11.May.2009 / Muzică / 1,575 vizualizări /

TDCSNA: Curve

Grupurile astea vin din mai multe genuri, zone şi epoci, pot fi mai mult sau mai puţin cunoscute, dar merită cel puţin o ascultare. Din seria TDCSNA azi avem Curve.

Curve

Curve sunt un grup care sunt integraţi nominal în mişcarea shoegazing dar includ multe alte influenţe de la alternative rock până la dream pop şi muzică electronică (fapt ce le-a adus şi categorizarea sub egida “electronic rock“). Formaţi în 1990 în Anglia, grupul s-a dezbinat iniţial în 1994, s-au reunit în 1996 şi s-au dezbinat definitiv în 2005. Membrii grupului au fost:

Toni Halliday – vocal
Dean Garcia – chitară, bas, tobe, claviaturi, programare

Grupul se bazează pe parteneriatul Garcia-Halliday, angajând muzicieni de sesiune pentru albume şi performanţe live.

Integrarea în shoegazing face ca întâi de toate influenţa principală grupului să fie My Bloody Valentine, a căror combinaţie de chitări vulcanice şi vocale eterice Curve o imită, distingându-se prin adăugarea claviaturilor, texturilor electronice şi a altor influenţe. În contrast cu orientarea de space rock/psychedelic rock luată de The Verve şi Spiritualized, Curve evidenţiază o influenţă din alte genuri, precum dance music, pop (nesurprinzător considerând că Garcia şi Halliday s-au întâlnit când au fost angajaţi de Eurythmics), industrial rock (în special producţia densă şi ritmurile electronice folosite de Nine Inch Nails) şi muzică electronică. Eventual stilul lor a format baza stilului Garbage, dar n-am de gând să mă apuc de comparaţii sau să zic că unul e mai prost; amândouă grupurile sunt la fel de bune, Garbage accentuează influenţele din industrial rock, Curve nu au influenţele pronunţate din trip-hop, şi Halliday are o voce mai înaltă şi mai apropiată de Bilinda Butcher/Elizabeth Fraser. The end.

După o serie de EP-uri lansate la începutul anilor ’90, Curve au lansat primul lor disc Doppelgänger (1992) pe casa de discuri Anxious Records (deţinută de Dave Stewart de la Eurythmics). Produs de grup cu ajutorul lui Flood şi mixat de Alan Moulder, albumul în mare parte se menţine în cadrul shoegazerilor, având toate elementele specifice mişcării (chitări masive, vocale eterice, sunet vast), cu câteva caracteristici aparte (vocale inteligibile, riff-uri mai puţin repetitive comparat cu alţi shoegazeri) şi elemente din industrial rock (mai mult manifestate prin drum machines şi producţia densă) şi muzica electronică. Nu prea există vreo piesă care poate fi considerată un “rateu”, albumul având în schimb o abundenţă de piese bune (“Lilies Dying”, optimistul “Think & Act”, instrumentaţia mai puţin densă din “Faît Accompli”, influenţa pronunţată de industrial din “Clipped”) şi unele excelente: “Already Yours” (combinând un riff de chitară de Garcia în stilul lui Kevin Shields cu tobe industriale în stilul lui Trent Reznor, anticipând practic stilul Garbage), seninul “Horror Head” (asemănător cu piesa MBV “Blown a Wish”), muntele de chitări din “Wish You Dead”, sinistrul “Doppelgänger” (ce este bazat pe o combinaţie de chitări undulate şi claviaturi, dar are un ritm de dance), “Ice That Melts the Tips” (o altă fuziune reuşită MBV-NIN), groove-ul irezistibil “Split into Fractions” (folosind faimosul sample din “When the Levee Breaks” de Led Zeppelin) şi atmosfericul “Sandpit”. Per total, un debut puternic pentru Curve.

