02.Apr.2009 / Muzică / 271 vizualizări /

TDCSNA Ediţia Industrial Rock: Ministry

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Ministry.

Ministry

Episodul doi din miniseria de industrial rock se ocupă cu al doilea grup cel mai faimos şi responsabil pentru popularizarea genului, Ministry.

Deşi au fost dominaţi de contribuţiile şi personalitatea fondatorului Al Jourgensen, Minsitry au fost mai mult un grup decât “one-man-band”-ul Nine Inch Nails. Membrii din “perioada clasică” au fost:

Al Jourgensen – vocal, chitară, claviatură, diferite instrumente (1981-2008)
Paul Barker – vocal, bas, chitară, programare (1986-2003)
Bill Rieflin – tobe, programare (1986-1995)
Chris Connelly – vocal, claviaturi (1988-1992)
Martin Atkins – tobe (1990)
Mike Scaccia – chitară (1992-2008)

Lista completă pentru curioşi e valabilă aici.

În mare parte, Ministry au un stil destul de asemănător cu Nine Inch Nails, plin de chitări masive, elemente electronice (sintetizatoare, sample-uri), voci distorsionate şi tobe agresive. Jourgensen nu are o voce la fel de bună ca Trent Reznor totuşi, un lucru care se pare că-l recunoaşte, fiindcă o distorsionează frecvent.

Problema a doua e că Ministry au creat doar trei albume cu adevărat excelente şi după aceea au căzut într-un şanţ de mediocritate între 1996-1999 şi după aia m-am dat bătut şi nu i-am mai urmărit. Aşa că articolul va avea mai puţine albume decât discografia mai completă de la Nine Inch Nails.

Materialul de început Ministry a fost condamnat de Jourgensen, care a numit primele două albume “avorturi muzicale”, complet justificat: primul album With Sympathy (1983) a fost oribil şi plin de prostii synthpop, stil impus de casa de discuri Arista. Jourgensen a plecat de acolo repede şi a ajuns la Sire/Warner Bros. Records, care i-a permis mai multă libertate artistică.

Twitch (1986), produs de Jourgensen şi Adrian Sherwood (care a contribuit şi la Pretty Hate Machine) conţine primele indicii ale direcţiei industrial rock care urma s-o ia grupul, dar e destul de plictisitor şi repetitiv.

The Land of Rape and Honey (1988) este primul album unde toate componentele cad în loc: chitările agresive, supradoza de electronice, vocile distorsionate (peste tot) şi atmosfera nestingherită, aproape psihotică. Încă de la început, albumul menţine o intensitate aproape constantă, deşi e handicapat într-o măsură de sunetul învechit al producţiei, similar lui Pretty Hate Machine (dar are un sunet mai “murdar” şi obscur în comparaţie). Majoritatea pieselor rămân în domeniul industrial metal, distingându-se în particular: freneticele ”Stigmata”, “The Missing”, “Deity” (ultimele două cu o influenţă din punk, pline de chitări tari şi ritmuri rapide) şi “Golden Dawn”. Chitările sunt concentrate mai mult în prima parte a albumului, cea de-a doua fiind mai dominată de electronică, în special în monotonul “Destruction”, percusivul “Hizbollah” (cu un sample dintr-o piesă musulmană), “The Land of Rape and Honey” (cu unul din puţinele vocale inteligibile) şi ameninţătorul “You Know What You Are” (cu un bas monoton şi sampleuri din filmele The Good, the Bad and the Ugly, A Fistful of Dollars, Aliens şi Platoon). Discul e stricat de două piese mai slabe, “I Prefer” şi “Flashback”.

The Mind Is a Terrible Thing to Taste (1989) pune electronica în plan secundar, mărind volumul chitărilor de heavy metal şi viteza melodiilor. Albumul începe puternic cu riff-ul de thrash metal din “Thieves”, şi nu se lasă până la sfârşit, ajungând la culmi violente cu “Burning Inside”, “Breathe”, piesa extinsă “So What” (cu vocal de Chris Connelly) şi înfiorătorul “Faith Collapsing”. Sintetizatoarele joacă un rol mai mult de sprijin (“Burning Inside”, “Test”), dar totuşi grupul nu reuşeşte să facă fuziunea complet eficace, demonstrat de neîndemânaticul “Cannibal Song”. Experimentul stilistic “Test” ratează şi el ţinta, fiind prea monoton şi având vocale de rap plictisitoare. De data asta, vocea lui Jourgensen nu e supradistorsionată şi versurile lui sunt inteligibile. Aici apar pentru început versurile lui politice şi sociale care vor culmina pe următorul album, ocupându-se de corupţie (“Thieves”), violenţă şi apatie (“So What”), distrugerea mediului (“Breathe”) şi dependenţa de droguri (“Burning Inside”). O îmbunătăţire de la Rape and Honey, şi ultimul pas către albumul perfect Ministry.

Profitând de succesul lui Nine Inch Nails în popularizarea industrial rock-ului cu Pretty Hate Machine şi Broken, Ministry au lansat cel mai bun album al lor, Psalm 69: The Way to Succeed and the Way to Suck Eggs (1992). Jourgensen crează un album dens şi feroce mai mult sau mai puţin influenţat de Broken, plin de detalii şi sample-uri ironice (citatele din George H. W. Bush din “N.W.O.”, citatele din “Just One Fix” sau corul din “Psalm 69″). Bineînţeles, o producţie excelentă nu poate ascunde sau compensa pentru piese proaste, dar din fericire acesta nu este cazul, fiindcă Jourgensen şi camarazii săi dezlănţuie 9 piese disciplinate de calitate înaltă şi care rămân în memorie. Toate piesele sunt masive şi zdrobitoare, cu riffuri precise şi tobe gigantice (“Just One Fix”, ”Psalm 69″, “Corrosion”, “Grace”), iar influenţa de thrash metal culminează copleşitor în “N.W.O.”, maniacalul “Jesus Built My Hotrod” (cu vocal de Gibby Haynes de la Butthole Surfers), “Hero” şi viteza din “TV II”, care i-ar face pe Slayer geloşi. Şi ca o cireaşă pe tort: “Scarecrow”, o piesă epică de 8 minute cu un riff grozav şi o atmosferă palpitantă, ce aminteşte de “When the Levee Breaks” de Led Zeppelin. În total, Psalm 69 = cel mai mare succes al grupului.

Şi după Psalm 69 vă puteţi opri. Really, it’s okay. Eu am făcut-o. Uite un rezumat scurt a ce n-a mers ca lumea:

* Filth Pig (1996) a apărut după o pauză lungă în care mulţi din grup, inclusiv Jourgensen, au fost arestaţi pentru posesie de heroină. Jourgensen a aruncat la gunoi electronica şi sintetizatoarele care le fuzionase perfect cu metal feroce pe Psalm, şi se concentrează mai mult pe heavy metal. Problema e, nu merge. Piesele nu mai sunt memorabile şi nici puternice, fiind prea multe la un tempo scăzut, iar lipsa de sampleuri şi sintetizatoare reprezintă o pierdere a stilului distinctiv. Probabil cea mai bună piesă e “Brick Windows”, şi cea mai ciudată cover-ul după “Lay Lady Lay”, de Bob Dylan.

* Dark Side of the Spoon (1999) e o comă şi mai mare decât Filth Pig. Noile piese sunt la fel de lipsite de melodii memorabile, tempo-urile continuă să fie târâte, şi Jourgensen sună obosit. Are vreo două piese okay, “Supermanic Soul” şi “Bad Blood”, dar nimic ce se ridică la înălţimile din Rape and Honey, Mind sau Psalm 69.

Nu am ascultat Animositisomina, Houses of the Molé, Rio Grande Blood sau The Last Sucker. Dar Filth şi Spoon au fost atât de dezamăgitoare încât nu am crezut că merită vreun efort.

Oh well, we’ll always have Psalm 69.

N-am videoclipuri, aşa că am uploadat cele 3 singleuri de pe Psalm 69: