg că ei ajung cel puțin pe planul al doilea fiindcă, ce naiba, chiar dacă le lipsește subtilitate se pricep să copieze, oricât de superficial, caracteristicile shoegazing-ului, Bell și Gardener au talent la chitară și scrisul de piese (cel puțin la început) și asul din mânecă e Colbert, un baterist care pare să fi studiat exclusiv la școala de tobe Keith Moon. Cam păcat că n-au putut să-și susțină succesul din 1990-1992 și au decăzut încercând să țină pasul după ce shoegazing-ul a devenit “uncool”.

Enough pseudo-sexist bullshit, e timpul pentru review-urile de albume! Yay!

În marea tradiție shoegazer-ească, Ride au avut mai multe EP-uri decât albume pe parcursul carierei lor. Din fericire, nu trebuie să le caut cu încăpățânare ca la Slowdive, fiindcă am o scurtătură simplă: primele două EP-uri ale grupului, Ride (ce original!) și Play, au fost amalgamate pentru compilația Smile (1990 în SUA + Japonia, 1992 în UK), Fall și Today Forever au fost adăugate ca piese bonus debutului Nowhere (în 1990 și 2001, respectiv), iar piesele de pe EP-ul Grasshopper sunt bonus pe Going Blank Again. Neat! Deci, let’s talk Smile. Titlul albumului capturează exact ce n-o să faceți după ce auziți compilația asta amatoare, noroioasă și scrâșnită. Cele patru piese scoase de pe Ride sunt 90% responsabile pentru asta: auto-produs de grup într-un studio de nimic din Oxford (mai târziu remixat într-un alt studio de nimic din Londra fără vreo îmbunătățire observabilă), problemele încep cu calitatea sonoră proastă: chitările sunt prea scrâșnite și au tot aspectul sonor al unui abator stalinist, Loz Colbert e împins mult în fundal, și în mod amuzant Steve Queralt are cel mai clar sunet la bas. Dup-aia probleme continuă cu calitatea pieselor: hiperactivul “Chelsea Girl” își risipește riff-ul okay cu o secțiune extinsă de ‘wank-out’ foarte amatoare (Andy și Mark nu știu cum să folosească o pedală wah-wah, în schimb împroșcând zgomot alb peste final) și pierde din nou puncte pentru vocalul slab de Mark, “Drive Blind” e ceva mai competent (și mai ‘midtempo’) cu un riff din nou bun, dar tot stricat (deși nu în măsură lui “Chelsea Girl”) de un wank-out zgomotos și slab către mijloc plus un solo final care face o strădanie pentru haos avangardist gen King Crimson dar iese prin tractul digestiv ca o incompetență enervantă, “All I Can See” iarăși începe cu o ancoră solidă în forma bas-ului groovy al lui Steve și ritmul solid al lui Loz dar Andy și Mark în schimb *ahem* ‘profită’ de ocazie ca să solo-iască peste tot, împroșcând amatorie în loc să stabilească o melodie centrală memorabilă, iar “Close My Eyes” e chiar enervant fiindcă se bazează pe o șmecherie efectivă – o combinație între o chitară care cântă o notă (solo-ul din “I Wanna Be Sedated”, much?) și alta cu acorduri majore – dar efectul aici e stricat de producția care dă chitărilor consistența și atractivitatea unei regurgitări intestinale de pietre de rinichi. GAH. Din fericire Play e la îndemână să nu facă din Smile o pierdere completă de timp: de data asta înregistrate într-un studio ca lumea (Blackwing Studios, o formă biserică din Londra, notabilă ca unul din cele 19 studiouri folosite de My Bloody Valentine pentru Loveless), grupul beneficiază de prezența lui Ken Gardener (fratele lui Mark? Habar n-am…) în spatele consolei: tobele sună mai agresive și au o prezență mai mare în mix și chitările-s mai curate, chiar dacă uneori mixajul sună stângaci (“Silver”, “Perfect Time” – the case of the disappearing bass). Play își atinge punctul de maximă calitate încă de la început cu “Like a Daydream”, o piesă rapidă și atât de melodică încât nu pot să nu o numesc “The Stone Roses gone shoegaze” (solo-ul de chitară chiar îi datorează mult lui John Squire, și Loz profită de ocazie să imite ritmurile funky, energetice ale lui Reni) + faptul că Alan Moulder a remixat-o = bonus points! Restul sunt o recoltă slabă: “Silver” suferă pe două fronturi, de la mixajul slab (vocalele prea tari, Loz iar e șutat în fundal unde nu se aude ca lumea, bas-ul e mai tare ca chitările) și partea muzicală (tempo-ul redus sună promițător dar Andy sau Mark [nu știu cine-i vinovat aici] iar vomită solo-uri amatoare peste tot ca și când a ingerat prea mult ipecac, piesa în general pare o fotocopie slabă de la alt-rock-ul mega-deprimat englez din anii ’80 și versurile sunt pur și simplu ridicole), “Furthest Sense” încearcă o combinație de riff discordant și acorduri majore dar pur și simplu nu iese ca lumea și sună confuz, iar “Perfect Time” în ciuda producției destul de meh și amatoria ocazională din partea lui Mark și Andy rămâne o piesă bună – dig that Loz-Steve groovy interplay (mix-ul de pe Smile e o îmbunătățire de la originalul de pe Play, dar nu cu mult). Considerând inconsistența de calitate a materialului, producția slabă și talentul muzical pe alocuri aparent nedezvoltat, nu e greu de văzut că după Smile, Ride had no other way to go but up.


Ride – Like a Daydream


Ride – Perfect Time

Buckle up your seatbelts, ladies and gents, fiindcă o salvă de început ca “Seagull” poate să anunțe doar un singur lucru. Well, okay, două lucruri: 1. Ride s-au îmbunătățit imens, și 2. Nowhere (1990) = one fuckin’ rollercoaster of an album, maaan. Și ce mai început! După câteva secunde de un ritm de cinele, Steve șterpelește basul instantaneu recunoscut din “Taxman” de The Beatles, și dup-aia Ride sar în stratosferă: Andy și Mark de data asta clădesc un zid de chitări mai respectabil, adăugând riff-uri hipnotice și reușind să schilodească niște solo-uri captivante (ohmygod, they figured out the wah-wah!) peste Steve recontextualizând unul din cele mai bune riff-uri de bas ale lui Paul McCartney, în timp ce arma lor secretă Loz ancorează pasul frenetic și asaltează furios tobele ca studentul devotat Keith Moon ce este. FUCK YEAH, Nowhere is gonna rock! În primul rând, un uriaș “high five” îl datorăm noului producător, Marc Waterman (Alan Moulder e la îndemână ca inginer, și baza de operații e din nou Blackwing Studios). Waterman și Moulder repară aici noroiala lui Smile, dându-i lui Nowhere un sunet masiv dar clar, unde toate instrumentele au o prezență veritabilă în mix (în special bateria corespunzător de furtunoasă a lui Colbert, care primește un compresor și un ‘gated reverb’ de anii ’80 efectiv). Oricât de mult îmi iubesc Loveless-ul, trebuie să recunosc că dacă Nowhere are un avantaj e în faptul că beneficiază de un mixaj balansat unde chitările nu eclipsează totul, iar din necesitatea faptului că n-aveau 2 ani în 19 studiouri sau viziunea singulară a lui Kevin Shields, Mark și Andy utilizează o mai mare varietate de efecte de chitară, de la distorsionarea clasică (“Here and Now”, mai aproape fiecare piesă), ecou/reverb de Cocteau Twins (“Dreams Burn Down”), pedala de polizor (“Kaleidoscope”, “Decay”), pedala de fierăstrău (“Polar Bear”, plus tremolo), tonul ‘jangly’ de Stone Roses (“Seagull”, “In a Different Place”, “Vapour Trail”), flanger/phaser (“Paralysed”, “Vapour Trail”), wah-wah (“Seagull”, “Paralysed”) sau chitări simple, mai puțin procesate (ohmygod, o acustică în “Polar Bear”!, tremolo-ul de anii ’60 din “Decay”, chitara cu 12 corzi din “Paralysed”), etc. Plus, mai avem și instrumente care nu sunt chitară, bas sau tobe! Yeah, I don’t believe it either, dar “Paralysed” are un pian, “Here and Now” și “Nowhere” au o harmonica și “Vapour Trail” are viori. M-am panicat nițel de posibilitatea că Ride și-au risipit creativitatea după ce l-au dezlănțuit pe “Seagull”, dar spre fericirea mea restul materialului de pe Nowhere e consistent calitativ într-un fel în care Smile nu. Și pe parcurs ce ascultam am realizat că coperta lui Nowhere se potrivește perfect, fiindcă cu secvențarea albumului Ride imită du-te-vino-ul valurilor de pe o plajă, alternând de la piese frenetice (“Kaleidoscope”, un update de la “Like a Daydream”, cu un tempo la fel de hiperactiv, riff-ul melodic acum procesat pentru mai multă abrazivitate, și armonii vocale decente; “Decay” conține o chitară cu un sunet de anii ’60 și preia riff-ul de bass simplu la octavă reciclat de Roger Waters în cel puțin câteva piese Pink Floyd [“Careful With That Axe, Eugene”, for starters]. Colbert din nou ridică piesa la un alt nivel cu bateria sa, ceea ce-i foarte bine fiindcă versurile cu imitația Pink Floyd sunt bune dar partea de tranziția cu chitara polizată și ceea ce sună ca un drum machine e slabă, și refrenul are niște vocale repetitive, leneșe; “Vapour Trail”, “Taste” și “Here and Now”, al căror podoabe psihedelice nu ascund faptul că sunt niște clone destul de flagrante de la The Stone Roses, cu ritmuri sincopate și armonii vocale ceva mai reușite) la piese mai relaxate, mai ‘laidback’, fie că-s mai aproape de ‘power ballads’ într-un fel sau altul sau mai mult de ‘pop’ (“In a Different Place”, cu o pânză treptat clădită de chitări nedistorsionate în versuri [refrenul le are ușor amplificate dar nicăieri aproape de earfuckery-ul precedent] și un ritm simplist de Moe Tucker + o tamburină [Beatles, și acum Velvet Underground? These guys got taste!]. Steve se distinge aici, furnizând o melodie în stil Mani și alunecând cu ușurință între interacțiunea Mark-Andy; “Polar Bear” e tot midtempo dar mai intens decât piesa anterioară, cu chitara ce sună ca un polizor + cele inversate care se mișcă în stereo [pentru a cita The Cars], una din rarele piese unde Ride nu împing prea mult într-o extremă și reușesc să captureze destul de bine visarea intensă ce caracterizează shoegazing-ul [alta ar fi “Taste”], dar tot le scad puncte pentru vocalele doar adecvate, ‘cuz I’m a hypocritical bastard; “Dreams Burn Down” începe cu un ritm de John Bonham de Loz și-l susține pe măsură ce Andy și Mark intră cu o combinație de data asta de succes între o chitară distorsionată ce cântă acorduri și o chitară ‘curată’ cu reverb de Cocteau Twins responsabilă pentru melodia principală, amândouă dansând constant între optimism și melancolie, realizând un contrast interesant cu versurile abătute. E singura piesă de pe Nowhere care într-un fel utilizează dinamica Pixies: comparați versurile cu refrenul mai intens, distorsionat, chiar dacă volumul nu variază notabil între ele; “Paralysed” e din nou mai melancolic după mood-ul ceva mai misterios din “Decay”, utilizează grozav o chitară cu 12-corzi produsă să-mi amintească de “Waterfall” de pe The Stone Roses, Andy și Mark umplu spațiul liber cu mai multe overdub-uri și un solo chiar impresionant/deprimant [ambele deodată!] la început. Contrastează versurile mai încete cu ritmurile mai rapide ale refrenurilor, asigurând o măsură de “edge” probabil celei mai deprimante piese de pe disc. Când spre mijloc Andy și Mark iarăși echipă pedala de wah-wah și vomită un alt solo atonal, are un impact mult mai eficient datorită restrângerii și chiar accentuează “mood”-ul în loc să-l strice). După sus-numita experiență de montagne russe, Nowhere propriu-zis se încheie în mod ciudat dar efectiv cu piesa titulară, care are parte de un ritm stabil, chitară distorsionată cu efecte stereo zdrăngănind un drone mai mult constant, bas practic inaudibil și o harmonică de blues-rock iarăși, înainte de a intensifica puțin ritmul și a scoate iar muntele de Marshall-uri. Piesa se termină, corespunzător, cu un fade-out și o înregistrare a valurilor la o plajă și pescăruși, stabilind că Ride sunt probabil cel mai acvifer grup de shoegazing, și că Nowhere e realizarea lor supremă, un album al cărui piese, energie și zgomot formidabil alternativ obscurează slăbiciunile grupului (vocalele mai meh) sau le galvanizează până ce sună ca avantaje (lipsa de subtilitate, trecerea de la o extremă la alta). Potrivit pentru unul din albumele clasice de shoegazing, Nowhere a fost scos pe piață din nou și fortificat de cel puțin trei ori – versiunea din 1990 adaugă piesele de pe EP-ul Fall, cea din 2001 adaugă cele de pe EP-ul Today Forever, iar cea din 2011 e remasterată și vine cu un al doilea disc cu un concert al grupului de pe 10 aprilie 1991 la The Roxy, Los Angeles. N-am ultima versiune dar am cea cu Today Forever, și sincer mi se pare cam overkill – piesele de pe Today Forever sunt decente (Alan Moulder din nou mixează și Matt Oliver produce – singura diferență ar fi că Loz nu mai are atât de mult reverb pe tobe și Steve uneori își face indulgență și face niște slap bass) dar în afară de începutul lui “Unfamilliar” cu niște chitări invers-reverberate gen dream pop, ele (“Unfamilliar”, “Sennen”, “Beneath”, “Today”) sunt practic copii ale formulei “ritm de dans funky + overdub-uri de chitări psihedelice” de la The Stone Roses, doar la diferite tempo-uri și cu variații minore: “Unfamilliar” adaugă DNA-ul lui “How Soon Is Now?” de The Smiths, “Beneath” e mai rapid și are un solo bun, și “Today” are un început acustic timp de 3 minute, se intensifică treptat până la sfârșitul nesatisfăcător de brusc (dammit, ați făcut aceeași greșeală ca Slowdive! WTF?). E cam excesiv, dar dacă vreți experiența Ride, Nowhere e definitiv singurul album de care aveți nevoie – chiar dacă tot nu mă omor în particular după ei e ușor să văd de ce albumul ăsta e considerat un clasic de shoegazing alături de Loveless și Souvlaki.


Ride – Seagull


Ride – Polar Bear


Ride – Dreams Burn Down


Ride – Vapour Trail


Ride – Taste


Ride – Here and Now

Nu-i prea încurajant să fii un grup care și-a atins culmea cu primul album (uite cât de bine le-a făcut The Stone Roses). Probabil asta explică de ce Going Blank Again (1992), pe lângă faptul că are una din cele mai oribile coperte care le-am văzut (seriously, worse than Screamadelica! LOOK AT THIS SHIT.), nu e un album de shoegazing. Yep, nu vă lăsați păcăliți de echipa responsabilă pentru înregistrări (Alan Moulder – producător, Dick Meany și Matt Oliver – ingineri) sau piesa inaugurală “Leave Them All Behind”, încă un ansamblu de chitări psihedelice ce mie mi se pare că imită puțin “Only Shallow” și imită mai mult motorul unui avion supersonic, secțiunea de ritm Loz-Steve, nițel “pulsating synth” (cineva a ascultat New Order!) și durata extinsă (8 minute!) – oricât de mult îmi place “Leave Them All Behind”, el alături de câteva alte piese (probabil “Cool Your Boots” și “OX4” – OH I SEE WHAT YOU DID THERE, DURR HURR HURR.) reprezintă o oarcare anomalie/a red herring: majoritatea lui Going Blank Again construiește pe baza lui Nowhere dar îmbunătățirile de calitate sonoră și producție îi dau un aspect mai ‘senin’, mai accesibil ce mă face să cred că e un album mai mult de power pop (observați influența The Who din “Twisterella” și “Not Fazed” – ultimul adaugă și orgă hammond [de Bell… cred… nu văd vreun credit pentru alt muzician de sesiune] pentru a completa efectul, plus clopoței, fiindcă…?) decât Nowhere, care cel puțin avea destule freak-outs, zgomot și vocale mai ascunse în mix ca să se poată da ca un album de shoegazing – aici bas-ul lui Steve e mixat cu mai mult midrange, tobele lui Loz n-au sunetul gata-făcut să umple arene și overdub-urile de chitări de Andy și Mark nu mai sugerează atât de mult psihedelie învolburată ci mai mult sunt un semn rău al dezastrului ce urma să vină când Ride au încercat să se reinventeze ca un grup de Britpop. Da’ hei, nu pot să învinuiesc Going Blank Again prea tare – Andy și Mark știu cum să structureze o melodie de pop catchy, și în faza asta cel puțin Ride încă mai pretind să fie devotați Stone Roses (“Twisterella”, “Not Fazed”, “Mouse Trap”, “Time of Her Time”, “Making Judy Smile”) în loc de imitatori varză de classic rock/Primal Scream în faza Give Out but Don’t Give Up. Problema lui Going Blank Again e că piesele cad cu ușurință ori în latura de shoegazing sau de power pop/whatever (singura variație aici ar fi chitările acustice și sintetizatoarele din “Chrome Waves”, plus relaxatul “Time Machine”, o variație binevenită după o orgie de distorsionare) încât albumul începe să fie infectat cu o anumită monotonie de la toate șterpelelile Stone Roses și producția statornic de lustruită a lui Moulder, care scoate în evidență faptul că anumite piese sună frumos dar subdezvoltate (“Mouse Trap” are un riff descendent ce pare formulaic și armonii vocale nesigure, “Time of Her Time” sună tot reciclat în ciuda energiei din performanță, “Making Judy Smile” are bunul simț să dureze numai 2:38). Ca și Nowhere, Going Blank Again a primit un reissue cu EP-ul Grasshopper adăugat ca bonus în 2001. Problema e că dacă la Nowhere piesele bonus nu îmbunătățeau calitatea dar nici nu păreau ca foarte mult ‘overkill’, “Going Blank Again”, “Howard Hughes” și “Stampede” înrăutățesc problema monotoniei și sunt atât de nedistinse că fac Going Blank Again să sune chiar îndopat – primele două sunt mai mult power pop, pretty but meh, și “Stampede” sună ca o încercare eșuată de shoegazing cu o producție slabă care nu-i acordă forța necesară. Dar, hey, cel puțin “Grasshopper” iese în evidență la categoria ‘secret highlight’, o improvizație instrumentală de 10 minute care supraviețuiește pe baza unor riff-uri solide, tonuri mișto (dig that sixties reverb! it’s so groovy…) și solo-uri reușite (Andy utilizează corect wah-wah! HOORAY!). Going Blank Again e mult mai consistent calitativ comparat cu ce urma să vină – don’t get me wrong, nu e Nowhere dar e tot foarte bun în total -, dar incluziunea unor piese nedistinse, monotonia stilistică și excesul de piese nu-mi dau impresia triumfului care-l sugerează succesul critic și comercial (albumul a ajuns la #5 în UK), ci mai mult primele semne de șubrezenie și ezitare/nesiguranță ce urmau să scufunde grupul în doar patru ani.


Ride – Leave Them All Behind


Ride – Twisterella


Ride – Time Machine

What a bunch of traitors. După semnele perturbatoare de pe Going Blank Again, Ride au sărit calul cu totul și au abandonat shoegazing-ul pentru Carnival of Light (1994), dar în loc să facă ceva interesant din asta ca Slowdive cu Pygmalion, pur și simplu au simplificat și trecut la pop, fără nici măcar să scoată niște piese consistent bune din tranziție cum au făcut Lush cu Lovelife. Fanboys to the bitter end, aici Ride l-au înlocuit pe Alan Moulder ca producător cu John Leckie (The Stone Roses, Radiohead, XTC), cu excepția piesei “How Does It Feel to Feel?” care e produsă de George Drakoulias (an uncreative hack who works with a bunch of uncreative hacks called The Black Crowes), și Nigel Godrich se ocupă de inginerie. Nu m-aștept la mult de la Drakoulias, dar nu știu ce s-a întâmplat fiindcă Leckie și Godrich ne înmânează o producție mai slabă comparat cu excelența lui The Bends sau The Stone RosesCarnival of Light sună ca un album generic de Britpop, cu tot caracterul “anthemic” gata-fabricat și accesibil ca un Urban Hymns fără pretențiile psihedelice. Producția șlefuită, profesionalizată (în mod previzibil, noua paletă instrumentală include viori, claviaturi, percuție orientală, tamboura și un cor) chiar reușește să diminueze uneori forța grupului, în special pe piesele de rock mai musculare, dar dacă Leckie și Godrich fac o treabă muncitorească după standardele lor, Mark și Andy truly phone it in here: Going Blank Again cel puțin mai avea niște abrazivitate, hiperactivitate sau pretenții de shoegaze ca să adauge ascuțișuri pieselor de power pop, iar lipsa lor pe Carnival of Light pur și simplu scoate în evidență clasicismul neoriginal/fanboy-ismul servil de care sunt capabili Mark și Andy, ca niște Bobby Gillespie ai shoegazing-ului (nu mă surprinde că au fost grupul de suport pentru un turneu Oasis în faza asta). Dacă anterior s-au obosit să recontextualizeze o melodie Beatles, piesele de aici sar direct peste jangle pop/Stone Roses și se-apucă să fure direct de la sursă, excretând o serie de fotocopii The Byrds atât de fidele și neoriginale că-mi trezesc din nou coșmarurile cu debutul Primal Scream (“1000 Miles”, “From Time to Time”, “Natural Grace”, “Crown of Creation”, care ciordește și mandolina lui Peter Buck), o serie de piese de rock aproape inevitabil la tempo-uri leneșe comparate cu frenezia anterioară și prinse într-un time warp din anii ’60-’70ish (“Moonlight Medicine”, Led Zeppelinismele greoaie și secțiunea de mijloc turgidă din “Birdman”, un cover fleșcăit, regurgitat de la piesa deja slabă “How Does It Feel to Feel?” de The Creation a/k/a the poor poor poor man’s The Who, “Magical Spring”, “Don’t Let It Die” – actually, please do!, “Let’s Get Lost”) și, pentru bună măsură, câteva balade inerte (folk-rock-ul “Only Now”, unde o chitară cântată printr-un Leslie speaker e cel mai interesant lucru într-o mocirlă de riff-uri neoriginale, viori inutile, un solo de Oasis și performanțe wimpy, prostia de plastic soul “Endless Road”). Hell, mai și merg până la capăt și răpesc corul școlii din catedrala Christchurch pentru o apariție pe piesa incurabil de cheesy “I Don’t Know Where It Comes From”, o încercare absolut ridicolă de a imita “You Can’t Always Get What You Want” de Rolling Stones. Recunosc că majoritatea pieselor nu sunt chiar ofensiv de proaste și cel puțin sunt înregistrate și cântate profesional, dar asta pur și simplu accentuează monotonia opresivă și dezamăgirea+plictiseala care mi-o provoacă albumul. O reflecție interesantă a tensiunilor prezente în grup e faptul că Carnival of Light a fost împărțit în două, cu prima jumate fiind alocată pieselor lui Mark (Steve primește un credit pentru “From Time to Time” și Loz contribuie “Natural Grace”) și a doua lui Andy. Asta nu schimbă faptul că Carnival of Light e în mare parte neglijent, secătuit calitativ și plictisitor, în așa măsură încât și membrii grupului au ajuns să-l urască (în timpul turneului l-au poreclit Carnival of Shite, foarte corect), și doar câteva piese mai bune ca “Moonlight Medicine” (care recuperează de la zdrăngăneala de tamboura cam nătângă a lui Mark și viorile nu exact necesare printr-un riff constant și memorabil, accente de blues-rock și JON. MOTHERFUCKING. LORD. la orgă), “From Time to Time” (beneficiind de o melodie de Rhodes în stil The Doors de Andy și riff-urile bluesy ale lui Mark), îl salvează de la pierderea de timp execrabilă ce amenință constant să devină (partea terifiantă e că următorul album n-are nici piesele bune), “1000 Miles” (o fi o copie de generația a xșpea de la The Byrds/Buffalo Springfield etc, dar cel puțin are niște melodii decente), “Magical Spring” (Mark și Andy iar și-au amintit cum să cânte fără să sune șubred!), instrumentalul “Rolling Thunder” (cu chitări invers-reverberate, percuție orientală de Loz și Steve la bas acustic; melodiile orientmijlocii îmi amintesc de “Black Mountain Side” de Led Zeppelin), încă o improvizație spațială extinsă “At the End of the Universe” (is it about a restaurant?) și ambientalul “Walkabout” (combinând didgeridoo și un groove funky de Loz și Steve). How does it feel to feel? No, guys, întrebarea corectă e: how does it feel to FAIL?


Ride – At the End of the Universe

No, nu-mi mai pierd timpul. Tarantula (1996) is a piece of shit.

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.