07.Jun.2009 / Muzică / 555 vizualizări /

TDCSNA Ediţia Retrospectivă: The Clash

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem The Clash.

Nu eram sigur iniţial dacă să fac articolul un TDCSNA sau o retrospectivă fiindcă nu pot să estimez corect popularitatea The Clash, aşa că l-am integrat în ambele categorii.

The Clash

Dacă Sex Pistols au fost inventatorii punk rock-ului, The Clash sunt cei care l-au ridicat la poziţia de formă de artă. Deşi cele două grupuri erau contemporane The Clash s-au dovedit mai ambiţioşi, experimentând cu mai multe stiluri şi genuri de muzică şi având versuri politizate ce mergeau dincolo de nihilismul Sex Pistols. De fapt, amândouă grupurile au adus o contribuţie importantă şi sunt excelente în propriul fel, dar The Clash sunt evident superiori (şi zic asta fără să denigrez în vreun fel Pistols). Activi între 1976-1986, membrii au fost:

Joe Strummer (John Mellor) – vocal, chitară, pian (1976-1986)
Mick Jones – vocal, chitară, pian (1976-1983)
Paul Simonon – bas, vocal backup (1976-1986)
Terry Chimes – tobe (1976-1977, 1982-1983)
Topper Headon (Nicky Headon) – tobe (1977-1982)

Geneza The Clash se găseşte în două grupuri separate, The 101′ers (de unde a venit Strummer) şi London SS (de unde au venit Jones şi Simonon). După ce a fost la un concert Sex Pistols, Strummer a dezbinat grupul său pentru a urmări o direcţie muzicală mai aspră. El s-a alăturat aliniamentului reconstituit London SS împreună cu Jones, Simonon şi Chimes, grupul fiind redenumit The Clash. Profilul grupului a fost ridicat de participarea la Anarchy Tour din 1976 cu Pistols, în urma căruia au semnat un contract cu CBS Records. Chimes a plecat după înregistrarea primului album, fiind înlocuit de Headon. Grupul a început să se dezintegreze după ce Headon a fost dat afară în 1982 pentru abuz de heroină şi Jones a plecat în 1983. După o serie de sesiuni haotice ce au rezultat în albumul oribil Cut the Crap, The Clash şi-au încetat activitatea în 1986.

Cele mai distinctive caracteristici ale stilului The Clash sunt experimentaţia şi politica. Cum am zis mai înainte, ei sunt mult prea ambiţioşi să doar rămână în acelaşi cadru chitări-bas-tobe-voce cu riff-uri formate din vreo trei acorduri. În schimb ei experimentează, fuzionând punk rock-ul cu mai multe genuri precum reggae, ska, dub, funk, rap şi rock ‘n roll timpuriu (anii ’50). Ei au fost probabil primul grup de punk care a preluat o influenţă considerabilă din muzica jamaicană, iar de asemenea unul din puţinele grupuri cu o influenţă pronunţată din rock-ul clasic (influenţe incluzând Rolling Stones, The Kinks, Mott the Hoople şi Carl Perkins). Din punct de vedere politic, ei au respins nihilismul şi anarhismul din scena de punk timpurie. În schimb, încurajaţi de managerul lor Bernie Rhodes, cei doi vocalişti principali Strummer şi Jones au scris versuri inteligente animate de convingerile lor radicale de stânga şi alienarea oamenilor de rând forţaţi într-un sistem nedrept şi ineficient, astfel devenind şi pionierii sprijinului convingerilor politice radicale în scena de punk.

Albumul de debut The Clash (1977) este valabil în două versiuni: versiunea originală din Anglia, şi versiunea americană apărută doi ani mai târziu cu o schimbare în copertă (numele grupului e în colţul dreapta sus şi e colorat galben în loc de roşu) şi o alterare a listei de piese, incluzând o serie de single-uri apărute după album în Anglia. Argumente continuă şi azi despre care versiune e mai bună; sincer, aş recomanda un hibrid ce e format din versiunea engleză dar include piesele în plus de pe cea americană. OK, ca să trecem peste această problemă, The Clash este un debut excelent ce găseşte grupul în stadiul cel mai fundamental de punk rock din cariera lor, datorită faptului că ulterior experimentele au început să predomine. Producţia ieftină şi banală a lui Mickey Foote aduce un beneficiu energiei şi atacului feroce al grupului, iar încă de acum grupul dă dovadă de caracterul nestăpânit prin includerea primelor experimente cu reggae şi rock ‘n roll timpuriu. Singurul lucru mai slab aici sunt versurile – The Clash aici mai mult protestează împotriva anumitor probleme, iar mai târziu în carieră au început să şi ofere soluţii. Calitatea pieselor este remarcabilă (chitările sacadate din “Hate & War”, atmosfera ameninţătoare din “What’s My Name?”, paranoicul “Deny”, “Cheat”, ce-l trece pe Chuck Berry prin perspectiva punk rock-ului, “Protex Blue”, “48 Hours”), şi există atâtea momente geniale precum: “Janie Jones” (o expresie a resentimentului clocotitor al tinerilor la situaţia proastă din Anglia în 1977), critica conformismului social “Remote Control”, “I’m So Bored with the U.S.A.” (cu un riff asemănător cu “Pretty Vacant” de Sex Pistols), freneticul “White Riot”, sarcasticul “London’s Burning” (despre plictiseala opresivă ce molipsise Anglia în timpul dificultăţilor din anii ’70), propulsivul “Career Opportunities”, cover-ul piesei de reggae “Police & Thieves” (de Junior Murvin şi Lee “Scratch” Perry) şi ”Garageland” (cu un ritm marţial şi harmonica). Cele 5 piese de pe versiunea americană The Clash sunt de asemenea incredibile: “Clash City Rockers” (o piesă despre mişcarea punk în sine, cu o parodie la adresa unor grupuri considerate irelevante în mijloc precum Gary Glitter şi David Bowie), protestul “Complete Control” (despre casa de discuri ce a încercat să interfereze cu cariera lor, iar din punct de vedere muzical un punk rock cu elemente de rock ‘n roll timpuriu produsă de Lee “Scratch” Perry), combinaţie punk-reggae “(White Man” in Hammersmith Palais”, cover-ul energetic al piesei “I Fought the Law” (de Sonny Curtis, popularizată de Bobby Fuller Four) şi glam rock-ul “Jail Guitar Doors” (scris de fanaticul de glam rock al grupului, Mick Jones).

Decizia The Clash de a recruta producătorul Sandy Pearlman pentru Give ‘Em Enough Rope (1978) face o diferenţă mare, Pearlman înlocuind sunetul amator dar intens al debutului cu o producţie elaborată şi viguroasă ce face grupul să sune mai puternic (un alt factor ce influenţează acest fapt este înlocuirea lui Chimes cu Topper Headon). În plus, grupul preia energia lui The Clash şi o combină cu o atmosferă tensionată, incertă, aproape paranoică, evident inspirată din schimbările prin care trecea punk rock-ul în acel an, problemele lor legale şi haosul politic de la sfârşitul anilor ’70, atât în Anglia cât şi în lume. În special în prima parte albumul are foarte multe piese bune (“Last Gang in Town”, contrastând un riff armonic de blues-rock cu versuri ameninţătoare, agresivul “Drug-Stabbing Time”, cu un riff în stil Chuck Berry ce compensează pentru un saxofon stupid) şi destule momente ce ies în evidenţă precum: “Safe European Home” (despre încercarea grupului de a înregistra în Jamaica şi nepotrivirea cu mediul din ţară), “English Civil War” (o adaptare a piesei tradiţionale “When Johnny Comes Marching Home” cu versuri despre starea politicii engleze şi afirmarea grupurilor extremiste de dreapta precum British National Front), freneticul “Tommy Gun”, “Guns on the Roof” (împrumutând riff-ul din “I Can’t Explain” de The Who) şi “Stay Free”, dar Rope este reţinut cu câţiva centimetri sub The Clash din cauza materialului uşor inconsistent (“Cheapskates”, “All the Young Punks (New Boots and Contracts)”) şi o reducere a elanului în partea a doua.

După o altă serie de schimbări (despărţirea de managerul Bernie Rhodes, mutarea din cartierul Camden Town în Pimlico), The Clash au trecut printr-o revărsare formidabilă de insipraţie, rezulatele fiind imortalizate pe capodopera grupului, London Calling (1979). Produs în mod suprarealist de Guy Stevens (care avea obiceiul de a arunca cu scaune în studio pentru a crea o atmosferă emoţionată, iar la un moment dat a turnat cu vin într-un pian), albumul se retrage de la sunetul uşor exagerat al lui Rope la energia albumului de debut, dar de data asta cu o calitate sonoră mai bună şi o săritură uriaşă de la stilul convenţional de punk rock. The Clash distrug barierele limitative ale genului şi explodează într-un caleidoscop de stiluri, adaugând rock ‘n roll timpuriu, reggae, ska, soul, pop, jazz şi hard rock, toate fiind cântate cu uşurinţă şi pline de melodii excelente. Din punct de vedere conceptual grupul măreşte scara la care operează, făcând conexiunea motivele de resentiment al clasei muncitoreşti şi rebeliunea împotriva cercurilor conducătoare exprimate anterior cu vechi tradiţii şi mituri de rock ‘n roll, de la subcultura greaser-ilor din anii ’50 la ucigaşul Stagger Lee şi actorul Montgomery Clift, ce adaugă o nouă faţetă subiectelor precum şomaj, abuz de droguri, conflict rasial, consumatorism sau tranziţia la maturitate. Ambiţia The Clash este sprijinită de atitudinea necompromiţătoare, performanţele puternice şi piesele albumului. Piesele sunt toate fără excepţie extraordinare indiferent de ce stil abordează, orice variaţii calitative fiind minore (“Jimmy Jazz”, contrastând aranjamentul de lounge jazz ce include contribuţii de The Irish Horns cu versurile violente, “Hateful”, un rock ‘n roll ce foloseşte “ritmul Bo Diddley”, ska-ul “The Right Profile”, despre Montgomery Clift, cover-ul piesei de soul “Wrong ‘Em Boyo” de Clive Alphonso, piesa de punk scurtă “Koka Kola”, “Lover’s Rock”, piesa mai orientată spre protopunk ”Four Horsemen”, fuziunea rock-reggae “I’m Not Down”, piesa de ska-reggae cu accente de dub ”Revolution Rock”), şi sunt o grămadă de piese clasice precum: apocalipticul “London Calling”, cover-ul “Brand New Cadillac” (Vince Taylor), reggae-ul cu elemente de ska “Rudie Can’t Fail”, rock-ul “Spanish Bombs” (ce foloseşte chitări acustice şi electrice şi vocale duale Strummer-Jones), satira comercializării excesive “Lost in the Supermarket” (combinând un riff aproape Beatles-ian cu un ritm de New Wave), punk rock-ul “Clampdown” (cu orgă de Mike Gallagher), reggae-ul ameninţător “Guns of Brixton”, “Death or Glory” (o piesă reuşită despre maturitate al cărui sentiment e rezumat de versul “he who fucks nuns will later join the church“, în contrast cu atâtea piese de genul “hope I die before I get old“), piesa dramatică de pop cu un aranjament bombastic “The Card Cheat” şi piesa de blues-rock “Train in Vain”. În total, London Calling este un album senzaţional, deţinând simultan o poziţie printre cele mai bune albume duble înregistrate şi cele mai bune albume de punk rock, ale cărui diversitate, energie şi ambiţie conceptuală sunt atât de copleşitoare încât puţini au încercat s-o imite. De la conţinut până la copertă (o fotografie de Pennie Smith cu Paul Simonon distrugându-şi basul, cu acelaşi format de text ca albumul de debut al lui Elvis Presley), de la început la sfârşit, capodopera incontestabilă The Clash.

Înarmaţi cu o tonă de încredere după succesul lui London Calling, The Clash au luat modelul experimental şi eclectic al acelui album şi l-au exagerat până într-o măsură ridicolă pe Sandinista! (1980). Extinzând stilurile cu care experimentează, grupul şi-a întins capacităţile până la exces cântând reggae, jazz, gospel, rock ‘n roll, folk, dub, R&B, calypso (!), punk rock şi chiar şi rap, care în anul respectiv de-abia începea să se afirme ca gen muzical distinct (astfel, The Clash deţin distincţia de a fi primii oameni albi care au făcut piese de rap), plus multe experimente instrumentale. The Clash recrutează şi o serie de muzicieni în plus: Mick Gallagher din nou, violonistul Tymon Dogg, basistul Norman Watt-Roy, J. P. Nicholson la claviaturi, o secţiune de trompetişti (David Payne, Gary şi Bill Barnacle), o serie de vocalişti (Ellen Foley, Den Hegarty, Luke, Ben şi Maria Gallagher, Lew Lewis) şi chitaristul Ivan Julian, iar în rolul de producători ei şi Mikey Dread dau albumului un sunet difuz, plin de ecou, asemănător cu dub. După cum zicea Han Solo, “I’ve got a bad feeling about this“. The Clash aici dau impresia că nu pot să se ocupe de aproape orice, lipsa de concentrare fiind şocantă după turul de forţă London Calling. Grupul umple albumul cu o tonă de tâmpenii experimentale sau piese slabe (două versiuni ale piesei de blues tradiţională “Junco Partner”, prima cu un aranjament de reggae dominat de electronice şi versiunea de dub “Version Pardner”, piesa atroce de disco cântată de Headon “Ivan Meets G.I. Joe”, aranjamentul baroc din “Rebel Waltz”, cover-ul piesei de jazz “Look Here” de Mose Allison – well, cel puţin Headon e impresionant la tobe, reggae-urile nedistinse “One More Time” şi remixul său “One More Dub”, piesele de soul forţate “Up in Heaven (Not Only Here)” şi “Corner Soul”, calypso-ul tâmpit ”Let’s Go Crazy”, ÎNCÄ‚ o piesă de reggae slabă “If Music Could Talk”, dub-ul slab cu vioară de Tymon Dogg “The Equaliser”, piesa lui Tymon Dogg “Lose This Skin”, experimentul prost “Mensforth Hill”, ce ia instrumentaţia din “Something About England” şi o inversează, “Junkie Slip”, “The Street Parade”, versiunile de dub “Living in Fame” şi “Silicone on Sapphire”, o versiune oribilă de la “Career Opportunities” cântată de Luke şi Ben Gallagher), ceea ce face sarcina de a dezgropa piesele bune mai grea. Da, sunt piese bune (influenţa de surf rock din “The Leader”, reggae-popul “Something About England”, piesa de dub cântată de Simonon “The Crooked Beat”, piesa de rock ‘n roll “Midnight Log”, unde Strummer cântă în stilul lui Elvis Presley, “Broadway”, “Kingston Advice”, funk-ul “Version City”, “Shepherds Delight”)  şi câteva clasice de acelaşi nivel ca cele anterioare precum: piesa funky “The Magnificent Seven” (cu un rap de Strummer care e destul de bun), piesa de soul în stil Motown “Hitsville U.K.” (un duet între Jones şi Ellen Foley, cu versuri lăudând scena de muzică independentă ce apărea în Anglia, menţionând casele de discuri Small Wonder, Rough Trade, Fast Product şi Factory), piesa practic de power pop “Somebody Got Murdered” (contrastând riff-ul energetic şi vocalul lui Jones cu versurile violente), groove-ul de funk “Lightning Strikes (Not Once But Twice)” (cu un alt rap adecvat şi deloc penibil de Strummer), gospel-ul reuşit “The Sound of Sinners” (unde producţia difuză şi plină de reverb se dovedeşte a fi un beneficiu), cover-ul “Police on My Back” (Eddie Grant), ce transformă o piesă de reggae într-un punk rock agresiv, protestul împotriva serviciului militar obligatoriu ”"The Call Up” (un groove funky peste care grupul aruncă alte elemente din reggae şi New Wave), “Washington Bullets” (o condamnare a intervenţiilor SUA şi URSS în alte ţări, menţionând: Cuba, Nicaragua, Chile, Afghanistan şi Tibet) şi ”Charlie Don’t Surf”. Dar, în total, Sandinista! este o sarcină grea şi neplăcută de a fi ascultat. Dacă doar îl reduceau la un album ar fi fost o urmare respectabilă după o capodoperă. Aşa, e doar o dezordine uriaşă ce întâmplător are şi nişte piese excelente.

The Clash au plănuit ÎNCÄ‚ un album dublu ca o urmare la haosul excretat pe Sandinista!, dar conflicte în cadrul grupului (mai specific, între Jones şi Strummer) au cauzat reducerea la formatul unui album normal. Rezultatul, Combat Rock (1982) este o revenire în forţă de la împiedicarea anterioară şi datorită capriciilor sorţii (Jones şi Headon au plecat la scurt timp după înregistrare) a rămas drept ultimul album bun făcut de grup. Albumul expune destul de direct conflictul central ce apăruse – Strummer vroind să exploreze funk/rap/reggae, Jones vroind o întoarcere la rock – dar în lipsa indulgenţelor masive rezultatul este mai bun. Combat Rock are un sunet muscular mulţumită producătorului Glyn Johns, iar piesele sale definitivează transformarea The Clash de la un grup punk la practic un grup de hard rock asemănător cu The Who. Majoritatea pieselor sunt bune (reggae-rockul “Know Your Rights”, piesa de reggae “Car Jamming”, cu vocale backup de Ellen Foley, piesa de funk în stil George Clinton ”Overpowered By Funk”, cu un rap de Futura 2000, “Atom Tan”, aranjamentul minimalist din “Sean Flynn”, “Ghetto Defendant”, cu vocale de faimosul poet beatnik Allen Ginsberg, ) cu doar ”Red Angel Dragnet”, “Inoculated City” şi “Death is a Star” făcând o impresie slabă, şi albumul conţine ultimele piese cu adevărat excelente create de grup: riff-ul monstruos din “Should I Stay or Should I Go?”, piesa de funk-rock satirică “Rock the Casbah” şi atmosfericul “Straight to Hell” (bazat pe o melodie hipnotică formată din două acorduri).

Cut the Crap (1985) e un căcat. Evitaţi-l. Sau dacă sunteţi chiar curioşi, cea mai bună piesă e “This Is England”.

Super Black Market Clash (1993) este o compilaţie a B-sideurilor şi rarităţilor care nu au apărut pe vreun album al grupului, plus piese de pe EP-ul mai rar The Cost of Living. Această compilaţie este o extindere a EP-ului Black Market Clash din 1980, şi chiar dacă exclude anumite piese ce apăreau pe acel EP (“Capital Radio One” “Cheat” “Bank Robber” şi ”Armagideon Time”), compensează prin incluziunea a destule B-sideuri faimoase în rândul fanilor şi piese altfel nevalabile. Evident, câteva selecţii sunt mai slabe (cover-ul supralungit al pieselor de dub “Justice Tonight/Kick It Over” de Coxsone Dodd şi Willie Williams, “Robber Dub”, un remix de la “Bankrobber” în stil dub de Mikey Dread, “First Night Back in London”), dar majoritatea sunt excelente (imitaţia instrumentală Talking Heads “Listen”, agresivul “The City of the Dead”, cover-ul piesei de reggae “Pressure Drop” de Toots Hibbert, piesa de rock ‘n roll a lui Mick Jones “1-2 Crush on You”, folosind şmecheria clasică de a suprapune armonii vocale “aaaah” ca în “Twist and Shout” de Beatles, “Capital Radio Two”, cover-ul piesei “Time Is Tight” de Booker T. Jones, “The Cool Out”, o versiune instrumentală okay de la “The Call Up”, târşâitul “Stop the World”, remixul “The Magnificent Dance”, o versiune instrumentală de la “The Magnificent Seven”, “Long Time Jerk”, “Cool Confusion”), iar dintre ele ies în evidenţă următoarele: apocalipticul “1977″ (despre haosul prin care a trecut Anglia în acel an şi mişcarea punk rock, cu refrenul “no Beatles, Elvis or the Rolling Stones in 1977“), freneticul “The Prisoner”, riff-ul acustic din “Groovy Times”, “Gates of the West”, “Radio Clash” (un remix de la piesa de funk “This Is Radio Clash”, care nu apare pe această compilaţie) şi “Mustapha Dance” (un remix majoritar instrumental de la “Rock the Casbah”). În total, Super Black Market Clash e un album necesar oricărei colecţii The Clash. Acum dacă doar găsiţi single-urile “Bankrobber” şi “This Is Radio Clash” (sunt pe colecţia The Singles) aveţi tot ce-i esenţial.

Piese:

The Clash – Janie Jones

The Clash – White Riot

The Clash – I Fought the Law

The Clash – Safe European Home

The Clash – Guns on the Roof

The Clash – London Calling

The Clash – Train in Vain

The Clash – The Magnificent Seven

The Clash – Hitsville U.K.

The Clash – Lightning Strikes (Not Once But Twice)

The Clash – Police on My Back

The Clash – Should I Stay or Should I Go?

The Clash – Rock the Casbah

The Clash – Straight to Hell