07.Apr.2009 / Muzică / 383 vizualizări /

TDCSNA Ediţia Industrial Rock: Lard

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Lard.

Lard

Lard sunt mai mult un “supergrup” de industrial rock, reprezentând o colaborare între membrii de la Ministry şi vocalistul de la Dead Kennedys, Jello Biafra. Grupul a fost fondat în 1989, a făcut tururi sporadice şi este în hiatus din 2000, dar conform lui Jourgensen grupul întregistrează un nou album. Membrii pe parcursul existenţei au fost:

Jello Biafra – vocal (1989-2000)
Al Jourgensen - chitară (1989-2000)
Paul Barker – bas (1989-2000)
Jeff Ward – tobe, vocal (1989-1993)
Louis Svitek – chitară
Mike Scaccia – chitară (1997-2000)
Rey Washam – tobe (1997)
Bill Rieflin – tobe (1990-2000)

Stilistic vorbind, Lard sunt practic o continuare a sunetului Ministry (tobe puternice, riff-uri de heavy metal, accente electronice). Contribuţia principală a lui Biafra o reprezintă versurile satirice şi inteligente pentru care era cunoscut din grupul seminal de hardcore punk Dead Kennedys, dar cu o tentă absurdistă mai pronunţată.

Prima lansare a grupului, EP-ul The Power of Lard (1989), nu este o introducere destul de impresionantă în stilul lor, având doar trei piese în total. “Power of Lard” începe ca o piesă de funk-metal, cu percuţie masivă şi un riff de bas funky de Paul Barker, dar eventual devine un thrash-metal în stil Ministry bazat pe refrenul constant “THE POWER! OF LARD!”. “Hellfudge” este cealaltă piesă bună, bazată pe un riff de chitară măcinător şi versuri satirice la adresa fundamentaliştilor religioşi. Din păcate, Lard dovedesc o lipsă totală de disciplină, întinzând piesa monotonă “Time to Melt” la 32 de minute, cu efect la început plictisitor şi după aceea enervant, stricând albumul iremediabil.

The Last Temptation of Reid (1990) este destul de impresionant ca primul album de durată lungă al grupului. Jourgensen, Barker şi Ward sună mai puternici şi violenţi, creând mai multe piese memorabile precum industrial-thrash-metalul “Forkboy”, “Pineapple Face”, “Mate Spawn & Die” şi cea mai bună piesă a albumului, brutalul “Drug Raid at 4 AM”. Versurile lui Biafra se diversifică de la ciudăţeniile de pe Power of Lard, alternând între absurdism (parodia “Can God Fill Teeth?”, “Mate Spawn & Die”, “Sylvestre Matuschka”) şi satiră socio-politică (“Pineapple Face”, despre dictatorul panamez Manuel Noriega, ”Drug Raid at 4 AM”, “Bozo Skeleton”). Dar Lard iarăşi dau dovadă de o lipsă de disciplină, adaugând un cover prea lung după “They’re Coming to Take Me Away” (Napoleon XIV) şi enervând ascultătorul din nou cu repetiţia tâmpită şi producătoare de comă din “I Am Your Clock” (supralungită la 15 minute).

În sfârşit, Lard capătă o doză de disciplină pe Pure Chewing Satisfaction (1997), lăsând deoparte piesele enervante şi repetitive de 15-30 minute şi creând un album plin de piese solide şi etanşe. Nu există mare varietate stilistică, toate piesele aderă 100% la modelul de industrial rock al lui Ministry, dar nu contează fiindcă piesele sunt foarte bune, mult mai bune decât ce făcea Jourgensen cu grupul său principal în aceeaşi perioadă. Tendinţa absurdistă din versurile lui Biafra este redusă, concentrându-se pe satire cu un caracter mai acerbic (“War Pimp Renaissance”, “I Wanna Be a Drug Sniffing Dog”, “Generation Execute”, “Faith Hope and Treachery”). Cele mai bune piese sunt heavy metalul cu caracter militarist “War Pimp Renaissance”, rapidul “I Wanna Be a Drug Sniffing Dog”, “Faith Hope and Treachery” şi “Sidewinder”.

Ultima lansare Lard înainte de hiatus, EP-ul 70′s Rock Must Die (2000) este mai bun decât Power of Lard, în primul rând fiindcă nu conţine piese tâmpite de 30 de minute şi în al doilea rând fiindcă cele 3 piese de aici sunt foarte bune, deşi sunt “outtakes” înregistrate între 1990-1995 (ce explică prezenţa bateristului mort Jeff Ward). “70′s Rock Must Die” este o parodie excelentă la adresa classic rock în care Biafra face o imitaţie perfectă a lui Axl Rose, cu refrenul memorabil “Well c’mon well c’mon/Seventies rock must die“. Celalte două piese, “Volcanus 2000 (We Wipe the World)” şi “Ballad of Marshall Ledbetter”, sunt piese solide şi dure de industrial metal.

Nu există videoclipuri, deci am uploadat 4 piese: