03.Apr.2009 / Muzică / 770 vizualizări /

TDCSNA Ediţia Industrial Rock: Garbage

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Garbage.

Garbage, 1998

Garbage au fost un grup cu o carieră cam abreviată: formaţi în 1994 de producătorul Butch Vig (al cărui CV include Nirvana, Smashing Pumpkins, L7 şi Sonic Youth) au avut două albume de succes în anii ’90 şi au făcut piesa din filmul The World Is Not Enough, doar pentru a se prăbuşi din nou în obscuritate după 2001 şi a începe să facă albume proaste. Continuă să existe, dar nu mai sunt atât de interesanţi. Membrii grupului sunt:

Shirley Manson – vocal, chitară
Duke Erikson – bas, chitară, claviatură, producţie
Steve Marker – bas, chitară
Butch Vig – tobe, producţie

În mare parte Garbage sună ca Nine Inch Nails Light, reţinând talentul pentru melodii şi producţie al lui Trent Reznor (şi aparent tendinţa de a plasa balade excelente la sfârşitul albumelor) dar fără ambiţia, experimentalismul sau asalturile sonice asurzitoare. Dar nu zic asta într-un sens rău: când grupul e concentrat, pot crea piese extraordinare de industrial-rock, şi sincer, îi admir mai mult fiindcă adaugă şi alte influenţe, precum predecesorii lor Curve, grupul de shoegazing My Bloody Valentine şi Tricky (cu care au lucrat la un moment dat), în loc să doar imite slugarnic tot ce face Reznor şi atât. Fiindcă aceste influenţe îi pot căra doar atât de departe, practic singurul lucru care-i distinge pe Garbage dintr-un ocean de grupuri industrial rock care sună exact ca Nine Inch Nails/Ministry e Shirley Manson, a cărei carismă şi voce (cea mai bună voce feminină din tot genul) face grupul să sune mai atrăgător şi original.

Garbage (1995) este un debut excelent care suferă de câteva probleme. Din punct de vedere sonic grupul nu se mulţumeşte doar să imite Nine Inch Nails, ci asezonează industrial rockul său cu pop, muzică electronică şi trip-hop, iar producţia este mai ”neprelucrată” decât ce vor face ulterior. Problemele sunt simple. În primul rând, oricât de profesională ar fi producţia, grupul tinde să folosească excesiv formula “vers electronic + refren de alternative rock”, ce în lipsa melodiilor solide răpeşte din elanul albumului (“As Heaven Is Wide”, “Not My Idea”, “Dog New Tricks”). A doua e Shirley Manson. Okay, are o voce care se potriveşte perfect cu grupul şi multă carismă, dar ce naiba, versurile sunt foarte stângace. Majoritatea albumului încearcă să ne demonstreze că este cea ce englezii ar numi “bad girl”, dar pur şi simplu sună de parcă se chinuie prea mult. Postura funcţionează doar când se mai relaxează (trip-hopul reuşit “Queer”), sau când Marker, Erikson şi Vig o sprijină cu acompaniament bun (“Supervixen”, “Vow”, “Stupid Girl”). Şi, fără coincidenţă, momentele în care aruncă postura şi sună mai vulnerabilă sunt ceva mai interesante, precum neliniştitul “A Stroke of Luck”, melancolicul “My Lover’s Box” (cu un refren puternic) şi balada excelentă de trip-hop “Milk”. În ciuda problemelor grupul reuşeşte să-şi arate capacităţile, în special cu piese reuşite de alternative rock/industrial rock ca ”Supervixen” (o imitaţie a piesei “Only Shallow” de My Bloody Valentine), sarcasmul memorabil din “Only Happy When It Rains”, sinistra “Vow”, caustica “Stupid Girl” (cu un sample din “Train in Vain” de The Clash) şi glam-rockul din “Fix Me Now”. Garbage a avut piese în plus pe versiunile din Coreea şi Japonia. Acestea au inclus: single-ul excelent şi ameninţător “#1 Crush”, techno-rockul energetic “Girl Don’t Come”, trip-hop-ul solid “Sleep” şi industrial rockul dur din “Subhuman”. Singura piesă slabă e “Alien Sex Fiend”, care-i prea monotonă.

Căpătând destulă experienţă şi încredere în urma unui succes moderat, Garbage şi-au denumit în mod ironic noul album Version 2.0 (1998). Titlul este potrivit, deoarece pe album grupul face doar să ia modelul lui Garbage şi să-i facă un “update”. Asta înseamnă că producţia e mai densă şi musculară decât neîndemânăticia ocazională din primul album, influenţele de trip-hop sunt minimalizate în favoarea fuziunii de techno şi rock şi grupul preia mai multă influenţă din pop. Din păcate, Garbage doar au actualizat primul lor album, uitând să-i repare problemele. Astfel, avem câteva piese plictisitoare şi anonime (“Medication”, dezastrul în 3/4 “Wicked Ways”), şi o piesă ghifuită şi enervantă de pop, “When I Grow Up”. În afara acestor eşecuri, albumul este excelent. Marker, Erikson şi Vig crează mai multe piese bune (“Temptation Waits”, techno rock-ul neliniştit ”Hammering in My Head”, cu un mijloc ambiental, pop-rock-ul efectiv “Special”), iar de data asta Shirley e mai credibilă şi atractivă drept o “bad girl”, ajutată de versuri mult mai puţin stângace (“Temptation Waits”, “Dumb”, ”Sleep Together”), şi mai multă vulnerabilitate simpatică (“The Trick Is to Keep Breathing”, “You Look So Fine”). Albumul conţine cele mai bune trei piese Garbage, şi anume: piesa pur şi simplu AWESOME “I Think I’m Paranoid”, cu un riff absolut feroce şi o melodie vocală superbă, excelenta “Push It”, o combinaţie între tobe frenetice de techno, riff-uri de chitară furioase şi o melodie vocală calmă, şi balada irezistibilă “You Look So Fine”. Albumul include două piese în plus în ediţia japoneză, industrial rock-ul solid “Lick the Pavement” şi un cover electronizat după “Thirteen”, de Big Star.

Există o zicală-n engleză, “Third time’s the charm”. Ei bine, în cazul lui Garbage ar fi “Third time’s the crap”. După piesa principală din The World Is Not Enough, despre care n-o să scriu fiindcă nu-mi mai pasă, grupul s-au prăbuşit sever cu beautifulgarbage (2001). De data asta Garbage se retrag de la sculpturile sonice dense din Version 2.0, preferând să experimenteze cu o grămadă de stiluri. Din păcate, albumul e un dezastru fiindcă grupul uită să compună piese bune, majoritatea sunând ori ca nişte reciclări după materialul anterior, ori ca nişte încercări stilistice nereuşite. Şi ca o doză de benzină peste flăcări, versurile sunt stângace. Mult mai stângace chiar şi decât Garbage. Piesele de industrial rock sună ştirbite, precum tâmpenia “Shut Your Mouth”, un alt dezastru în 3/4 ”Silence Is Golden”, anonima “Parade” şi ”Nobody Loves You”, cu versuri de trip-hop bune dar un refren împiedicat. Iar în plus sunt experimentele stililistice nereuşite. Ia să vedem: “Androgyny” e o piesă de R&B tâmpită cu un riff mai decent în refren. “Can’t Cry These Tears” e o baladă ridicolă şi supraprodusă. “Cup of Coffee” e okay, cu un termenvox ca cel din “Velouria” de Pixies şi viori disonante. “Cherry Lips” e nadirul albumului: o piesă absolut idioată şi enervantă de pop, cu vocale prea piţigăiate. “Breaking Up the Girl” cel puţin sună ca Garbage, dar e tot enervantă şi prea “poppy”. “Untouchable” e un alt dezastru de R&B, mai rău ca “Androgyny”. Cu excepţia unei piese OK (“Cup of Coffee”), sunt doar trei piese bune pe beautifulgarbage. “‘Til The Day I Die” e o imitaţie perfectă a grupului The Pretenders (cu elemente de industrial) care supravieţuieşte unui refren cam nedezvoltat. “Drive You Home” e mai visătoare, bazată pe chitări reverberate, o voce plutitoare şi o producţie subtilă. “So Like a Rose” e cea mai bună piesă de pe album, o baladă excelentă. Ea începe într-un mod rezervat dar evoluează repede într-o pânză de chitări electrice, cu melodii memorabile, şmecherii de producţie deştepte (chitările inversate din refren), cea mai bună interpretare vocală a lui Shirley Manson, şi un pasaj final dominat de armonii vocale sublime. E absolut enervant că doar aceste piese se ridică la nivelul calitativ din Garbage şi Version 2.0.

N-am ascultat, şi nici nu voi asculta Bleed Like Me.

Videoclipuri: