TDCSNA Ediţia Retrospectivă: Emerson, Lake & Palmer

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Emerson, Lake & Palmer.

Emerson, Lake & Palmer, 1973

Okay, acum am şi al doilea TDCSNA pentru un grup care nu-mi place 100%. Grupul în chestiune fiind supergrupul de rock progresiv Emerson, Lake & Palmer (ELP), existent între 1970-1979. Sper să pot să fi înţeles şi explicat şi eu ca lumea până la sfârşit de ce nu-mi plac complet ca celelalte grupuri care au primit un TDCSNA anterior, şi cine ştie, poate altcuiva o să-i placă mai mult decât mie (hi dad!).

Dacă numele lor nu e un mare indiciu deja, membrii grupului sunt:

Keith Emerson – claviaturi
Greg Lake – vocal, bas, chitară
Carl Palmer – tobe, percuţie

Acuma, de dragul menţinerii unei perspective, o să încep cu părţile bune ale ELP. Fiind un grup de rock progresiv, mi se pare cam redundant să menţionez asta, dar toţi trei membrii sunt ai dracului de buni cu instrumentele respective. Hell, dacă m-aş baza doar pe virtuozitate când vine vorba de muzică, ELP ar fi unul din grupurile mele preferate de rock progresiv, nu undeva pe planul al doilea în spatele lui Pink Floyd, King Crimson şi Rush. Iar Lake e un vocalist decent.

Dar, totuşi, de ce ELP se află undeva pe planul al doilea pentru mine? O combinaţie de mai multe neajunsuri ce se agaţă de ei ca una din bilele alea de metal cu un lanţ care le ataşează de prizonieri în închisoare. Problema lor principală e ceea ce mie personal îmi place să numesc “mega-wankery” – sunt muzicieni talentaţi şi au improvizaţiile de rigoare, dar pur şi simplu. Nu. Ştiu. Când. Să. Se. Oprească dracului odată. Şi ajung să-şi omoare propriile piese şi să cauzeze plictiseală şi exclamaţia previzibilă “GET ON WITH IT YE FUCKING WANKERS!”, ca în cazul lui “Karn Evil 9”. Oh yeah, şi au tendinţa în cazul unor piese mai lungi (“Karn Evil 9” din nou, ugh…) de a sacrifica coeziunea şi progresul în favoarea facerii pe grozavii din punct de vedere instrumental, cu rezultatul că în acele cazuri piesele trec de la o parte la alta ca şi când ar da de schimbătorul de viteze, nu ca şi când ar avea loc o evoluţie logică.

A doua problemă majoră cu ELP ar fi producţia. OK, sintetizatoarele Moog ale lui Emerson sună puţin învechite şi “cheesy” acuma, dar asta e unul din riscurile care le asumi când te bazezi pe tehnologie avansată. Chestia mai severă ar fi aliniamentul lor de claviaturi-bas-tobe, care recunosc că nu mi se pare prea impresionant. Pe disc, ELP generează ceva mai puţină energie şi autoritate decât Rush mulţumită încăpăţânării lor de a rămâne un trio şi a faptului că Lake uită frecvent că în studio are capacitatea de a face overdubbing (Ohmygawd!)* şi încearcă să compenseze pentru lipsa de chitări supradistorsionând bas-ul. Hint: nu funcţionează – tot am impresia ineluctabilă că le lipseşte ceva (*cough*chitări*cough*). Această combinaţie dintre sunetul subţire şi pretenţiile masive ale grupului e mai mult o sursă de comedie decât divertisment muzical.

(* sincer cred teoria tatălui meu că de fiecare dată când Lake se pregătea să înregistreze chitări, Emerson îl anunţa c-au terminat piesă şi că o să treacă la următoarea…)

Dar marele elefant din cameră, chestia care-i face pe ELP mai mult frustranţi decât buni pentru mine, e calitatea materialului. ELP aparent încearcă să folosească improvizaţii nesfârşite şi citate din muzica clasică pentru a compensa pentru faptul că piesele lor alternează între zăpăcitoare, deficitare şi impresionante. De fapt, cred că metoda lor de a compune e echivalentul a vechii expresii englezeşti, “aruncă tot ce poţi la zid şi vezi ce rămâne lipit”. Nu ajută că Lake e un practicant devotat al artei bathos-ului, cu versuri care variază între sentimentalism ieftin (“Still… You Turn Me On”), clişeuri naive, simpliste şi incoerenţă, şi sincer prefer incoerenţa fiindcă aia nu-mi provoacă reacţia de “uuuuuurrrgh”, iar mai târziu când a venit la bord şi Peter Sinfield a devenit evident că Sinfield îşi păstra versurile bune pentru King Crimson. Şi, oh yeah, am şi menţionat faptul că au pretenţii masive şi un simţ al umorului absent cu excepţia a vreo 2-3-4 piese?

Dar, cu toate astea, de ce dracu’ m-am forţat să ascult albumele lor? Well, cred că e faptul că atunci când îşi ating ţinta, îşi ating ţinta şi fac nişte piese bune. Şi hei, au nişte improvizaţii impresionante când nu sunt înţepenitoare.

Am mai toate albumele lor, dar hei, am şi eu o limită pentru cât o să ascult grupuri frustrante. N-o să fac review la albumul live Welcome Back My Friends to the Show That Never Ends (1974) – cu un titlu ca ăla, de ce aş vrea să-l ascult?! -, Emerson, Lake & Powell (1986), Black Moon (1992) şi In the Hot Seat (1994). Am box set-ul Return of the Manticore (1993) totuşi, şi poate o să sap prin el după rarităţi dacă nu sunt prea epuizat/leneş după ce am terminat cu albumele grupului.

UPDATE: Nah, prea epuizat.

ELP au avut parte de un debut promiţător cu Emerson, Lake & Palmer (1970). Un succes din punct de vedere comercial (#4 în Anglia + #18 în SUA = yeah, we’re good), EL&P practic are funcţia de a schiţa pentru prima oară stilul grupului: produs de Lake cu inginerul Eddy Offord (a/k/a producătorul Yes între 1970-1974), albumul conţine majoritatea elementelor integrale pentru stilul grupului: claviaturile şi sintetizatoarele lui Emerson, vocea şi basul distorsionat al lui Lake, citate din muzica clasică (“The Barbarian” e o adaptare după Bartók iar “Knife-Edge” citează din Bach şi Janáček) şi sunetul subţire rezultat din aliniamentul claviatură-bas-tobe. Totuşi, EL&P îşi are propriile avantaje: fiind un debut iniţial, producţia minimalistă a lui Lake îi dă grupului un sunet destul de direct şi simplu, lipsit în mare parte de excesele bombastice care urmau să le dea reputaţia de oaie neagră a rock-ului progresiv, iar Emerson în mare parte preferă orga (în special în “The Three Fates”, secţiuni ce nu pot fi descrise fără cuvântul “DOOM”) şi pianul sintetizatoarelor, ce salvează albumul de la problema sunetului “învechit”. Totuşi, cei trei insistă să pună pe album nişte improvizaţii prelungite şi plictisitoare care par copy-paste-uite cap-la-cap datorită schimbărilor bruşte (“The Three Fates”, patru minute de Emerson la orgă şi pian înainte de a deveni o piesă de jazz fusion cu un riff discordant, Palmer îşi primeşte propriul “Toad” cu “Tank”). Totuşi, au destul bun simţ pentru a include în rest materialul bun: instrumentalul discordant, creepy “The Barbarian” şi ameninţătorul “Knife-Edge”, piesa extinsă de succes “Take a Pebble” (care-mi aminteşte puţin de “And You and I” de Yes, nu c-ar fi un lucru rău – solo-ul de chitară din mijloc e foarte bun) şi primul lor mare hit, balada acustică deprimantă “Lucky Man”. Nu sunt un mare fan al solo-ului de Moog faimos de la sfârşit, fiindcă mi se pare că vine brusc de nicăieri şi strică efectul (Emerson însuşi a recunoscut că l-a improvizat într-o singură încercare), dar melodia de folk-rock şi armoniile frumoase ale lui Lake compensează pentru sfârşitul oarecum fleşcăit.


Emerson, Lake & Palmer – Knife-Edge


Emerson, Lake & Palmer – Lucky Man

Încercaţi să ignoraţi coperta ridicolă a lui Tarkus (1971), fiindcă dă impresia că albumul o să fie un dezastru când de fapt nu e asta (dacă vreţi să vorbim de dezastru, aţi ascultat recent Love Beach?). De fapt, e oarecum o consolidare a calităţilor grupului. Produs din nou de Lake şi Offord dar cu un sunet mai direct decât cel difuz al debutului, Tarkus are o structură asemănătoare cu 2112 de Rush: prima faţă a discului e dedicată suitei conceptuale “Tarkus”, care aparent e un protest împotriva războiului cu versuri stridente (secţiunile “Mass” şi “Battlefield”), uneori incoerente (secţiunea “Stones of Years”), iar faţa a doua conţine şase piese separate fără nici o legătură cu conceptul. “Tarkus” e de data asta o suită de succes fiindcă grupul alternează secţiunile improvizate, instrumentale cu cele accesibile, vocale pentru a preveni plictiseala şi are ceva mai multă coeziune decât “The Three Fates” sau “Take a Pebble” în ciuda prezenţei schimbărilor bruşte de tip schimbător-de-viteză. OK, grupul tot se agaţă în mare parte cu încăpăţânare de aliniamentul lor mai potrivit muzicii de jazz decât de rock (oi, morons, trebuie să faceţi overdub la chitări nu claviaturi! Come on!), şi există câteva piese mai slabe (piesa comică “Jeremy Bender”, sunând ca o imitaţie slabă a lui “Rocky Racoon” de Beatles, “The Only Way (Hymn)”, care se bazează pe formula orgă de biserică cu citate din Bach + versuri insuportabile de predică ateistă = SHUT UP LAKE – oi fi eu agnostic, but goddamnit eşti la fel de enervant ca Bono -, instrumentalul neinspirat “Infinite Space (Conclusion)”) dar prezenţa suitei “Tarkus” şi a restul pieselor bune (piesa de jazz fusion energetică “Bitches Crystal”, rock-ul ceva mai agresiv “A Time and a Place”, parodia amuzantă a lui Little Richard “Are You Ready Eddy?” – holy shit, ELP demonstrând un simţ al umorului?! NO WAY) face din Tarkus un album ceva mai reuşit decât EL&P, chiar dacă are aceeaşi problemă de variaţie a calităţii.


Emerson, Lake & Palmer – Bitches Crystal


Emerson, Lake & Palmer – Are You Ready Eddy?

Undeva în timpul turneului de după Tarkus – mai exact, la Newcastle City Hall pe 26 martie 1971 -, Emerson, Lake & Palmer au înregistrat un album live, probabil pentru a mai câştiga timp să lucreze la următorul album. Albumul live în chestiune este Pictures at an Exhibition (1971), format în întregime din piese care altfel n-ar fi valabile pe un album de studio. Primul sunet al albumului e Emerson declarând “we’re gonna give ya ‘Pictures at an Exhibition’” şi uralele audienţei, and holy shit, chiar ne dau compoziţia lui Mussorgsky. DE OPT ORI. No shit, ELP folosesc mai toate temele: “Promenade” (prezentă ca introducere la orgă, în formă vocală cu versuri previzibil de incoerente de Lake şi în format de grup), “The Gnome” (schimbată puţin de dragul improvizaţiilor lui Palmer), “The Old Castle” (complet transformată în improvizaţie de sintetizator), “The Hut of Baba Yaga” (cu o viteză mărită), “The Great Gates of Kiev” (cu versuri noi de Lake dar altfel neschimbat). Şi, hei, primim şi patru piese bonus care nu sunt bazate pe Mussorgsky: “The Sage”, “Blues Variation”, “The Curse of Baba Yaga” şi cover-ul piesei “Nutrocker”, o piesă instrumentală de B. Bumble and the Stingers bazată pe o parte a Spărgătorului de nuci a lui Ceaikovski. Jesus, eu ascult aici un album de muzică clasică sau de rock?! :D Great, sunt în dezavantaj fiindcă nu ştiu suita originală şi nu pot face comparaţii… fuck it, o să judec Pictures ca şi cum ar fi un album de sine stătător. Calitatea înregistrării e okay, şi cred că sunetul subţire e scuzabil aici pe baza faptului că e un album live (cele de studio n-au scuză – acolo pot face overdub-uri, WTH), dar Pictures pare să folosească adaptarea muzicii clasice ca o scuză pentru a dedica majoritatea discului sus-numitului “mega-wankery”. OK, ELP au bunul simţ de a ţine durata pieselor în limite acceptabile, dar cu totul devine plictisitor până la sfârşit – “Promenade” o fi memorabilă dar moare lent pe parcursul a trei repetiţii, “The Old Castle” are baterie hiperactivă şi riff-uri bune de Lake dar devine inascultabilă datorită sintetizatorului lui Emerson, “Nutrocker” e slab şi celelalte piese adaptate tind să rămână în modul de “improvizaţie jazz-fusion-rock-whatever uşor disonante şi haotice” ce le face okay dar cam nedistinse (“The Gnome”, “The Hut of Baba Yaga” şi improvizaţia originală a grupului “The Curse of Baba Yaga”). De fapt, cele mai bune piese ar fi piesa chitară-plus-voce a lui Lake “The Sage”, “Blues Variation” şi “The Great Gates of Kiev”. Cred că oricum aş tăia-o, Pictures rămâne oricum un album slab comparat cu EL&P sau Tarkus.


Emerson, Lake & Palmer – The Sage

Hooray! De-abia când mă pregăteam să-i desconsider după două albume medii cu mari variaţii de calitate şi unul slab, ELP creează un album chiar bun cu Trilogy (1972). Lake tot uită că poate să facă overdub la chitări sau îi e prea lene (prefer a doua teorie, considerând că “From the Beginning” e aici…), dar în rest el şi Offord îi dau albumului probabil cel mai clar sunet de până acum, iar Emerson reuşeşte să alevieze într-o oarecare măsură anorexia sonică prin multe overdub-uri de claviaturi. Plus, aici el ori stă mai mult la orgă şi pian (tripartitul “The Endless Enigma”) sau are momente în care depune sintetizatoarele într-un mod mai subtil şi impresionant, nu unul care mă face să remarc cât de mult s-au învechit din anii ’70 (începutul lui “Trilogy”, melodia de alarmă de ceas din începutul lui “Hoedown”, “The Endless Enigma (Part 2)” – fuck, părţile de Moog de da-da-da-da-daaaaaaaaa ale lui Emerson sună chiar grandioase aici). Hell, de fapt aici ELP tind să sune mai subtili decât pompozitatea amuzantă căreia cad victimă în alte momente. Dar ce face din Trilogy o îmbunătăţire evidentă e calitatea materialului: singura piesă proastă de aici ar fi monotonia de 8 minute în ritm militar “Abbadon’s Bolero”. Restul e ocupat de chestii bune (piesa scurtă “Fugue”, “The Endless Enigma (Part 2)”, piesa comică “The Sheriff”, cu orgă şi pian honky tonk ca şi când Emerson a ascultat “Don’t Pass Me By” şi Lake “Rocky Raccoon”, “Living Sin”, cu vocale profunde mişto de Lake) sau excelente precum “The Endless Enigma (Part 1)” (cu un început foarte creepy ce trece după aia la rock progresiv complicat şi memorabil), balada de folk a lui Lake “From the Beginning” (o fotocopie a lui “Lucky Man” fără un refren memorabil, dar care totuşi a devenit cel mai mare hit al grupului în SUA), energeticul “Hoedown” (adaptat dintr-un balet de Aaron Copland) şi “Trilogy” (care suferă puţin de sindromul “mega-wankery” dar are trei părţi separate – o baladă de pian, un rock disonant şi un blues-rock – cu melodii bune şi o durată mai acomodabilă pentu a-mi reţine atenţia).

Fun fact: “The Endless Enigma (Part 1)” începe cu o tobă ce imită o bătaie de inimă – anticipând cu un an începutul lui Dark Side of the Moon? Hmm…

Întrebare: mi se pare mie sau coperta face să pară de parcă Emerson, Lake şi Palmer sunt trei capete pe acelaşi corp? Yikes, acum o să trebuiască să fac o descriere comică… Cum ar veni “the three-headed unintentionally homoerotic elves of prog-rock“?


Emerson, Lake & Palmer – The Endless Enigma (Part 1)


Emerson, Lake & Palmer – From the Beginning

Well, okay, băieţilor li se cuvine credit pentru cel puţin un aspect din Brain Salad Surgery (1973) – coperta lui H.R. “Alien” Giger e memorabilă, şi titlul merită epitetul de “pretty cool”. Cât despre album… eeeerrrrrrrrrrrr… yeah. Cred că mai bine încep în domeniul sonic. So, er, Lake e din nou producător dar Offord e înlocuit aici de inginerii Chris Kimsey (Tattoo You) şi Jeff Young, şi cred că de asta Brain Salad are un mixaj mai “spaţial”, cu mult ecou şi reverb comparat cu sunetul oarecum direct, mai “neornamentat” de pe albumele anterioare – hei, poate vroiau să imite mixajul uriaş, aproape lichid al lui Dark Side? Meh. Emerson şi-a cumpărat nişte noi sintetizatoare, care sună – mare surpriză! – cam “cheesy” acuma, Lake adaugă chitară doar la balada obligatorie (“Still… You Turn Me On”) şi Palmer… well, se crede Mitch Mitchell x 1000, ce altceva?. Brain Salad Surgery are doar cinci piese ce combinate creează un declin calitativ şocant pentru un album apărut imediat după Trilogy – două adaptări (“Jerusalem” – yeah, imnul lui Hubert Parry bazat pe versurile lui William Blake -, “Toccata”, după Alberto Ginastera), balada obligatorie (“Still… You Turn Me On”), comedia (“Benny the Bouncer”) şi “mega-wankery” (“Karn Evil 9”). Şi dintre astea doar două sunt chiar bune – “Jerusalem” o fi cam bombastic dar sună AWESOME, ce dracu’, iar “Still… You Turn Me On” e o baladă okay deşi aici Lake ajunge probabil la nadirul “talentului” său dubios de versificaţie – dacă rimele proaste şi versurile incoerente nu sunt destul, Lake îmi dă brusc peste cap cu strofa “Everday a little sadder/A little madder/Someone get me a ladder” (WHAT?). În rest, “Toccata” e o altă piesă clasică transformată în “freak-out” disonant (cu majoritatea mijlocului fiind un solo de timpani de Palmer), “Benny the Bouncer” (neamuzant, mai slab decât “The Sheriff” dar ceva mai puţin enervant decât “Jeremy Bender”) şi “mega-wankery”-ul excesiv “Karn Evil 9” – nu-mi pasă câte părţi okay (nu pot să neg că partea de rock dintre 9:44-10:38, partea ameninţătoare dintre 16:16-18:25 şi partea grandioasă dintre 20:30-24:28 sunt “damn cool”) sau melodii bune pot să bage într-o piesă, “Karn Evil” are 30. DE. MINUTE. Are you fuckin’ kidding me?. E pur şi simplu istovitor (“Welcome back my friends to the show that never ends“, indeed…). Hell, fără “Jerusalem” şi “Still…”, Brain Salad ar fi cel mai prost album ELP. Dar cu alea două piese bune, e tot un album slab, undeva între Pictures şi EL&P dar peste Love Beach (nu că asta ar fi mare brânză…).

Fun fact: Brain Salad marchează prima colaborare între ELP şi Peter Sinfield, tipul care scria versurile pentru King Crimson. Şi cele două piese la care a contribuit (“Benny the Bouncer”, “Karn Evil 9”) dovedesc că el salva toate versurile bune pentru Crimson.


Emerson, Lake & Palmer – Jerusalem  

După o pauză de trei ani, the three-headed unintentionally homoerotic elves… er, ELP au revenit cu un set de două albume. Primul, Works Volume 1 (1977), este un album dublu ce dedică trei părţi pieselor compuse de fiecare membru, şi a patra e rezervată eforturilor de grup. Rezultatul e… hmm… variabil. Emerson începe discul cu un concert pentru pian şi orchestră numit “Piano Concerto No. 1”, care e bun, I guess, dar nu prea pot să-l discut ca lumea fiindcă e o chestie chiar de muzică clasică, şi vocabularul meu e de muzică rock. Lake profită de oportunitate pentru a dovedi că a devenit un mare “pussy”, umplând mult din partea sa a albumului cu balade sentimentaliste de chitară-plus-orchestră, ieftine şi frecvent incoerente (“Lend Your Love to Me Tonight”, “Nobody Loves You Like I Do”, unde elementele de blues-rock şi harmonica stau în contrast enervant cu orchestra şi versurile nu-s reuşite, “Closer to Believing”), din care una e okay (“C’est La Vie”, cu un aranjament aproape oriental), plus piesa de blues-rock amuzantă “Hallowed Be Thy Name” (violoniştii sună de parcă erau beţi când au înregistrat-o…). Palmer le dă şuturi în cur lui Emerson şi Lake cu partea sa, incluzând două piese de blues-rock super-cool cu chitară de Joe Walsh (“L.A. Nights”, funk-rock-ul “New Orleans”), două adaptări scurte şi bune după melodii clasice (un Prokofiev rock-ificat destul de epic şi un Bach cântat la instrumente de percuţie acordate şi orchestră), o versiune orchestrală scurtată şi Yoko Kanno-izată de la “Tank” şi jazz-fusionul energetic “Food for Your Soul” (care, sincer, îmi aminteşte de Yoko Kanno & The Seatbelts – bonus points for that). Partea grupului rămasă conţine exact două piese: un cover al “Fanfare for the Common Man” de Aaron Copland şi o piesă originală, “Pirates”. Mare surpriză, ambele sunt lungi, repetitive, bombastice şi megawankerytastice – ELP reuşesc chiar să risipească un groove bun pe “Fanfare” prin repetiţia constantă. Poate dacă păstrau doar balada obligatorie a lui Lake, “Hallowed Be Thy Name” şi piesele lui Palmer, iar după aia îi lăsau cealaltă faţă a discului concertului lui Emerson, Works Vol. 1 ar fi un album bun. Dar n-au făcut asta, aşa că Works e mai mult o mediocritate cu piese bune ocazional.


Emerson, Lake & Palmer – Hallowed Be Thy Name


Emerson, Lake & Palmer – L.A. Nights


Emerson, Lake & Palmer – New Orleans


Emerson, Lake & Palmer – Food for Your Soul

După opt luni, the three-hea ah, screw it. ELP revin cu Works Volume 2 (1977). De data asta nu mai avem părţi separate, dar varietatea stilistică şi calitativă a primului volum a rămas. Faptul că majoritatea pieselor pe coperta din spate conţin credite pentru producţie cred că e un semn că şi aici grupul ajunsese în etapa creativă fragmentară, ceea ce explică de ce Works are acelaşi caracter de “patru-albume-solo-într-unul” ca The White Album, de exemplu. Okay, Vol. 2 nu izolează piesele pe diferite părţi şi de data asta e mai accesibil, fiind un album normal şi majoritatea pieselor având între 2-4 minute. ŞI ÎN SFÂRŞIT Lake face overdub-uri de chitară. Good job, dude, ţi-a luat 7 ani să afli cum se fac. Congratulations. De data asta, ELP servesc: trei cover-uri, nici una din ele de muzică clasică (“Maple Leaf Rag” de Scott Joplin, “Show Me the Way to Go Home” de James Campbell şi Reginald Connelly, “Honky Tonk Train Blues” de Meade Lux Lewis), două piese rămase din sesiunile pentru Brain Salad (“Brain Salad Surgery” şi “When the Apple Blossoms Bloom in the Windmills of Your Mind I’ll Be Your Valentine” – oi, încercaţi să furaţi recordul de “cel mai lung titlu”?!), piese instrumentale (“When the Apple…”, “Bullfrog”, “Barrelhouse Shake-Down”), baladele obligatorii (“Watching Over You”, o versiune reorchestrată de la “I Believe in Father Christmas”, un single de-al lui Lake), experimente stilistice (“So Far to Fall”, piesele de honky-tonk şi blues-rock) şi chestii mai accesibile (“Tiger in a Spotlight”). Vol. 2 nu are problema lui Vol. 1 unde există câteva piese bune împrăştiate printre cele proaste, dar şi multe din chestiile de aici sunt pur şi simplu mediocre, cu doar câteva care se disting: “Tiger in a Spotlight”, care mulge toată calitatea posibilă din riff-ul de sintetizator al lui Emerson (un riff de blues-rock destul de simplu, care sincer sună ca cel din “Let’s Go Crazy” de Prince), jazz-fusionul energetic “Bullfrog”, amuzantul “Brain Salad Surgery” (de ce au pus “Benny the Bouncer” pe disc în locul ăsteia?!), balada de folk simplă “Watching Over You” (mai puţin dulceagă şi sentimentalistă decât chestiile de pe Vol. 1), piesa funky “So Far to Fall”, rock-ul “Close But Not Touching” şi blues-ul “Show Me the Way to Go Home”.

Întrebare: care credeţi voi că e piesa cu cel mai lung titlu?


Emerson, Lake & Palmer – Tiger in a Spotlight


Emerson, Lake & Palmer – Brain Salad Surgery


Emerson, Lake & Palmer – Close But Not Touching

Really, tot ce trebuie să ştiţi despre Love Beach (1978) e că ELP l-au înregistrat ca să scape de contractul lor cu Atlantic Records. Acuma, probabil credeţi că mă apuc să condamn albumul fiindcă e un album mai accesibil, mai de “pop”. Er, nu. Hei, unul din albumele mele favorite de Yes e 90125, de ce m-aş apuca să zic că Love Beach e un căcat doar fiindcă e comercial? Ar fi nu numai retardat, dar şi dovadă de ipocrizie. Well, cel puţin Yes au avut bunul simţ să aştepte până în anii ’80, când stilul clar, pe alocuri hiperactiv de producţie al lui Trevor Horn se potrivea perfect în evoluţia muzicii pop, şi au pus piese bune pe el. Pe Love Beach, ELP sună extenuaţi şi nedornici să depună efort, fapt reflectat în muzica albumului. OK, credit lor fiindcă au creat vreo două piese okay de power pop (“Love Beach”, blues-rockul “The Gambler”), dar restul de pe partea întâi e destul de slab şi mediocru (“All I Want Is You”, “Taste of My Love”, “For You”). Partea a doua în schimb conţine o altă adaptare clasică (“Canario (from Fantasio Para Un Gentilhombre” de Joaquin Rodrigo) şi o piesă lungă, plictisitoare numită “Memoirs of an Officer and a Gentleman”). Why did I listen to this again?

Distribuie:

Echipa

AmDoar18Ani.ro este un blog colectiv ce îşi propune să informeze tinerii liceeni. Îi vom ţine la curent cu evenimente care mai de care mai interesante, ce îi vor ajuta să îşi petreacă într-un mod folositor timpul liber.

1 Comentariu

  • Reply 18.May.2010

    Cristi

    Şi sunt chiar curios dacă cineva o să răspundă la întrebarea cu titlurile lungi…

Lasă un răspuns

Atenţie! Noi suntem prieteni cu limba română şi nu mai acceptăm comentarii care nu respectă regulile de bun simţ ale gramaticii limbii noastre oficiale.
Îţi mulţumim pentru înţelegere.