Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Nine Inch Nails.

Trent Reznor

Aici începe o mini-serie care se ocupă de grupuri de Industrial Rock/Metal. Aşa că n-o să pretind că sunt foarte obscure ca Pixies/Breeders/JA, dar e o şansă seminificativă că omul de rând nu le-ar cunoaşte.

O să încep cu grupul cel mai responsabil pentru popularizarea genului, Nine Inch Nails. Descrierea de “grup” e probabil incorectă, deoarece singurul membru permanent este Trent Reznor, care scrie toate piesele, cântă la aproape toate instrumentele, şi doar recrutează muzicieni pentru tur şi în studio.

Trent Reznor (născut pe 17 mai 1965 în Mercer, Pennsylvania) a făcut parte din câteva grupuri de New Wave în anii ‘80, cântând la claviatură. În 1985, s-a mutat în Cleveland, unde a obţinut o slujbă la Right Track Studio ca om de serviciu. În calitatea asta, a reuşit să obţină folosirea studioului în timpul liber pentru a înregistra un demo. Iniţial a semnat un contract cu TVT Records, dar s-a despărţit de ei acrimonios din cauza amestecului lor în înregistrările sale. Între 1992-2007 Reznor a operat sub Interscope Records, care i-a subvenţionat casa sa de discuri Nothing Records. În 2007 i-a expirat contractul, şi de atunci este un artist independent ce foloseşte sistemele de distribuţie digitale (pe română: pune piese pe gratis online, îi încurajează pe fani să le răspândească, lansează noi albume fără copyright excesiv etc.)

O diferenţă importantă între grupurile de industrialul din anii ‘70-’80 şi Nine Inch Nails a fost disciplina şi instinctele de compoziţie ale lui Reznor. Dacă înainte industrialul (Throbbing Gristle, Cabaret Voltaire) se concentra pe un sunet cât mai repetitiv, NIN au reprezentat o “umanizare” a stilului, având melodii clare şi versuri distincte (unele mai bune, altele mai stângace). De asemenea nu se limitau doar la piese agresive cu chitări gălăgioase sau piese înăbuşite în sintetizatoare şi electronice, incluzând experimente stilistice şi piese cu o influenţă din muzica ambient.

Primul album Pretty Hate Machine (1989) este îndatorat sever tehnologiei din perioada înregistrării, având un sunet care cu 20 de ani mai târziu sună subţire, diluat şi cam învechit. De asemenea, albumul e dominat de sintetizatoare şi electronică, prefigurând doar vag direcţia de metal care urma s-o ia grupul în viitor (“Head Like a Hole”, cu o chitară furioasă în refren). Cu toate astea, încă de la început este evident talentul instrumental şi muzical al lui Reznor, construind piese cu riff-uri simple dar memorabile (fie de sintetizator sau chitară). Şi în plus, are probabil cea mai bună voce din industrial rock, exceptând poate pe Till Lindemann (Rammstein). OK, versurile sunt mai variabile calitativ, dar evit tendinţa de a le vedea mai negativ fiindcă am îndurat un deceniu de grupuri emo; Reznor e chiar mai subtil şi simplu, niciodată exagerând şi având rime mai neobişnuite. Sintetizatoarele şi drum machine-urile formează “şira spinării” acestui album, chitara fiind retrogradată la un rol secundar şi folosită rar. În afară de “Head Like a Hole”, momentele ce ies în relief includ “Terrible Lie”, “Down in It” (unde Trent încearcă un rap şi nu se face de râs prea mult), “Sanctified”, piesa de dans dură “Kinda I Want To”, “Sin” şi balada minimalistă “Something I Can Never Have” (cu doar pian, sintetizator şi vocea lui Trent). Albumul e solid, dar ce va urma va fi şi mai bun.

EP-ul Broken (1992) funcţionează ca un pod între synthpop-ul din Pretty Hate Machine şi industrial metal-ul din Downward Spiral. EP-ul are doar 6 piese şi două bonus, dar e o manifestare a disciplinei lui Reznor: agresiunea curată dinăuntru ar deveni obositoare pe parcursul unui întreg album. Nine Inch Nails sună acum absolut puternici şi impozanţi, cu tobe masive (atât electronice cât şi de Martin Atkins pe “Wish” şi Chris Vrenna pe “Gave Up”) şi chitări pur şi simplu zdrobitoare. În afara a două interludii tensionate (“Pinion”, “Help Me I Am in Hell”), restul pieselor sunt sălbatice, cu melodii excelente şi aspre: “Wish”, “Last”, percusivul “Happiness in Slavery”, “Gave Up” şi coverul “Physical” (Adam and the Ants), care în mâinile lui Reznor devine cel mai bun cântec despre tensiune sexuală din istorie, propulsată de un munte de chitări şi un riff irezistibil. Singura dezamăgire e “Suck”, o colaborare cu supergrupul de industrial Pigface.

Capodopera Nine Inch Nails, The Downward Spiral (1994) este un “concept album” despre declinul unui personaj şi comportamentul său autodistructiv, culminând în sinucidere. Talentul de producţie şi muzician al lui Reznor ajunge la punctul culminant aici, creând un album texturat în care absolut fiecare piesă este memorabilă şi de o calitate incredibilă, iar tendinţa sa pentru contraste dinamice şi elemente neaşteptate adaugă o doză de tensiune pieselor, ţinând ascultătorul cu sufletul la gură pe parcurs. În plus, cântecele sunt pline de detalii subtile şi trucuri de producţie ce răsplătesc ascultarea repetată. Fiind un album conceptual, toate piesele trec din una într-alta cu treceri alternativ subtile şi bruşte. Albumul are o varietate imensă pentru genul său muzical, conţinând atât cântece pur agresive (“Mr. Self Destruct”, “March of the Pigs”, ”Big Man With a Gun”), piese de industrial metal (“Heresy”, “Ruiner”, “I Do Not Want This”), experimente (“Piggy”, “Eraser”, sufocantul “The Downward Spiral”), interludiul ambiental ”A Warm Place” şi balada “Hurt”. Reznor de asemenea scrie versuri mult mai puţin stângace; subiectele lui preferate (controlul, puterea, S&M, sex, nihilism) sunt toate prezente, sprijinite de calitatea melodică din spatele lor. Cele mai bune momente sunt: propulsivul “March of the Pigs”, piesa erotică dar ameninţătoare “Closer” (cu refrenul direct “I wanna fuck you like an animal/I wanna feel you from the inside/I wanna fuck you like an animal/My whole existence is flawed/You get me closer to God“), “Ruiner” (cu singurul solo de chitară de pe album), explozivul “Big Man With a Gun” (un portret satiric al comportamentului masculin agresiv ce compară metaforic organele genitale cu armele de foc), melancolica “A Warm Place” şi balada emoţionantă “Hurt” (mai târziu cu un cover de Johnny Cash).

Zbătându-se cu o lipsă de inspiraţie după succesul lui Downward Spiral, Reznor s-a mutat în New Orleans (unde a înfiinţat Nothing Studios), şi între timp a lansat single-ul The Perfect Drug (1997) pentru a câştiga timp cât lucra la următorul album. EP-ul e format din piesa “The Perfect Drug” şi remixuri, de către Meat Beat Manifesto, Plug, Nine Inch Nails, Spacetime Continuum şi The Orb. Cele mai bune remixuri sunt de Meat Beat Manifesto, Nine Inch Nails şi Spacetime Continuum. Single-ul este OK şi piesa nu se poate găsi pe vreun album, dar cu totul nu reprezintă o lansare esenţială Nine Inch Nails.

După o pauză de cinci ani (plină de abuz de alcool, dependenţă de droguri şi moartea bunicii lui Trent) şi aşteptări imense din partea fanilor, Nine Inch Nails au revenit cu dublul album The Fragile (1999), un album întins, divers şi frecvent splendid. Este tot un album conceptual, continuând povestea din Downward Spiral (dar într-un mod mai vag), iar faimosul producător Bob Ezrin (The Wall de Pink Floyd) i-a dat o mână de ajutor cu ordonarea pieselor. Strategia lui Reznor se pare că e să dobândească catharsis distrugând totul din cale, şi devine rapid evident că el şi-a petrecut timpul în studio încercând să amplifice asaltul auditiv din Downward Spiral. Astfel piesele de industrial metal sunt absolut feroce: haosul din “Somewhat Damaged”, muntele de chitări din “The Wretched”, disperatele “We’re in This Together” şi “The Fragile” şi techno-rockul “No, You Don’t”. Reznor profită de formatul albumului dublu pentru a o lua complet razna în studio (într-un sens bun), incluzând detururi radicale de la stilul NIN şi elemente neaşteptate dar captivante, precum: piesa funebră dar maiestuoasă ”The Day the World Went Away” (lipsită de percuţie şi cu o melodie vocală de neuitat), influenţă de trip-hop în “Even Deeper” (cu asistenţă de la Dr. Dre), baladele deprimate dar atmosferice “The Great Below” şi “I’m Looking Forward to Joining You, Finally”, “The Way Out Is Through” (care începe ca ambient şi se transformă în metal), elemente de drum’n'bass în freneticul ”Starfuckers Inc.” (cu versuri sarcastice şi autocritice), chitările inversate din “Please” sau groove-ul funky din “Where Is Everybody?”. Există mai multe piese instrumentale acum, şi toate sunt interesante: interludiul dezolant “The Frail”, structura multipartită din “Just Like You Imagined” (ştiţi, piesa din trailerele pentru 300), calmul încordat din ”La Mer” (cu tobe sincopate de Bill Rieflin), ameninţătorul “The Mark Has Been Made” şi sumbra “Ripe (With Decay)”. Din păcate, unele piese nu funcţionează. ”Into the Void” pur şi simplu nu merge. Instrumentalul “Complication” nu e foarte interesant. Marşul dement “Pilgrimage” are o melodie slabă. “The Big Come Down” este practic o piesă de rutină pentru grup. Şi în general, durata de o oră jumate a albumului şi cantitatea pur şi simplu enormă a pieselor aproape asigură că o să fie cel puţin câteva piese slabe sau de umplutură. Dar în rest, The Fragile reprezintă o continuare curajoasă, indulgentă dar în cea mai mare parte superbă pentru Nine Inch Nails.

Performanţa slabă comercială a lui The Fragile şi problemele din tur au cauzat o altă pauză lungă. Între timp a apărut în 2002 albumul live And All That Could Have Been, care a inclus şi un EP bonus numit Still. EP-ul include versiuni practic simplificate, acustice după piese clasice Nine Inch Nails, patru piese instrumentale şi una nouă. Versiunile noi ale pieselor clasice sunt de o calitate variabilă. Cele mai bune sunt: ”Something I Can Never Have”, ”The Fragile” (transpleantată destul de bine într-un context simplificat) şi ”The Day the World Went Away”, care totuşi nu depăşesc originalele calitativ. “The Becoming” suferă cel mai mult: noua percuţie e OK, dar divorţată de electronica şi haosul industrial din Downward Spiral nu e la fel de efectivă. Piesele instrumentale sunt mai interesante. “Adrift and at Peace” sună exact ca descrierea din titlu, un instrumental relaxant bazat pe o melodie de pian. “Gone, Still” e un instrumental mai abătut, bazat pe o combinaţie hipnotică de chitară acustică şi pian, cu sintetizatoare de ambient bine plasate în mijloc. Piesa nouă “All That Could Have Been” este o piesă excelentă, cu o melodie de chitară deprimantă şi un aranjament impresionant, iar Reznor sună vulnerabil, chiar tragic cântând versurile resemnate. Albumul se încheie cu secvenţa instrumentală ”The Persistence of Loss”/”Leaving Hope” care închide discul este excelentă: prima piesă este o altă piesă ambientală bazată pe o melodie hipnotică cu detalii adăugate pe parcurs, ce tranziţionează într-o piesă mai optimistă, ce iar demonstrează talentul lui Reznor pentru aranjamente.

În timpul unei alte pauze lungi de şase ani, Nine Inch Nails au rămas şi mai mult în urmă cu trend-urile muzicale decât în 1999, stilul lor fiind furat, abuzat şi diluat de către multe grupuri de “nü-metal”, post-grunge şi orice gen au grupurile care sună ca Evanescence. După ce a scăpat de substanţele dăunătoare şi s-a mutat definitiv la Los Angeles, Trent a răspuns prin focalizarea şi consolidarea muzicii sale pe With Teeth (2005). În contrast cu Fragile, albumul nu mai este unul conceptual, ci pur şi simplu o colecţie de piese concise fără ambiţia oarbă de dinainte. Albumul începe nu cu un asalt de industrial metal, ci cu trista “All the Love in the World”, aparent un comentariu la declinul popularităţii grupului. Piesa începe cu o melodie de pian tipic Nine Inch Nails peste tobe electronice neregulate, ce devine un ritm regulat la mijloc cu Trent cântând în stil “call-and-response”. E o combinaţie surprinzătoare dar efectivă. Trent revine destul de repede la industrial metal-ul brutal cu care şi-a creat reputaţia: “You Know What You Are” (cu tobe incredibil de rapide de Dave Grohl – bateristul din Nirvana), ritmul neregulat din “The Collector”, “The Hand That Feeds” (cu un riff grozav asemănător cu cel din “You Really Got Me” de The Kinks) şi ”Getting Smaller”. Dacă dau impresia că întreg albumul e un metalfest, nu e aşa. Există destule pauze, precum contemplativa ”Every Day Is Exactly the Same” (dominată de sintetizatoare monotone şi un refren memorabil), ritmul funky din ”With Teeth” (de bateristul Jerome Dillon), “Only” şi balada excelentă minimalistă ”Right Where It Belongs”, care încheie albumul. Unele piese ratează ţinta: “Love Is Not Enough” merge la un pas prea târâş, şi riff-ul descendent repetat pe parcurs nu merge. “The Line Begins to Blur” e prea monoton. ”Beside You in Time” sună ca o imitaţie shoegazing fleşcăită. With Teeth reprezintă un alt exemplu al strategiei de revenire Breeders, prin care grupul face o pauză lungă şi dup-aia revine cu un set abreviat, simplificat şi concentrat de piese. Şi este un succes, o revenire adecvată pe scena muzicală.

După succesul relativ al With Teeth şi repunerea în ordine a vieţii sale, inspiraţia l-a lovit pe Reznor în timpul turului, şi a compus foarte repede Year Zero (2007), care a fost sprijinit de un “alternate reality game” care n-o să-l analizez aici fiindcă şi aşa articolul ăsta e uriaş. Albumul acesta este din nou unul conceptual, despre un viitor distopic în 2022, unde America e condusă de o dictatură brutală care spionează proprii cetăţeni, îi pacifică prin apă infestată cu substanţe şi îi închide dacă arată opoziţie făţişă. Deci, imaginaţi-vă era George W. Bush, exagerată până la concluzia logică. Versurile lui sunt bune pentru un subiect nefamiliar, şi fiecare piesă se ocupă de un aspect diferit al vieţii din distopie. Punctul de vedere al revoltaţilor obţine cea mai multă simpatie, dar Trent balansează asta incluzând şi câteva piese din alte puncte de vedere. Timpul redus de înregistrare se pare că l-a provocat pe Trent să compună piese mai memorabile şi ambiţioase decât With Teeth. Dacă primele două piese, “HYPERPOWER!” şi “The Beginning of the End”, se încadrează in stilul tipic de industrial rock al grupului, albumul e în general mai dominat de electronice şi o influenţă din Public Enemy (“My Violent Heart”, “The Good Soldier”). Există mai puţine piese de metal pur, majoritatea concentrându-se pe fuziunea de electronică şi chitări. ”Survivalism”, primul single al albumului are un defect. Are un riff simplu dar bun şi un refren uşor de reţinut, dar drum machine-ul aplicat face piesa să sune slabă, lipsită de energie. Versiunile live în general sunt mai bune fiindcă ele conţin tobe actuale. Ies în evidenţă mai mult din această categorie “My Violent Heart” (care depune “dinamica Pixies” şi chiar reuşeşte să creeze tensiune) şi ”Meet Your Master”. Influenţele electronice se regăsesc în mai multe piese: “The Good Soldier” (cu un ritm aproape de hip-hop şi o melodie de bass funky), “Vessel” (sunând ca o piesă de pe Downward Spiral actualizată), tensionatul “Me, I’m Not”, sarcasticul ”Capital G” (ironic că una din cele mai memorabile piese e cea din punctul de vedere al dictatorului), piesa claustrofobică de dance ”God Given”, interludiul “Another Version of the Truth” şi balada excelentă, apocaliptică ”Zero Sum”. Oricât de bun ar fi albumul, stilul de producţie are o parte slabă care n-o pot ignora. Trent abuzează prea mult de efecte digitale, cea ce face albumul să sune, în mod pervers, mai “curăţat”. Zgomotele create în era Broken/Downward Spiral/Fragile sunau realiste, naturale şi captivante. Year Zero pur şi simplu sună de parcă a fost îndesat printr-un computer şi procesat excesiv, furându-i din impact. Dar nu pot nega că e cel mai bun album Nine Inch Nails din noul deceniu.

Ruperea de Interscope Records şi noul statut de artist independent au fost sărbătorite de grup cu noul album Ghosts I-IV (2008), o colecţie masivă de 36 piese complet instrumentale, grupate în patru EP-uri şi distribuite prin mai multe mijloace şi sub licenţa Creative Commons. Cântecele nu au titluri, şi includ aproape fiecare stil care a fost folosit sau cu care a experimentat Reznor, inclusiv: piese ambientale relaxate, piese ambientale încordate, industrial rock, breakbeat, piese pur electronice şi, bineînţeles, cele minimaliste cântate doar la pian. Majoritatea sunt scurte, durând între 2 şi 3 minute. Albumul care o întreg arată o influenţă importantă din Brian Eno, în special colaborarea sa cu David Byrne (Talking Heads), My Life in the Bush of Ghosts. Marea majoritate a pieselor sunt interesante şi bune, dar numărul pur şi simplu exagerat al lor şi lipsa vocalelor cauzează piesele să înceapă să dilueze şi să se amestece între ele spre sfârşitul albumului.

The Slip (2008), apărut pe gratis pe site-ul NIN, continuă modul de operare prezent de pe With Teeth, consolidarea şi distilarea stilului grupului, lipsit de conceptul din Year Zero sau indulgenţa din Ghosts. Interludiu rapid de ambient afară din cale, Reznor trece la treabă pe “1,000,000″, o piesă bună cu vocale masive. Primul lucru care-l observăm e că albumul continuă să sufere de excesul procesării digitale care a umbrit Year Zero. Dar după ce depăşim problema, albumul e chiar bun, de aceeaşi calitate ca With Teeth. Din momentele memorabile, avem: piesa frenetică “Letting You” (care cu mai puţine sintetizatoare ar fi o piesă de punk rock), imitaţia “Closer” din “Discipline”, “Head Down”, balada pian-şi-voce ”Lights in the Sky” şi ambientul “Corona Radiata”.

Şi acum, videoclipuri fie de pe canalul oficial YouTube al Nine Inch Nails sau alte surse. Vă avertizez că unele piese sună puţin diferit faţă de albumele respective, şi e mai bine dacă le vedeţi în High Quality.