TDCSNA Ediţia Retrospectivă: R.E.M.

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem o retrospectivă R.E.M..

R.E.M.

R.E.M.

Cu mult înainte ca Nirvana să ridice genul de alternative rock la un nivel de vizibilitate maximă, R.E.M. au fost printre primele grupuri foarte populare de alternative rock (sau “college rock”, în perioada înainte ca termenul de “alternative” să apară), iar succesul lor imens (la vârful carierei erau unul din cele mai populare grupuri de rock din SUA şi competitori cu U2) a ajutat la formarea genului de alt-rock în sine după o perioadă dominată de post-punk şi New Wave. Formaţi în 1980 în Athens, Georgia, membrii sunt:

Michael Stipe – vocal, harmonica, claviaturi, chitară acustică (rar)
Peter Buck – chitară, mandolină, claviaturi, dulcimer, bas (rar)
Mike Mills – bas, vocal backup, pian, claviaturi, acordeon, chitară (rar)
Bill Berry – tobe, percuţie, vocal backup, pian, chitară, bas (1980-1997)

Numele lor a fost găsit la întâmplare într-un dicţionar, şi este o prescurtare de la “rapid eye movement”.

R.E.M. au devenit iniţial cunoscuţi pentru un anumit stil poreclit “jangle pop”, combinând experimentaţia şi estetica DIY (“do-it-yourself”) preluată din punk/post-punk (în special de la Television, Patti Smith, Wire şi Velvet Underground) cu elemente din folk-rock şi muzica pop a anilor ’60, un stil pe care l-au modificat foarte puţin pe parcursul carierei şi la care toţi membrii grupului aduc o contribuţie (în special fiindcă majoritatea sunt multi-instrumentişti şi piesele sunt scrise colaborativ). Versurile obscure şi vocalele nedesluşite ale lui Stipe sunt primul element care oamenii în general îl asociază cu R.E.M. (în ciuda faptului că vocalele au devenit din ce în ce mai clare pe parcursul carierei…), dar cele mai importante contribuţii ar fi cele ale lui Buck şi Mills. Buck este cunoscut pentru stilul său armonic, influenţat în mare parte de The Byrds, Big Star şi comparabil cu grupul contemporan The Smiths, şi folosirea frecventă a chitărilor cu 12 corzi model Rickenbacker (aceleaşi folosite de Beatles şi Byrds). Mills complementează riff-urile lui Buck cu un stil melodic influenţat, după spusele sale, de Paul McCartney şi Chris Squire din grupul Yes, iar vocalele sale de armonie constituie un element important în multe piese ale grupului. Berry e un baterist solid dar rolul jucat de el în procesul de creaţie este imposibil de ignorat, în special considerând că grupul a intrat într-o perioadă neroditoare din punct de vedere artistic aproape imediat după ce el s-a retras din grup.

Nu am compilaţia Dead Letter Office (1987).

rem-mR.E.M. au avut un debut de succes cu Murmur (1983), un album care tinde să pună accentul mai mult pe influenţele de folk-rock şi pop decât punk/post-punk ale grupului. Produs în mod minimalist de Don Dixon şi Mitch Easter, albumul are un sunet în mare parte introvertit, tradiţionalist şi nedatat, prin baza de folk + post-punk şi absenţa elementelor specifice precum solo-uri de chitară sau sintetizatoare. Marea inovaţie a grupului a fost să reafirme importanţa melodiilor memorabile şi să combine influenţele sale de Byrds/Big Star/power pop cu tempo-urile urgente şi estetica individualistă promovată de punk rock şi toate sub-genurile sale. Dar în afara teoriei, este abundenţa de piese foarte bune (“Laughing”, ritmul de New Wave din “Moral Kiosk”, “Sitting Still”, piesa atmosferică influenţată de New Wave “9-9”, piesa în 3/4 “We Walk”, “West of the Fields”) şi excelente (“Radio Free Europe”, “Pilgrimage”, combinând versuri influenţate de post-punk cu un refren memorabil, “Talk About the Passion”, melancolicul “Perfect Circle”, piesa senină de pop/rock “Catapult”, “Shaking Through”) ce face din Murmur un debut excelent pentru R.E.M..

rem-rReckoning (1984) reprezintă o schimbare minoră dar destul de semnificativă pentru grup, abandonând sunetul enigmatic şi reducând influenţele de post-punk ale debutului în favoarea stilului de jangle pop pe care l-au pionierat. În rest, R.E.M. sunt un grup care funcţionează prin intermediul evoluţiei treptate, nu schimbărilor dramatice – producţia lui Don Dixon şi Mitch Easter o fi mai clară (folosind tehnica înregistrării binaurale), vocalele lui Stipe continuă să fie la fel de intense cât versurile sunt incoerente, Buck continuă să creeze riff-uri armonice cu chitara cu 12 corzi, iar piesele au un caracter mai direct comparat cu cel atmosferic de pe Murmur, fiind menite să reproducă atmosfera unui concert R.E.M.. Schimbările sunt subtile, dar grupul continuă să-şi manifeste talentul de muzicieni, făcând încă un album unde majoritatea pieselor sunt solide (“Harborcoat”, folosind un ritm tipic de New Wave asemănător cu Wire sau Gang of Four şi un refren cu vocale masate, “Time After Time (AnnElise)”, combinând un riff hipnotic de Buck cu o producţie plină de reverb similară cu contemporanii U2, “Second Guessing”, “Letter Never Sent”), cu câteva piese clasice: “7 Chinese Bros.”, “So. Central Rain (I’m Sorry)”, cu pian de Mills şi un refren simplu dar emoţionant, riff-urile arpegiate din “Pretty Persuasion”, funebrul “Camera”, piesa de country-rock “(Don’t Go Back to) Rockville” şi propulsivul “Little America”.

rem-fotrFables of the Reconstruction (1985) reprezintă un efort conştient al grupului de a se îndepărta de formula MurmurReckoning. Înregistrat în Londra cu producătorul de folk Joe Boyd (Fairport Convention, Nick Drake, Richard and Linda Thompson), sesiunile tulburi şi turneurile aproape constante în care mergea grupul, Fables din nou aduce accentul asupra influenţei de folk-rock dar cu un sunet mai întunecat, chiar sinistru (chiar şi piesele de jangle pop acum sună mai sinistre…), în timp ce versurile lui Stipe au devenit mai conceptuale, inspirate din mitologia rurală şi peisajele din sudul SUA, subiecte pentru care grupul este foarte bine poziţionat să le exploreze considerând originea lor din Georgia. Fables îşi are momentele, manifestate atât în majoritatea discului (“Life and How to Live It”, “Old Man Kensey”, freneticul “Auctioneer (Another Engine)”, “Wendell Gee”) cât şi în piese distinse precum “Feeling Gravitys Pull” (o piesă practic de post-punk bazată pe un riff disonant de Buck, cu viori de Camilla Brunt, Phillippa Ibotson şi David Newby), jangle-popul hipnotic “Maps and Legends”, piesa de blues-rock “Driver 8”, piesa de funk suprarealistă “Cant Get There from Here” (cu saxofon de David Bitelli şi Peter Thomas şi trompetă de Jim Dvorak) şi Byrds-ianul “Green Grow the Rushes”, dar atmosfera opresiv de sumbră şi producţia neclară a lui Boyd devin pur şi simplu excesive în anumite momente, în particular când piesele sunt nedistinse (“Kohoutek”, “Good Advices”). Deşi este mai inconsistent calitativ decât predecesorii săi, Fables demonstrează o evoluţie muzicală din partea lui R.E.M. şi rămâne un disc foarte bun în discografia lor.

rem-lrpÎn ciuda momentelor excelente, e imposibil de negat că Fables of the Reconstruction era prea întunecat şi neclar, atât sonic cât şi tematic. R.E.M. rectifică acea împiedicare minoră făcând din Lifes Rich Pageant (1986) exact opusul acelui album. Dacă faptul că titlul albumului vine din filmul A Shot in the Dark nu e un indiciu, albumul este în mare parte populat de piese de rock viguroase ce beneficiază de producţia clară a lui Don Gehman, iar pronunţia lui Stipe devine mai clară, aproape simultan cu prima apariţie a temelor sociopolitice şi ecologice (“Fall on Me”, “Cuyahoga”, despre râul cu acelaşi nume din Ohio care era atât de poluat că a luat foc în 1969) care urmau să devină mai proeminente. Sigur, grupul nu abandonează piesele de jangle pop şi baladele, dar acesta este prima dată când se concentrează pe piese energetice de alternative rock, cu mult succes – albumul este practic momentul hotărâtor din cariera grupului, punând baza succesului lor iminent. Pageant restaurează consistenţa de pe Murmur şi Reckoning – majoritatea pieselor sunt la acelaşi nivel înalt calitativ (“These Days”, “Hyena”, piesa experimentală cu influenţă din muzica spaniolă “Underneath the Bunker”, “I Believe”, balada acustică “Swan Swan H”), distingându-se următoarele: rock-ul propulsiv “Begin the Begin”, piesele de jangle pop “Fall on Me” şi “Cuyahoga”, “The Flowers of Guatemala” (al cărui aranjament senin şi versuri pozitive par să fie o ironie la adresa interferenţei SUA în ţară şi războiul civil rezultat), “What If We Give It Away?”, piesa influenţată de punk “Just a Touch” şi “Superman” (The Clique). În ciuda prezenţei atâtor piese excelente, este o ironie că probabil cel mai memorabil moment este cover-ul energetic al piesei “Superman” de The Clique, cu armonii vocale de Stipe şi Mills (de asemenea, una din rarele piese din discografia R.E.M. unde Mills cântă vocalele principale în loc de Stipe).

Întrebare bonus: titlul piesei “Begin the Begin” este un joc de cuvinte la adresa cărei piese?

rem-dDacă Pageant a reprezentat pregătirea, Document (1987) marchează momentul exact când R.E.M. au câştigat succes comercial şi popularitate dincolo de audienţa de alternative rock. Co-produs de R.E.M. şi Scott Litt, care va rămâne drept producătorul grupului pentru zece ani, sunetul lui Document este construit pe baza modelului Pageant, având un sunet clar şi muscular ce sporeşte impactul pieselor indiferent de stil, dându-le un caracter aproape visceral. Document de asemenea tinde să fie mai variat şi experimental decât Pageant, incluzând un cover după piesa “Strange” de Wire şi inaugurând practica membrilor R.E.M. de a-şi schimba instrumentele între ei şi a adăuga noi instrumente precum dulcimer (“King of Birds”), saxofon şi sintetizator (“Fireplace”). De asemenea, aici ies la suprafaţă preocupările sociopolitice ale grupului, manifestate în special în piesele “Welcome to the Occupation”, “Exhuming McCarthy” şi “Disturbance at the Heron House”. Piesele de pe Document sunt reuşite (“Welcome to the Occupation”, aparent înregistrat live, “Exhuming McCarthy”, “Disturbance at the Heron House”, “Fireplace”, o uşoară influenţă din funk-rock în “Lightnin’ Hopkins”, influenţa din muzica indiană în “King of Birds”, “Oddfellows Local 151”), dar în mod aproape ironic/coincidental cele mai memorabile rămân cele trei single-uri de succes care au ajutat la ridicarea profilului grupului: agresivul “Finest Worksong”, declamaţia maniacală “It’s the End of the World as We Know It (And I Feel Fine)” (inspirat de “Subterranean Homesick Blues” de Bob Dylan) şi energeticul “The One I Love”.

rem-gR.E.M. au plecat de la casa de discuri independentă IRS Records şi s-au mutat la Warner Bros. în 1987, enervaţi de distribuţia nesatisfăcătoare în afara SUA. Green (1988) este un debut destul de favorabil pentru grup în noul context, păstrând producţia puternică de pe Document şi bazându-se pe două impulsuri creative principale: întărirea pieselor de rock ale grupului şi continuarea experimentaţiilor de pe Document. Problema este, grupul din nou suferă la capitolul “consistenţă”. Majoritatea albumului funcţionează excelent şi arată grupul diversificându-şi sunetul şi experimentând, conţinând în egală măsură piese de rock energetice (“Get Up”, “Orange Crush”, “Turn You Inside-Out”), piese de pop/rock sarcastice (“Pop Song 89”, “Stand”) şi piese diverse, în general în stil folk-rock (“You Are the Everything”, cu mandolină de Buck şi acordeon de Mills, melancolicul “World Leader Pretend”, cu violoncel de Jane Scarpantoni şi chitară pedal steel de Bucky Baxter, “Hairshirt”, piesa #11, care oficial nu are un nume şi e numită de fani “Eleven” sau “Untitled”). Dar există şi piese care ori sunt nedistinse sau sună ca experimente nereuşite (“The Wrong Child”, o copie palidă a lui “You Are the Everything”, “I Remember California”). Green este un album bun care arată grupul continuând să-şi diversifice sunetul, dar este ceva mai slab decât Document în departamentul calităţii.

rem-ootOut of Time (1991) este Green, partea a doua, prezentând o nouă schimbare în evoluţia constantă a grupului. În contrast cu albumele anterioare care se limitau în mare parte la formatul tipic chitară-bas-tobe-voce, Out of Time are o producţie mai complexă şi copioasă, făcând loc pentru orice de la mandoline, claviaturi, secţiuni de violonişti şi trompetişti şi apariţii din partea altor artişti precum Kate Pierson (The B-52’s) şi KRS-One (Boogie Down Productions) la vocale, Peter Holsapple (The dB’s) la bas şi chitări şi John Keane la chitară pedal steel, şi utilizând patru studiouri separate în timpul înregistrării (inclusiv complexul lui Prince, Paisley Park Studios). Whoa… Din nefericire, Out of Time are aceeaşi problemă ca Green: există câteva piese slabe (“Endgame”, în mare parte instrumental dar conţinând armonii vocale, “Belong”), şi în plus acest album conţine una din cele mai proaste piese care le-a scris grupul, piesa zaharoasă şi pur şi simplu enervantă “Shiny Happy People”. Fuck that. Din fericire, în mare parte aranjamentele complexe funcţionează fără să sune înghesuite, iar majoritatea pieselor sunt bune (“Low”, “Half a World Away”, “Texarkana”, cu vocale de Mills), distingându-se următoarele: piesa de funk-rock “Radio Song” (a patra piesă R.E.M. care e chiar… distractivă? NO WAY! Nu mă omor după rap-ul lui KRS-One, but whatever…), piesa sumbră bazată pe un riff de mandolină “Losing My Religion”, piesa de pop jovială “Near Wild Heaven” (cu vocale principale de Mills şi vocale backup în stil Beach Boys), “Country Feedback” şi duetul Michael Stipe-Kate Pierson “Me in Honey”.

rem-aftpPentru Automatic for the People (1992), R.E.M. păstrează producţia elaborată a lui Out of Time dar scoate toate piesele de pop/rock sau orice urmă de sentimente pozitive. Rezultatul este un album incredibil de serios şi deprima(n)t obsedat de temele îmbătrânirii, pierderii şi morţii. Din fericire, grupul îşi sprijină seriozitatea/pretenţia cu melodii puternice şi aranjamente grandioase şi emoţionante, incluzând acordeonul lui Mills, mandolina lui Buck, claviaturi, harmonica de producătorul Scott Litt şi, pe patru piese, o secţiune de viori cu aranjament de John Paul Jones (da, acel John Paul Jones, din Led Zeppelin). Trebuie notat că în afara a trei piese de rock (“The Sidewinder Sleeps Tonite”, “Man on the Moon”, “Ignoreland”), majoritatea pieselor de pe album sunt ori la un tempo mijlociu sau unul care poate fi descris doar ca “marş funebru” – eu n-am o problemă cu asta, dar nu neg că încetineala aproape constantă poate deveni apăsătoare pentru unii ascultători. În rest, albumul este plin de piese excelente (“New Orleans Instrumental No. 1”, atmosfericul “Sweetness Follows”, “Monty Got a Raw Deal”, “Star Me Kitten” – ce înseamnă titlul ăla?!), din care se disting: piesa de folk-rock “Drive” (augumentată cu o secţiune de viori), “Try Not to Breathe”, piesa de pop-rock bine dispusă “The Sidewinder Sleeps Tonite”, piesa über-faimoasă “Everybody Hurts” (bazat pe o melodie simplă, dar un succes datorită performanţei lui Stipe şi aranjamentului lui John Paul Jones), energeticul “Ignoreland”, “Man on the Moon”, balada pian-şi-viori “Nightswimming” şi “Find the River”. Automatic este considerat de majoritatea fanilor şi criticilor cel mai bun album înregistrat de R.E.M. în cariera lor. Şi sincer, n-am cum să îi contrazic  bazat pe conţinutul discului - Automatic este într-adevăr capodopera grupului.

rem-mGrupul a recunoscut faptul că era nevoie de o schimbare după două albume cu piese în mare parte la un tempo redus şi producţie complexă. Astfel, Monster (1994) este un album de rock (FINALLY!). De data aceasta, grupul şi Scott Litt au dat albumului un sunet dens şi “murdar”, unde chitările distorsionate ale lui Buck devin proeminente şi vocalele lui Stipe sunt îngropate în mixaj, iar grupul a creat o serie de piese inspirate în egală măsură din grunge/alternative rock, punk şi glam rock, schimbând preocuparea principală de la morbiditatea lui Automatic la probleme de identitate. Cu excepţia câtorva rateuri (“Strange Currencies”, o copie slabă după “Everybody Hurts”, experimentul nereuşit “Tongue”), abundenţa de piese reuşite (“I Don’t Sleep, I Dream”, “Bang and Blame”, care chiar are nevoie de un refren mai bun, piesa influenţată de shoegazing “Let Me In”, un tribut la adresa lui Kurt Cobain, piesa influenţată de Led Zeppelin “Circus Envy”, “You”) şi excelente precum grunge-ul energetic “What’s the Frequency, Kenneth?”, piesa de glam rock “Crush with Eyeliner” (cu vocale backup şi chitară adiţională de Thurston Moore de la Sonic Youth), “King of Comedy” (cu vocale backup de Sally Dworsky), piesa de punk-pop rapidă “Star 69” şi ameninţătorul “I Took Your Name” fac din Monster o continuare foarte bună după capodopera grupului.

Întrebare bonus: în videoclipul pentru “What’s the Frequency, Kenneth?”, ce chitară foloseşte Peter Buck?

(sorry, trebuie să-l căutaţi singuri. YouTube sucks…)

rem-naih-fPentru New Adventures in Hi-Fi (1996), R.E.M. au preluat procedeul creativ folosit de grupul care cânta în deschiderea turneului Monster, Radiohead (ajung şi la ei în curând…), care înregistrau demo-urile pentru albumul The Bends în timpul turneului. Astfel, piesele pentru Hi-Fi au fost înregristrate live în diferite studiouri şi arene în timpul turneului, incluzând contribuţii din partea muzicienilor adiţionali Nathan December şi Scott McCaughey. Acest procedeu dă pieselor un sunet necizelat şi un caracter mai spontan şi haotic, care se potriveşte perfect cu versurile în mare parte despre mişcare şi călătorie ale albumului. R.E.M. includ câteva elemente neaşteptate şi experimentale (influenţe de funk şi reggae în “How the West Was Won and Where It Got Us”, mai multe sintetizatoare, piesa “Zither”), dar în rest rămân la stilul standard de alternative-folk-jangle-pop-rock (disonantul “Undertow”, folosind acelaşi ritm ca “Bang and Blame”, “Bittersweet Me”, “Be Mine”). Piesele excelente (“The Wake-Up Bomb”, cu un riff de glam rock agresiv şi vocale indolente ce amintesc de “Crush With Eyeliner”, folk-rockul “New Test Leper”, balada atmosferică “E-Bow the Letter”, cu vocale adiţionale de Patti Smith, piesa extinsă lugubră “Leave”, energeticul “Departure”, “Electrolite”) din păcate nu compensează pentru lungimea obositoare a albumului (62 minute), puţin prea multe piese nedistinse (“How the West Was Won and Where It Got Us”, “Binky the Doormat”, instrumentalul “Zither”, “So Fast, So Numb”, “Low Desert”) şi faptul că procedeul de înregistrare pe drum tinde să dea albumului un sunet gol, fără vlagă şi cu prea mult reverb, dar Hi-Fi rămâne ultimul album bun înregistrat de grup pentru aproape 12 ani, şi în mod pervers a marcat începutul declinului comercial al grupului în SUA.

rem-upUn critic a teoretizat că titlul albumului Up (1998) este o prescurtare pentru “fuck up”. Şi, mare surpriză, are dreptate. Primul album înregistrat după plecarea lui Berry din grup (o combinaţie de epuizare cu cariera de muzician şi probleme de sănătate), Up este şi primul album cu adevărat slab lansat de grup. Scott Litt a plecat, şi în locul său a venit producătorul Pat McCarthy, care este responsabil împreună cu grupul pentru producţia excesivă, încărcată de amănunte şi electronice, făcând întreg albumul să sune ca o combinaţie urâtă între complexitatea lui Out of Time şi melancolia lui Automatic. Din păcate, Up preia pur şi simplu cele mai proaste părţi ale acelor albume, creând o serie de piese obosite, plictisitoare care încearcă să bage instrumentaţie peste instrumentaţie pentru a distrage atenţia de la slăbiciunea lor inerentă, ca să nu mai menţionez că toate performanţele au un caracter aproape clinic, lipsite de emoţie. Majoritatea pieselor sunt pline de melodii slabe, încetineală opresivă şi instrumentaţie excesivă (“Hope”, imitaţia ridicolă Beach Boys din “At My Most Beautiful”, “The Apologist”, cu cel mai slab refren de pe album, piesa ceva mai bună “Sad Professor”, “You’re in the Air”, “Walk Unafraid”, “Why Not Smile”, “Diminished”, “Parakeet”, “Falls to Climb”), cu doar patru piese bune: ameninţătorul “Airportman”, piesa de funk-rock memorabilă “Lotus” (singura piesă de pe disc unde instrumentaţia excesivă devine un atu), piesa ambientală “Suspicion” şi “Daysleeper” (care este la bază o piesă tradiţionalistă R.E.M., pur şi simplu augmentată cu sintetizatoare ce bâzâie). În rest, Up sună mai mult ca un album de muzică New Age de căcat decât un album R.E.M.. De fapt, singurul lucru notabil la el e că a fost primul album R.E.M. unde versurile pieselor erau tipărite în “liner notes”.

rem-revealReveal (2001) pur şi simplu continuă fetişul pentru electronice şi supraproducţia lui Up, cu practic aceleaşi rezultate. Toate problemele de care suferea Up sunt prezente din nou – producţie excesivă (thanks, Pat McCarthy…), performanţe clinice, o concentrare asupra detaliilor sonice în detrimentul pieselor, melodii slabe. Singura diferenţă ar fi următoarea: dacă Up imita melancolia lui Automatic cu rezultate proaste, Reveal fură din buna dispoziţie a lui Out of Time, şi trebuie să recunosc că decizia de a crea piese mai joviale se potriveşte într-o oarecare măsură cu sunetul exagerat, încărcat care îl practică grupul decât somnambulismul anterior. Totuşi, problema e aceeaşi. Aproape 3/4 din piese sunt slabe rău (“I’ve Been High”, accentele de folk din “She Just Wants to Be”, haosul absolut “Disappear”, al cărui riff de chitară e okay, experimentul electronic tâmpit “Saturn Return”, “Beat a Drum”, “Summer Turns to High”, piesa cu două acorduri “Chorus and the Ring”, piesa okay dar excesiv de lungă “I’ll Take the Rain”), cu doar următoarele excelente: etericul “The Lifting”, piesele de pop/rock memorabile “All the Way to Reno (You’re Gonna Be a Star)” şi “Imitation of Life” (cele mai bune piese de pe album) şi “Beachball”. În total, Reveal e ceva mai bun decât Up datorită caracterului mai senin, dar e la fel de neconcentrat, supraprodus, dezordonat şi plictisitor. Luaţi doar piesele excelente menţionate anterior dar altfel evitaţi-l.

O să fac un rezumat scurt pentru Around the Sun (2004) în locul unui lung fiindcă nu vreau să mă repet. Rezumatul sună cam aşa: zzzzzzzzzz. Around the Sun este nadirul grupului, ducând supraproducţia şi electronicele la un nivel ridicol şi exagerat, până când toate piesele şi instrumentele sunt lipsite de caracter şi personalitate – cu alte cuvinte, imaginaţi-vă Hi-Fi fără vreo piesă bună, cu o supradoză de sintetizatoare, un sunet şi mai gol şi lipsa oricărui element uman. Pe scurt, Sun e insipid, plictisitor, lipsit de viaţă şi toate adjectivele care le-am aplicat lui Up şi Reveal, dar de zece ori mai rău. Singurele piese bune ar fi “Leaving New York” şi “Final Straw”. Asta e tot ce trebuie să ştiţi. Până şi membrii R.E.M. îl urăsc, iar următoarea declaraţie a lui Peter Buck rezumă perfect problemele albumului: “[…] it sounds like what it is, a bunch of people that are so bored with the material that they can’t stand it anymore.”

rem-aPrimul sunet care se aude pe albumul Accelerate (2008) este chitara distorsionată a lui Peter Buck. FUCK YEAH. În sfârşit R.E.M. şi-au amintit că sunt un grup de rock şi nu unul de pop emasculat, şi cu un singur album reuşesc să şteargă toate mişcările greşite care le-au făcut de când a plecat Berry. Înregistrat în trei săptămâni şi beneficiind de producţia directă, minimalistă a lui Jacknife Lee, Accelerate reprezintă o reînvigorare de succes, bazată în mare parte pe reconstruirea trecutului – piesele sunt dominate de chitările lui Buck, Mills din nou face vocale backup audibile, nu există sintetizatoare şi în anumite momente grupul creează melodii ce amintesc de succese anterioare (“Houston” şi “Until the Day Is Done”, de exemplu, amândouă au riff-uri ce amintesc de “Swan Swan H”). În afara faptului că practic albumele vechi precum Monster, Lifes Rich Pageant şi Document reprezintă fundaţia albumului, Accelerate este scurt (35 minute, doar 2 din cele 11 piese depăşesc 3 minute) şi dominat de piese reuşite de alt-rock concentrate (“Hollow Man”, folosind “dinamica Pixies”, piesa acustică “Until the Day is Done”, unde unul din riff-uri îmi aminteşte de “Norwegian Wood” de Beatles, “Mr. Richards”, “Sing for the Submarine”, “Horse to Water”, “I’m Gonna DJ”), dintre care se disting: începutul energetic “Living Well Is the Best Revenge”, “Man-Sized Wreath”, piesa de jangle pop viguroasă “Supernatural Superserious”, piesa de folk-rock ameninţătoare “Houston” (care totuşi are tobele prea distorsionate…) şi agresivul “Accelerate”. De fapt, singura critică care o am este că albumul a căzut victimă “loudness war“, dar asta e vina inginerului de mastering idiot John C.F. Davis. FUCK YOU, John C.F. Davis. Pe scurt, Accelerate este primul album bun de R.E.M. de la New Adventures in Hi-Fi (le-a luat 12 ani?!), şi reprezintă primul semn promiţător despre cariera lor viitoare.

Piese:



R.E.M. – Radio Free Europe


R.E.M. – Pilgrimage


R.E.M. – So. Central Rain (I’m Sorry)


R.E.M. – (Don’t Go Back to) Rockville


R.E.M. – Feeling Gravitys Pull

[yt-simplu]s_co-yU-sZc[/yt-simplu]

R.E.M. – Cant Get There From Here


R.E.M. – Begin the Begin


R.E.M. – Fall on Me


R.E.M. – Superman


R.E.M. – Finest Worksong


R.E.M. – It’s the End of the World as We Know It (And I Feel Fine)

[yt-simplu]uSuzvnZM0lo[/yt-simplu]

R.E.M. – Pop Song 89


R.E.M. – Stand

[yt-simplu]ToVIlrfpBAA[/yt-simplu] [yt-simplu]eB3VTX0pxoE[/yt-simplu]

R.E.M. – Near Wild Heaven


R.E.M. – Drive

[yt-simplu]OFf7_IKa7k8[/yt-simplu] [yt-simplu]pudOFG5X6uA[/yt-simplu] [yt-simplu]1hKSYgOGtos[/yt-simplu]

R.E.M. – What’s the Frequency, Kenneth?


R.E.M. – Crush with Eyeliner


R.E.M. – Star 69


R.E.M. – New Test Leper

[yt-simplu]syCxUN6Lx0Q[/yt-simplu]

R.E.M. – Lotus

[yt-simplu]dciDcRZovP4[/yt-simplu]

R.E.M. – All the Way to Reno (You’re Gonna Be a Star)


R.E.M. – Imitation of Life


R.E.M. – Living Well Is the Best Revenge

[yt-simplu]qQ1k_H3jyvk[/yt-simplu]

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

Spune-ne părerea ta

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.