Pubic Fruit (1992) e o compilaţie ce adună piesele de pe primele 3 EP-uri Curve (The Blindfold EP, The Frozen EP, The Cherry EP) şi include o versiune extinsă a piesei “Faît Accompli”. Piesele compilate creează o imagine destul de bună a stilului Curve şi a fuziunii shoegazing-industrial caracteristică lor, singura diferenţă fiind că producţia de grup în colaborare cu Steve Osborne nu este la fel de densă ca cea de pe Doppelgänger. OK, versiunea extinsă de la “Faît Accompli” e inutilă şi nesurprinzătoare, iar compilaţia include “Clipped”, care era o piesă de bonus pe versiunea americană a discului Doppelgänger. În afara acelui rateu, restul pieselor sunt solide (claustrofobicul “Blindfold”, riff-ul procesat monoton din “No Escape From Heaven”, melodia vocală familiară din “Coast is Clear”, hipnoticul “The Colour Hurts”, “Frozen”, “Galaxy”). Dintre selecţii se disting: “Ten Little Girls” (cu un riff central ce sună ca un riff de classic rock pus printr-un filtru de shoegazing, compensând pentru rap-ul stupid şi nepotrivit inclus în mijlocul piesei), “I Speak Your Every Word” (cu un riff de chitară wah-wah ce face piesa să sune ca o combinaţie între Funkadelic şi “Soon” de MBV), monotonul “Zoo”, agresivul “Die Like a Dog” (propulsat de un riff de bas simplu dar efectiv) şi “Cherry” (ce începe atmosferic dar se intensifică într-un final haotic).

Cuckoo (1993) are ceva mai multe piese cu tempo moderat şi elemente electronice mai predominante, dar grupul continuă să opereze în contextul shoegazing, iar producţia mânuită de colaboratorii anteriori Flood şi Steve Osborne continuă să pună în prim plan tendinţele agresive şi sunetul dens specific genului. Albumul e reţinut de la aceeaşi calitate ca Doppelgänger de un rateu (piesa nedistinsă “Turkey Crossing”), dar în rest este un alt album solid comparabil cu Pubic Fruit (atmosfericul “All of One”, “Unreadable Communication”, “Left of Mother”, optimistul “Sweetest Pie”), cu momente memorabile precum: riff-ul de heavy metal brutal din “Missing Link”, groove-ul funky influenţat de trip-hop “Crystal”, disonantul “Men Are from Mars, Women Are from Venus” (yeah, şi copii vin de pe Tatooine, bunicii de pe Endor, părinţii de pe Yavin IV…), hipnoticul “Superblaster” şi “Cuckoo” (combinând instrumentaţie clocotitoare de industrial rock cu un vocal atmosferic şi vulnerabil de Halliday).

După un hiatus, Curve au revenit cu albumul Come Clean (1998), un album care reduce puţin influenţele de shoegazing în favoarea elementelor de industrial rock şi muzică electronică. Aceste elemente îi apropie ca sunet de Garbage, ajutaţi de orientarea mai melodică a discului (în contrast cu obsesia repetiţiei moştenită de la shoegazeri pe albumele anterioare) şi producţia high-tech de Tim Simenon (Depeche Mode, Bomb the Bass) şi Steve Osborne (o variantă mai curată de la sunetul albumului Version 2.0 de Garbage). Calitatea pieselor nu suferă într-un mod evident, albumul rămânând la acelaşi nivel ca Cuckoo: câteva rateuri (“Something Familliar”, sunând ca o imitaţie prea mare după Garbage, piesa lipsită de melodie “Dirty High”, “Come Clean”, “Recovery”), majoritatea piese bune (trip-hop-ul reuşit ”Alligators Getting Up”, ameninţătorul “Killer Baby”, “Cotton Candy”, atmosfera destinsă din “Beyond Reach”) şi unele distinse: techno-rockul agresiv ”Chinese Burn”, ”Coming Up Roses” (combinând versuri de trip-hop cu un refren dominat de chitări în stil MBV), “Dog Bone” (cu un riff central super-distorsionat), densul “Sweetback” şi sinistrul “Forgotten Sanity”.

După Come Clean, Curve au intrat într-o perioadă de conflicte legale cu Universal Records legat de refuzul lor de a lansa noul album. Între timp grupul a scos online Open Day at the Hate Fest (2001), o compilaţie de material înregistrat de la reformare în 1996 până în momentul de faţă (inclusiv B-sides). Stilistic nu e nimic de zis: tot materialul e format din piese unde Curve fac ce fac ei cum doar ei pot (o fuziune shoegazing-industrial-techno-electronic-alternative rock), cu variaţii minore. Compilaţia nu se ridică la înălţimea lui Pubic Fruit şi e chiar mediocră, cu multe piese ce sună okay dar sunt nedistinse şi generice (“Ché”, “You Don’t Know”, “Backwards Glance”, “Speedcrash”, “Storm”, “Open Day at the Hate Fest”). Momentele mai bune tind să vină când grupul îşi aminteşte să compună melodii memorabile sau variază formula familiară în vreun fel, precum: “Nowhere” (bazat pe un riff monstruos), “The Birds They Do Fly” (contrastând un aranjament ameninţător cu un vocal înalt de Halliday), sinistrul “Turnaround” şi “Caught in the Alleyway”.

După succesul vânzărilor online al Open Day at the Hate Fest, Universal Records a fost convins să lanseze albumul anterior respins Gift (2001) sub egida unei case de discuri minore deţinută de ei (Hip-O Records). Muzical, iarăşi nu e nimic nou: Curve continuă să sune ca predecesorii lui Garbage cu o fuziune de shoegazing-industrial-muzică electronică, dar vestea bună e că de data asta calitatea e o îmbunătăţire enormă de la mediocritatea lui Hate Fest. Reuniţi cu vechii producători Flood şi Alan Moulder cu participarea unor muzicieni adiţionali precum Alan Wilder (Depeche Mode), Ben Grosse (Filter) şi Kevin Shields (My Bloody Valentine), Curve sună reînvigoraţi, creând un set de 10 piese foarte bune fără vreuna mai nedistinsă (“Gift”, combinând un ritm techno cu chitări monotone, electronizatul “Chainmail”, începând ca trip-hop dar izbucnind într-o secţiune de shoegazing după 2 minute, techno-ul ”Fly With the High”, hipnoticul “My Tiled White Floor”) şi alegându-se cu un album excelent. Cele mai bune piese de pe disc ar fi: industrial-rockul agresiv în stil Nine Inch Nails ”Hell Above Water”, ”Want More Need Less” (o piesă care sună de parcă s-ar potrivi pe Doppelgänger), balada melancolică “Perish” (bazată pe o melodie simplă de 3 note [care poate fi ori G-B-C, ori C-E-F] dar efectivă de claviatură repetată pe parcurs şi o pânză de chitări electrice), trip-hopul “Hung Up”, atmosfericul “Polaroid” şi “Bleeding Heart”.

Ultimul album apărut înainte de dezbinarea grupului (pe internet), The New Adventures of Curve (2002), îi găseşte în aceeaşi şanţ care l-au ocupat de când au apărut pe scenă cu Doppelgänger: tobe electronice influenţate de industrial rock şi techno, chitări masive, vocalele înalte ale lui Halliday. Diferenţa e că albumele anterioare prezentau variaţii subtile (în special în domeniul caracterului şi sentimentului pieselor, odată ce influenţa de shoegazing a scăzut după reuniunea din 1996). New Adventures practic continuă în stilul specific al grupului fără vreo schimbare sau variaţie, singura supriză fiind incluziunea unei piese cântate de Dean Garcia (“Joy”, care continuă tradiţia vocaliştilor de shoegazing de a avea voci asemănătoare cu Kevin Shields). Sună ca un dezastru? Nu chiar. Melodiile grupului nu mai sunt la fel de memorabile ca înainte dar sunt solide, şi majoritatea pieselor sunt şi ele bune fără a fi excelente sau a strica în vreun fel reputaţia lor (piesa de techno “Answers”, “Every Good Girl”, ”Cold Comfort [Deepsky Remix]“, monotonul “Star”), doar câteva distingându-se (sinistrul “Till the Cows Come Home”, shoegazing-ul dens “Nice and Easy”, atmosfericul ”Signals and Alibis” şi balada emoţionantă ”Sinner”) Deci practic, cu New Adventures avem nu un album masiv ce încearcă să fie o declaraţie finală ce afirmă de ce grupul a fost semnificativ/popular/blah, ci o colecţie de piese obişnuite. În mod uşor pervers, Curve au reuşit să-şi creeze un epitaf potrivit pentru sunetul lor inovator şi influent care nu s-a transformat vreodată în vreo măsură de popularitate pentru ei. Şi sincer, asta e mai mult decât atât de multe grupuri au reuşit să facă atunci când li s-a terminat cariera.

Piese: