07.May.2009 / Muzică / 621 vizualizări /

TDCSNA: Dead Can Dance

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Dead Can Dance.

Dintre toate grupurile de dream pop de pe 4AD Records, Dead Can Dance pot fi doar în sens larg încadraţi în gen, având un sunet şi o serie de influenţe mai eclectice. Formaţi în 1981 în Melbourne, Australia şi dezbinaţi în 1999, grupul avea următorii membri:

Brendan Perry – vocal, chitară, bas, claviaturi, percuţie
Lisa Gerrard – vocal, instrumente multiple

Stilul Dead Can Dance îşi are baza în dream pop şi gothic rock, conţinând aceeaşi preocupare cu peisaje sonice atmosferice şi folosirea însoţitoare a efectelor de reverb şi ecou. Dar dacă Cocteau Twins şi This Mortal Coil aveau melodii clare în concordanţă cu “pop”-ul din numele genului, Dead Can Dance scot aproape complet pop-ul din ecuaţie şi creează un sunet remarcabil, fuzionând obsesia sonică a dream pop-ului cu diferite genuri de muzică din diferite zone ale lumii, în general folclorice sau tradiţionale (ceea ce englezii ignoranţi ar numi “world music”). Responsabilităţile vocale a celor doi membri sunt destul de clar împărţite: Perry este la fel de dramatic şi impunător precum colaboratorul său Gerrard, cu o voce impresionantă, non-teatrală, amintind puţin de Richard Ashcroft din The Verve. Gerrard preia piesele mai experimentale şi cele de fuziune dream pop-world music, care beneficiază enorm de stilul ei dramatic (asemănător cu Elizabeth Fraser, inclusiv folosirea glossolaliei) şi vocea ei înaltă şi expresivă (din nou, cu un stil aproape de operă ca Elizabeth Fraser).

Albumul de debut Dead Can Dance (1984) este probabil albumul cel mai “pur” de dream pop/gothic rock din discografia grupului, capturându-le stilul în stadiul embrionar. Din păcate, albumul suferă de aceeaşi problemă ca She Hangs Brightly de Mazzy Star: grupul a petrecut prea mult timp definitivând şi perfecţionând sunetul, dar au neglijat să compună piese pe măsură. Din punct de vedere sonic albumul este o reprezentare bună a stilului dream pop, comparabil cu celelalte două albume importante din acelaşi an, Treasure de Cocteau Twins şi It’ll End in Tears de This Mortal Coil, cu toate caracteristicile previzibile (chitări lichide, mult reverb, claviaturi atmosferice, drum machines). Problema e că sunt multe piese pur şi simplu nedistinse (instrumentalul indulgent “The Fatal Impact”, clona Cocteau Twins “The Trial”, “Fortune”, “East of Eden”, “Threshold”). Nu este mare surpriză că cele mai bune momente tind să vină când grupul împinge limitele dream pop-ului, anticipând albumele următoare: percuţia tribală de la baza lui ”Frontier”, “Ocean” (un riff monoton de chitară sprijinind o performanţă nepământească de Gerrard), atmosfericul “Musica Eternal” (bazat pe o melodie de dulcimer), ”Carnival of Light” şi “Flowers of the Sea”.

Cu Spleen and Ideal (1986), Dead Can Dance scapă de piesele de dream pop/goth rock generice şi plonjează în amestecul de tradiţii muzicale în contextul dream pop ce defineşte stilul lor principal, lucru evident din începutul dramatic “De Profundis (Out of the Depths of Sorrow)”. Piesele albumului sunt mai originale şi interesante în general (instrumentalul “Ascension”, melodia sinistră din “Circumradiant Dawn”), folosind mai multe instrumente orchestrale (harpsichord, viori, trompetă, acordeon, timpani) şi o paletă muzicală mai extinsă, invocând o atmosferă practic medievală. Brendan Perry are şi el momentele lui strălucite (dream pop-ul cu accente orchestrale “The Cardinal Sin”, atmosfera vastă din “Enigma of the Absolute”, “Advent”), dar adevăratul “star” al albumului este Lisa Gerrard, al cărei vocale măreţe şi operatice (ajungând la culmi deosebite pe “De Profundis (Out of the Depths of Sorrow)”, “Mesmerism” şi “Avatar”) nu sunt în nici un moment mai puţin decât captivante. Calitatea pieselor şi performanţelor fac din Spleen and Ideal un album excelent.

Within the Realm of a Dying Sun (1987) reprezintă încă o îmbunătăţire pentru grup, care au câştigat experienţă în domeniul compoziţiei şi încep să-şi ascută ambiţiile. Pe album nu mai sunt piesele ocazionale de dream pop ce au marcat Spleen, iar influenţa acelui gen este doar ocazională, grupul concentrându-se în schimb pe fuziunea tradiţiilor muzicale, acum augumentată de o serie de muzicieni de sesiune (viori, instrumente de suflat, percuţie), ce fac albumul să sune mai impozant şi mai puternic. Albumul este împărţit în două părţi pentru fiecare membru al grupului. Ca de obicei, partea lui Perry este interesantă (instrumentalul încordat “Windfall”, cu o influenţă orientală, orchestralul “In the Wake of Adversity”) cu câteva momente memorabile (ameninţătorul “Anywhere Out of the World”, caracterul marţial din “Xavier”), dar albumul este ridicat de la “excelent” la “nemaipomenit” de contribuţiile lui Gerrard: piesa aproape Wagneriană “Dawn of the Iconoclast”, influenţa arabă din percusivul “Cantara”, grandiosul “Summoning of the Muse” (cu o melodie de clopote arpegiată) şi sfârşitul formidabil “Persephone (The Gathering of Flowers)”.

Dead Can Dance în sfârşit ajung la altitudine de zbor cu The Serpent’s Egg (1988), un album care menţine invotaţiile şi stilul întâlnite pe Realm (reducând şi mai mult influenţa de dream pop) dar le duce la un nou nivel printr-o serie de melodii splendide şi un buget de producţie ceva mai mare (acum au destul pentru a reţine 5 violonişti, conform notelor albumului), lucru evident de la prima piesă, “The Host of Seraphim”. Contribuţiile lui Gerrard nu cad niciodată sub nivelul extraordinar care l-a atins anterior (piesele a capella “Orbis de Ignis” şi “Song of Sophia”, harpsichord-ul şi vocalele multiple din piesa practic intimă “The Writing on My Father’s Hand”, percusivul “Mother Tongue”), dar pentru prima oară sunt egalate în calitate de contribuţiile lui Perry (misticul “In the Kingdom of the Blind the One-Eyed Are Kings”, cu un aranjament orchestral dramatic, “Severance”, “Ullyses”). Cele mai bune momente: începutul incredibil “The Host of Seraphim” (o orchestră cu percuţie rară, sprijinind un vocal uimitor de Gerrard ce sugerează veneraţia), orga minimalistă de la baza lui “Severance” (una din cele mai bune piese ale lui Perry), dramaticul “Chant of the Paladin” (cu un aranjament hipnotic şi un vocal oriental de Gerrard), ameninţătorul “Echolalia” (o piesă a capella, cu Gerrard, Perry şi muzicianul de sesiune David Navarro Sust cântând în cor) şi sfârşitul pe măsură “Ullyses” (combinând un harpsichord cu percuţie propulsivă şi un aranjament de viori). Serpent este practic prima capodoperă a grupului, iar următoarele lansări se menţin la aceeaşi calitate.

Aion (1990) este albumul unde Dead Can Dance scapă de orice urme rămase din originea lor de dream pop (coincidental, este primul album înregistrat în studioul lui Perry din Irlanda, Quivvy Church) şi îşi arată pe faţă preocuparea pentru muzică tradiţională şi perioada medievală în particular: coperta provine din tripticul Grădina Plăcerilor de pictorul olandez Hieronymus Bosch,  două dintre piese datează din acea perioadă (“Saltarello” este un dans italienesc din secolul 14, “The Song of the Sibyl” datează din Catalonia secolului 16), există o abundenţă a instrumentaţiei tradiţionale (viori, chitări, percuţie, diverse instrumente de suflat), şi piesele au un caracter mai dramatic, aproape cinematografic. Cum v-aţi obişnuit până acum, nu există piese slabe, atât piesele lui Perry (“Fortune Presents Gifts Not According to the Book”, “Black Sun”) cât şi Gerrard (piesa tradiţionalistă irlandeză cu cimpoi “As the Bell Rings the Maypole Spins”, recitalul aproape religios “The End of Words”, piesa a capella “Wilderness”, piesa vioară-şi-voce “The Promised Womb”, influenţa arabă din “Radharc”) sunt tot reuşite. Grupul include câteva elemente mai neaşteptate (piesa tradiţională instrumentală ca “Saltarello”, instrumentalele în stil tradiţional “Mephisto” şi “The Garden of Zephirus”, câteva piese a capella) şi schimbări subtile în stilul lor – de exemplu, Gerrard îşi diversifică tehnica, acum incluzând şi vocale mai nuanţate, mai calme pe lângă cele puternice şi impunătoare, având mai puţin reverb ca înainte. Calitatea constantă, schimbările subtile şi momentele excelente precum piesa a capella de început “The Arrival and the Reunion” (construită prin overdub-uri de Gerrard, Perry şi David Navarro Sust, asemănător cu “Echolalia”), aranjamentul minimalist excelent din “The Song of the Sibyl”, “Fortune Presents Gifts Not According to the Book” (bazat pe o poezie de Luis De Góngora), încordatul “Black Sun” (combinând un vocal impunător de Perry cu percuţie marţială şi un aranjament dramatic) fac din Aion a doua capodoperă Dead Can Dance.

Into the Labyrinth (1993) prezintă câteva schimbări în modul de operare al grupului: a fost primul album înregistrat când amândoi membri trăiau separat (Perry în Irlanda, Gerrard în Australia) şi scriau piese independent, primul album pe care toate instrumentele sunt cântate de duo fără muzicieni în plus, mult mai multe piese extinse (albumul ajunge la 55 minute în contrast cu cele de 30 minute anterioare, datorită schimbării formatului de la vinyl la CD), şi primul album pe care medievalismul lui Perry este redus în favoarea influenţelor etnice ale lui Gerrard (care are şi primele ei piese unde cântă într-o engleză inteligibilă). Reducerea muzicienilor la doar cei doi nu afectează producţia amplă a discurilor, iar calitatea pieselor rămâne la acelaşi nivel ca înainte (orientalul “Saldek”, piesa bazată pe harpsichord ”Tell Me About the Forest (You Once Called Home)”, tribalul ”The Spider’s Stratagem”, duetul “Emmeleia”), dar incluzând alte elemente neaşteptate precum două cover-uri neaşteptate (balada irlandeză tradiţională “The Wind That Shakes the Barley”, adaptarea unei poezii de Bertolt Brecht în “How Fortunate the Man With None”) şi fuziuni/elemente etnice neaşteptate (influenţa aborigenă şi arabă din “Yulunga (Spirit Dance)”, structura de raga din “The Ubiquitous Mr. Lovegrove”). Cele mai bune momente (incantaţia misterioasă “Yulunga (Spirit Dance)”, percusivul “The Ubiquitous Mr. Lovegrove”, cu un vocal înfocat de Perry, cover-ul a capella după “The Wind That Shakes the Barley”, orchestralul “The Carnival Is Over”, optimistul “Ariadne”, duetul ameninţător “Toward the Within”, sinistrul “How Fortunate the Man With None”) atestă menţinerea grupul la acelaşi nivel, continuând să facă muzică captivantă şi originală.

Am menţionat înainte că am o politică de a nu asculta albume live, dar fac o excepţie pentru Toward the Within (1994) din două motive: conţine 11 piese care nu apar pe vreun album de studio Dead Can Dance, şi e singurul album de-al lor care-l am ca CD (tatăl meu l-a cumpărat de mult, împreună cu singurele CD-uri bune din casă). Înregistrat în noiembrie 1993 în Mayfair Theatre din Santa Monica, California, Toward the Within arată pe Dead Can Dance ca un grup al cărui succes nu era limitat în studio, fiind de asemenea muzicieni excelenţi live care îşi asumă riscuri în loc să doar regurgiteze materialul de pe albume, riscuri ce reuşesc din plin. Pe lângă voci, Perry cântă la chitări/bouzouki/fluier, Gerrard are un yang ch’in (instrument chinezesc asemănător cu un dulcimer), şi grupului i se alătură personal la fel de talentat ca şi ei – John Bonnar la percuţie şi claviaturi, Andrew Claxton la claviaturi, Lance Hogan la chitări şi percuţie, plus Robert Perry (fratele lui Brendan) la bouzouki, percuţie, fluier şi cimpoi uilleann. Versiunile pieselor apărute anterior pe Aion (“The Song of the Sibyl”, transformată într-o experienţă practic religioasă), Realm (o versiune intensă după “Cantara”) şi Labyrinth (“Yulunga (Spirit Dance)” şi răsunătorul “The Wind That Shakes the Barley”) sunt la fel de bune ca cele de pe album, dar atracţia principală o constituie piesele noi: duetul extraordinar şi hipnotic ”Rakim” (bazat pe o combinaţie de percuţie energetică, yang ch’in şi claviaturi minimaliste), piesa tradiţională sud-iraniană ”Persian Love Song” (cântată a capella de Gerrard), piesa orientală densă “Desert Song”, instrumentalul lui Perry “Piece for Solo Flute” (care reţine atenţia uşor pentru cele 3 minute ale sale), cover-ul înfiorător al piesei tradiţionale “I Am Stretched on Your Grave” (mult mai bun decât cover-ul lui Sinéad O’Connor, cu un aranajment atmosferic dominat de percuţi, flaut şi claviatură), “I Can See Now” (folosind efectiv claviaturi reverberate), piesade pop/rock surprinzătoare “American Dreaming” (având un riff armonic de chitară acustică), percusivul “Oman” şi piesa acustică “Don’t Fade Away”. Cel mai bun moment al discului este combinaţia “Tristan”-”Sanvean”, prima piesă fiind un recital a capella de Gerrard bazat pe Tristan und Isolde de Gottfried von Strassburg, şi a doua o lamentaţie devastatoare şi incredibilă cu un aranjament de viori înduioşător, care face Toward the Within esenţial oricărei colecţii Dead Can Dance.

Spiritchaser (1996) face o schimbare mai surpinzătoare comparat cu cele mai previzibile de înainte, grupul aparent realizând că au dus practic la capăt explorările lor în cadrul muzicii etnice/tradiţionale/folclorice din diferite regiuni. Astfel se observă o reinserare a elementelor de dream pop care dispăruseră de pe Serpent/Aion încoace şi câteva influenţe mai pronunţate de rock (în special chitări electrice în stilul coloanelor sonore de Ennio Morricone). Albumul cu totul nu reuşeşte să aducă complet originalitatea, consistenţa şi surprizele anteriorare, împovărat de câteva piese care sună familiare deja (“Song of the Dispossessed”, “Dedicacé Outò”). Cu toate astea există destule momente excelente (percusivul “Nierika”, piesa extinsă cu influenţe aborigene “Song of the Stars”, “Indus”, cu o melodie asemănătoare piesei “Within You Without You” de Beatles, fuziunea bizară dar efectivă între funk-muzică aborigenă ”The Snake and the Moon”, “Song of the Nile” şi “Devorzhum”) pentru a-l face un sfârşit de carieră bun pentru Dead Can Dance, care dacă nu se ridică exact la culmile de pe Serpent/Aion/Labyrinth/Within, este la fel de bun ca Realm.

Piese:

Dead Can Dance – De Profundis (Out of the Depths of Sorrow)

Dead Can Dance – Dawn of the Iconoclast

Dead Can Dance – The Host of Seraphim

Dead Can Dance – Ullyses

Dead Can Dance – Black Sun

Dead Can Dance – Yulunga (Spirit Dance)

Dead Can Dance – The Ubiquitous Mr. Lovegrove

(am încercat să evit obiceiul anterior de a adăuga 10-20 de piese)

---